Viaţa politică din Imperiul roman

I

    Opera1 pe care o încep este bogată în dezastre, plină de bătălii cumplite, de discordii şi de răscoale, – fapte care înspăimântă chiar în timp de pace; patru împăraţi ucişi2 cu armele, trei războaie civile3, mai multe războaie externe şi de multe ori şi unele şi altele împreună ; succese în răsărit4, insuccese în apus5; în Illyricum tulburări, Galiile şovăitoare6, Britania supusă şi apoi pierdută7, neamurile sarmaţilor8 şi ale suebilor ridicate împotriva noastră, dacii deveniţi faimoşi prin înfrângerile noastre şi ale lor9, chiar şi părţii aproape siliţi să pună mina pe arme prin uneltirile unui fals Nero10...
    Pe cât de mare a fost la început bucuria prilejuită de moartea lui Nero, pe atât de deosebite au fost reacţiile sufleteşti nu numai ale senatorilor, ale populaţiei şi ale soldaţilor din capitală, dar şi ale tuturor legiunilor şi comandanţilor, deoarece cu acest prilej devenise cunoscut un secret de stat, şi anume că se poate alege un împărat şi în altă parte decât la Roma11...
    Cele mai apropiate tabere de iarnă12 erau cele ale legiunii întâi şi cel mai hotărât dintre legaţi era Fabius Valens. Acesta, intrând a doua zi în Colonia cu cavaleria legiunii şi a trupelor auxiliare, l-a salutat pe Vitellius ca împărat. Legiunile provinciei s-au grăbit care mai de care să facă acelaşi lucru; şi armata din Germania de sud, părăsind numele frumos sunător al senatului şi al poporului roman, au trecut, la 3 ianuarie, de partea lui Vitellius; nimeni n-ar fi spus că cu două zile mai înainte se pronunţase pentru republică13. Locuitorii din Colonia, trevirii şi lingonii, manifestau acelaşi entuziasm ca şi armata, oferind trupe auxiliare, cai, arme şi bani, fiecare după puterile, mijloacele şi mintea sa. şi n-o făceau numai fruntaşii oraşelor sau comandanţii armatei, cărora prezentul le asigura bogăţia, iar o victorie viitoare mari speranţe, dar chiar unităţile şi simplii soldaţi îşi dădeau economiile sau, în lipsa acestora, bandulierele, decoraţiile de pe piept şi insignele de argint de pe armele lor. Ei procedau astfel dintr-o pornire firească, din entuziasm sau din lăcomie14 ... S-au alăturat ... legatul Belgiei... guvernatorul Galiei Lugdunensis... nici în Britania lumea n-a stat la îndoială.
    La Alexandria a început o mişcare pentru înscăunarea lui Vespasian15. Tiberius Alexander16 a grăbit lucrurile, punând legiunile sale să jure credinţă lui Vespasian, la 1 iulie. Data aceasta a fost sărbătorită apoi ca început al domniei, deşi armata din Iudeea nu-i jurase credinţă decât în 3 iulie, cu atâta zel încât nici nu l-au aşteptat pe fiul acestuia, Titus, care se întorcea din Siria aducând ştirea despre înţelegerea dintre Vespasian şi, Mucianus17. Toate s-au petrecut doar prin voinţa soldaţilor, cuprinşi de avânt, fără nici o cuvântare şi fără ca legiunile să fie adunate ... Toate provinciile de pe coasta mării, din Asia şi până în Ahaia, tot interiorul continentului până în Pont şi Armenia au jurat credinţă18.

(Tacit, Istorii, I, 2, 4, 57, 59 ; II, 79, 81) II

     1  La începutul Istoriilor, autorul trece în revistă cele mai importante evenimente pe care le va descrie, evenimente petrecute între anii 69 şi 97 d.Hr.
    2  Galba, Otho, Vitellius şi Domiţian.
    3  Între Otho şi Vitellius, între acesta din urmă şi Vespasian şi, în sfârşit, între Domiţian şi Antonius, guvernatorul Germaniei.
    4  Războiul contra iudeilor.
    5, 6  Aluzie la revolta batavilor conduşi de Civilis, v. mai jos.
    7  Britania a fost supusă de socrul lui Tacit, dar operaţiile n-au fost duse la capăt.
    8, 9  În timpul lui Domiţian.
    10  În anul 88 d.Hr. apăruse în Orient un personaj care se dădea drept împăratul Nero.
    11  O frază celebră, care sintetizează minunat una dintre caracteristicile şi totodată slăbiciunile principatului, şi anume caracterul său militar, care face ca el să depindă în mare măsură de armată.
    12  Urmează descrierea proclamării ca împărat a comandantului armatelor din Germania.
    13  La 1 ianuarie juraseră credinţă senatului.
    14  Armatele îşi sprijineau generalii de la care sperau tot felul de avantaje.
    15  Acesta comanda trupele angajate în războiul contra iudeilor răsculaţi.
    16  Prefectul Egiptului.
    17  Guvernatorul Siriei şi principalul autor al înscăunării lud Vespasian.
    18  Până la urmă s-au impus legiunile din răsărit, la care s-au aliat cele din Balcani.

Viaţa politică din Imperiul roman

II

    Lumea fiind preocupată de războiul civil, nimeni nu mai avea grijă de războaiele externe. încurajaţi de aceasta, roxolanii, un neam sarmatic, după ce masacraseră cu o iarnă înainte două cohorte, invadară, plini de speranţe, cu aproximativ nouă mii de călăreţi, Moesia, dar din cauza sălbăticiei lor şi a succesului obţinut erau preocupaţi mai mult de pradă decât de luptă1. Lucrurile stând astfel, pe când umblau ei risipiţi şi fără grijă, legiunea a treia, împreună cu trupele auxiliare, îi atacă pe neaşteptate. La romani totul era pregătit de luptă. Sarmaţii, împrăştiaţi şi împinşi la jaf de lăcomia lor, fiind şi împovăraţi cu sarcini grele şi neputându-se folosi de iuţeala cailor din cauza drumurilor alunecoase, au fost măcelăriţi ca nişte oameni cu mâinile legate ... Când ei atacă în escadroane de cavalerie, cu greu le-ar putea rezista o trupă rânduită în linie de bătaie. Dar atunci, pe o zi ploioasă şi de dezgheţ, nici lăncile, nici săbiile lor foarte lungi, pe care le mânuiesc cu amândouă mâinile, nu le erau de nici un folos, din cauza cailor care alunecau şi a greutăţii zalelor.
    ... Soldatul roman se mişca sprinten cu platoşa sa şi ataca cu suliţa sau cu lancea, iar la nevoie scotea sabia scurtă şi, când era aproape, îl străpungea pe sarmatul lipsit de arme, căci acest neam nu obişnuieşte să se apere cu scutul. În cele din urmă, puţinii oameni care supravieţuiseră luptei izbutiră să se ascundă în mlaştini. Acolo s-au prăpădit din cauza gerului sau a rănilor.
    S-au ridicat şi dacii, un neam care nu fusese niciodată de bună-credinţă, iar în vremea aceea nu mai ştia nici de frică, deoarece fusese retrasă armata2 din Moesia. Primele evenimente, ei le-au urmărit liniştiţi. Când au aflat, însă, că Italia e bântuită de focul războiului şi că toţi se duşmănesc între ei, luând cu asalt taberele de iarnă3 ale cohortelor şi cavaleriei auxiliare, au pus stăpânire pe amândouă malurile Dunării. Tocmai se pregăteau să distrugă taberele legiunilor şi ar fi izbutit, dacă Mucianus nu le-ar fi opus legiunea a şasea. El aflase despre victoria de la Cremona4 şi se temea ca forţele externe să nu ameninţe din două părţi, dacă dacii şi germanii ar fi năvălit fiecare dinspre graniţele lor. De mare ajutor a fost, ca în atâtea alte rânduri, norocul poporului roman, care a adus într-acolo pe Mucianus cu forţele sale din Orient, precum şi faptul că noi terminasem între timp lupta de la Cremona. Fonteius Agrippa, venind din Asia, provincie pe care o condusese timp de un an ca proconsul, a fost pus în fruntea Moesiei, dându-i-se trupe din armata lui Vitellius.

(Tacit, Istorii, I, 79 ; III, 46)

     1  Iarna se putea trece mai uşor peste Dunăre, apa fluviului fiind îngheţată.
    2  Se îndreptase spre Italia ca să sprijine cauza lui Vespasian contra lui Vitellius.
    3  Erau aşezări permanente, fortificate.
    4  Lupta decisivă împotriva trupelor lui Vitellius.

Viaţa politică din Imperiul roman

III

    Iulius Paulus şi Iulius Civilis, acesta din urmă de neam regesc, îi întreceau cu mult pe ceilalţi batavi... Civilis, sub pretextul unui banchet, i-a invitat într-o pădure pe fruntaşi şi pe cei mai hotărâţi dintre oamenii de rând. După ce a văzut că spiritele s-au înfierbântat datorită orei înaintate şi bucuriei, a început să laude mai întâi renumele neamului lor, iar apoi a înşirat nedreptăţile, silniciile şi celelalte rele ale sclaviei în care se găseau, spunând că ei nu mai sunt aliaţi ai romanilor ca odinioară, ci sunt trataţi ca nişte sclavi; a venit oare vreodată la ei guvernatorul, cu tot alaiul său costisitor şi falnic, să le arate autoritatea sa ? Ei sunt daţi pe mâna prefecţilor şi a centurionilor ; aceştia, după ce s-au îmbuibat cu prăzi şi s-au umplut de sânge, sunt schimbaţi: alte buzunare trebuie umplute şi se scornesc felurite nume noi pentru jefuirea lor. Se apropie recrutarea, care va despărţi pentru totdeauna copiii de părinţi şi fraţii între ei. Niciodată încă puterea romană n-a fost atât de lovită ; în taberele de iarnă nu se află decât prada şi bătrânii1; să-şi ridice doar capetele şi să nu se teamă de legiuni, care nu sunt decât nişte simple nume. De partea lor se află floarea infanteriei şi a cavaleriei, germanii înrudiţi cu ei şi galii care doresc acelaşi lucru2... După ce cuvintele sale au fost primite cu aclamaţii, Civilis i-a legat pe toţi printr-un jurământ care cuprindea blesteme în limba lor, aşa cum este obiceiul la barbari... Prin oameni trimişi pe ascuns au fost atrase şi trupele auxiliare din Britania, compuse din cohorte de batavi care – după cum am spus mai sus – atunci fuseseră trimise în Germania şi se aflau la Maienţa...
    Germanii au trimis imediat soli ca să ofere ajutor; Civilis căuta să-i câştige pe gali prin şiretenie şi daruri, trimiţându-i acasă pe prefecţii cohortelor prinse, iar unităţilor lăsându-le alegerea dacă vor să plece sau să rămână. Cei care rămâneau primeau o situaţie onorabilă în armată; totodată, li se aducea aminte, în întrevederi tainice, despre relele pe care le suferiseră atâţia ani de zile şi despre sclavia nenorocită pe care greşit o numiseră pace. Batavii, spuneau ei, deşi nu plăteau tribut, au pus mâna pe arme contra opresorilor comuni; chiar în prima luptă romanii au fost învinşi şi împrăştiaţi. Ce ar fi dacă şi Galiile şi-ar scutura jugul ?
    Galii prinseră curaj, crezând că armata noastră are pretutindeni aceeaşi soartă, deoarece se răspândise zvonul că taberele de iarnă din Moesia şi Pannonia sunt înconjurate de daci şi sarmaţi; aceleaşi lucruri se scorniseră şi despre Britania ... După moartea lui Hordonius3 au început să circule trimişi între Civilis şi Classicus, prefectul unei unităţi de cavalerie trevire ... S-au alăturat Iulius Tutor şi Iulius Sabinus, unul trevir, iar celălalt lingon ... Toţi trei cercetau starea de spirit a celorlalţi, în convorbiri tainice. Câştigându-i pe cei pe care îi socoteau potriviţi pentru aceasta, ei se întâlnesc la Colonia, într-o casă particulară ... Care mai de care se grăbeşte să arate că poporul roman este pradă tulburărilor interne, că legiunile sunt nimicite şi Italia pustiită: chiar capitala4 este luată cu asalt, iar toate armatele sunt reţinute, fiecare în altă parte, de propriile lor războaie; dacă ar întări trecătorile Alpilor, ar obţine libertatea şi, în viitor, Galiile singure ar hotărî graniţele puterii lor. Aceste cuvinte au fost aprobate de îndată ce au fost rostite5.

(Tacit, Istorii, IV, 13–15, 17, 54–55)

     1  Grosul armatelor lui Vitellius plecase din Germania să combată pe Otho şi să cucerească Italia.
    2  Trupele auxiliare ale romanilor se compuneau din unităţi recrutate din rândurile neamurilor învinse sau aliate.
    3  Comandantul armatei din Germania, care rămăsese cu câteva unităţi să păzească provincia.
    4  În cursul luptelor dintre armatele lui Vespasian şi ale lui Vitellius.
   5  Mişcarea ia amploare prin aderarea multor gali la nucleul de batavi şi germani. Majoritatea nobililor gali au refuzat, însă, să participe şi să răscoale toată Galia, aşa încât armatele lui Vespasian au putut restabili stăpânirea romană. Civilis, însă, a izbutit să plece la germanii independenţi.

Ospăţul lui Trimalchio

    ... ajunserăm la uşa lui Trimalchio, pe al cărei stâlp era fixată o tăbliţă cu aceste rânduri – „Orice sclav care va ieşi în oraş fără voia stăpânului va primi o sută de lovituri”. Chiar la intrare stătea portarul, îmbrăcat în verde şi încins cu un brâu de culoare vişinie. El curăţa mazăre într-o farfurie de argint. Deasupra pragului era atârnată o colivie de aur, în care o coţofană pestriţă saluta pe cei care intrau.
    Dar cum căscam gura la toate, era cât pe aci să cad pe spate şi să-mi rup picioarele. Căci cum intrai pe stânga, nu departe de odăiţa portarului, pe perete era zugrăvit un câine uriaş, pus în lanţ, deasupra căruia stătea scris1 cu litere mari „Fereşte-te de câine !” Tovarăşii mei râseră cu poftă, iar eu, făcând aşa cum mă învăţaseră, am continuat să cercetez cu ochii întregul perete. Pe el era pictat un târg de sclavi, fiecare om având legată o tăbliţă cu preţul şi numele lui. Trimalchio era şi el înfăţişat – un copil cu bucle – cu toiagul lui Mercur în mână, intrând în Roma2. Mai departe se arăta cum învăţase el să socotească, apoi cum ajunsese casier. Pictorul redase totul cu grijă, dând şi inscripţii explicative...
    Trimalchio are domenii atât de întinse3 cât poate străbate un uliu în zbor, iar bani cu toptanul. În cămăruţa portarului său e mai multă argintărie decât toată averea oricărui alt om. Iar de sclavi, ce să mai spun ! Pe Hercule, cred că nici a zecea parte din ei nu-şi cunoaşte stăpânul. Într-un cuvânt, el îţi bagă în cofă pe oricare dintre „leii” noştri.
    Să nu crezi că el cumpără ceva. Toate se produc la el acasă: lâna, portocalele, piperul; şi lapte de pasăre vei găsi, dacă-i ceri. Ce mai vorbă multă, lâna produsă la el nu i se părea bună; a cumpărat berbeci din Tarent4 şi i-a folosit pentru prăsilă. Ca să aibă acasă miere de Atica, a poruncit să i se aducă albine de la Atena; astfel se vor îmbunătăţi şi albinele noastre, sub influenţa celor greceşti. Chiar zilele acestea a scris să i se trimită din India sămânţă de ciuperci. Dintre catârii săi nu e nici unul care să nu se fi născut dintr-un măgar sălbatic. Uită-te la toate aceste perne ! Nu-i una care să nu fie umplută cu lână de culoarea purpurii sau stacojie. Atât de mare e norocul lui. Dar nici ceilalţi liberţi, sloboziţi o dată cu el, nu sunt de dispreţuit5. Au toţi o mulţime de parale. ÎI vezi pe acela, ultimul în coada mesei.
    Astăzi are 800.000 de sesterţi6. A pornit de la nimic. Până nu de mult căra lemne cu spinarea...
    Trimalchio spuse: „Prieteni, şi sclavii sunt oameni; au supt şi ei acelaşi lapte ca noi, chiar dacă au avut parte de o soartă rea. Totuşi, foarte curând, cit eu mai sunt în viaţă, vor bea din apa libertăţii. Pe scurt, îi voi elibera pe toţi în testamentul7 meu. Lui Philargyros îi las nişte pământ şi pe tovarăşa lui de sclavie ... Toate acestea le fac cunoscut ca să mă iubească sclavii mei de pe acum, ca şi cum aş fi murit”. Toţi laolaltă începură să-i mulţumească atunci pentru generozitatea lui, iar el, ca să arate că nu glumeşte, porunci să i se aducă o copie după testament, pe care a citit-o de la început până la sfârşit, în mijlocul bocetelor de jale ale sclavilor săi. Apoi, uitându-se către Habimus, îi spuse: „Ce zici dragă prietene? O să-mi faci monumentul aşa cum ţi l-am cerut ?... Te rog să se sculpteze pe monument corăbii plutind cu pânzele umflate, iar eu să fiu înfăţişat stând pe o tribună, îmbrăcat într-o „toga praetexta” cu cinci inele de aur8 şi împrăştiind bani dintr-o pungă. Tu ştii doar că am dat ospeţe publice plătind câte doi denari9 de persoană...
    Când am venit din Asia eram nu mai mare decât candelabrul acesta... La urmă, prin voinţa zeilor, am ajuns stăpân în casă şi-l aveam în buzunar pe patron, care făcea totul după capul meu. Ce să mai lungesc vorba ? M-a făcut moştenitor, împreună cu împăratul10, şi am primit o avere cât un senator. Totuşi, omul nu e niciodată mulţumit. Mi-a venit poftă să fac negoţ. Ca să nu vă mai ţin mult de vorbă, vă spun că am construit cinci corăbii, le-am încărcat cu vin – pe atunci vinul era aur – şi l-am trimis la Roma. Ca la o poruncă, toate corăbiile s-au înecat. Lucruri întâmplate, nu vorbe ! Într-o singură zi, zeul Neptun mi-a înghiţit 30 de milioane de sesterţi. Curăţat ? Nu, pe Hercule ! Această pierdere n-am simţit-o; ca şi cum nu mi s-ar fi întâmplat nimic. Am construit alte corăbii mai mari, mai bune şi mai norocoase, ca nimeni să nu poată spune că nu sunt un om de ispravă ! ştiţi, o corabie mare are şi putere mare ! Am încărcat din nou vin, carne în saramură, bob, parfumuri, sclavi. Cu această ocazie, Fortunata11 a făcut un gest frumos: şi-a vândut toate bijuteriile, toate rochiile şi mi-a dat în mână o sută de galbeni. Acesta a fost cheagul averii mele. Ceea ce vor zeii se face repede. Într-o singură cursă am câştigat zece milioane de sesterţi. Pe dată am răscumpărat toate pământurile care aparţinuseră stăpânului meu. Mi-am construit o casă, mi-am cumpărat o piaţă de sclavi şi vite de povară; pe ce puneam mâna creştea ca un fagure. După ce am început să posed mai mult decât tot oraşul, am ieşit din joc, m-am retras din afaceri şi am început să-i împrumut pe liberţi... Dacă reuşesc să adaug şi Apulia12 la pământurile mele, voi ajunge destul de departe în viaţă. între timp, având grijă zeul Mercur13 de mine, am construit această casă. Era o cocioabă, după cum ştiţi, iar acum este un templu. Are patru sufragerii, douăzeci de odăi, două galerii împodobite cu marmură, la etaj încă o sufragerie, dormitorul meu, cuibul acestei vipere14, o foarte bună odaie pentru portar ; camere de musafiri am destule pentru toţi oaspeţii mei”,

(Petroniu, Satiricon, 28–29, 37–38, 71, 75–77)

     1  Inscripţii de acest fel s-au găsit pe casele dezgropate la Pompei.
    2  Trimalchio era originar din Asia. Mulţi dintre marii negustori din Imperiul Roman, liberţi sau oameni liberi, proveneau din Orient, unde existau vechi tradiţii comerciale.
    3  După August, dezvoltarea marii proprietăţi continuă, mai ales în sudul şi sud-estul Italiei.
    4  Renumiţi pentru lâna lor.
    5  Liberţii formau pătura cea mai productivă a populaţiei, mai ales la Roma.
     6  Un sesterţ conţinea 1 g de argint.
    7  Multe eliberări de sclavi se făceau prin testament, deoarece pe respectivii proprietari îi interesa prea puţin situaţia moştenitorilor, care uneori nici nu existau.
    8  Semnul distinctiv al cavalerilor era inelul de aur. „Toga praetexta”, pe care 6 purtau magistraţii superiori şi în general senatorii, era tivită cu purpură.
    9  Denarul echivala cu 4 sesterţi.
    10  Ca să nu le fie atacate testamentele, persoanele cu stare lăsau, de obicei, şi împăratului o parte din moştenire.
    11  Soţia lui Trimalchio.
    12  Provincie din sudul Italiei. Aici avem a face cu una dintre numeroasele hiperbole care provocau, desigur, râsul cititorilor.
    13  Patronul comerţului.
    14  Adică al soţiei.

Numărul sclavilor dintr-o casă romană

    Nu mult după aceea1 Pedanius Secundus, prefectul oraşului, a fost omorât de un sclav al său... Plebea s-a strâns din toate părţile ca să apere pe atâţia nevinovaţi şi s-a ajuns chiar la o revoltă, atunci când toţi sclavii care locuiseră sub acelaşi acoperiş, potrivit unui vechi obicei2, erau duşi la execuţie. Chiar în senat exista un curent al celor care respingeau această severitate excesivă, marea majoritate fiind, însă, de părere că trebuie respectată tradiţia. Dintre aceştia din urmă, Caius Cassius3 a vorbit astfel când i-a venit rândul: ... Faptul s-a întâmplat astăzi, când un bărbat de rang consular a fost omorât în casa sa prin uneltirile unui sclav, fără ca cineva să împiedice sau să dea pe faţă acest lucru, deşi mai e încă în vigoare hotărârea senatului care ameninţă cu moartea pe toţi sclavii din casă.
    Pe Hercule, dacă hotărâţi iertarea de pedeapsă, pe cine o să-l mai apere funcţia lui, când cea de prefect al oraşului n-a fost de nici un folos ? Pe cine îl va apăra numărul mare de sclavi, când patru sute nu l-au putut apăra pe Pedanius Secundus ?... Strămoşii noştri n-aveau încredere în firea sclavilor, chiar atunci când aceştia se năşteau pe domeniile sau în casele lor şi învăţau chiar de la început să-şi iubească stăpânii. De când, însă, neamuri întregi au fost aduse în rândurile sclavilor, fiecare cu obiceiurile sale, cu alte credinţe decât a noastră sau fără nici o credinţă, nu e cu putinţă să ţii în frâu această adunătură decât prin frică... Nimeni n-a îndrăznit să ia cuvântul împotriva lui Cassius, dar s-au auzit glasuri răzleţe invocând compătimitor numărul, vârsta sau sexul sclavilor, dintre care cei mai mulţi erau, fără nici o îndoială, nevinovaţi. A învins, totuşi, grupul celor care cereau aplicarea pedepsei. Dar nu s-a putut îndeplini hotărârea, deoarece s-a adunat o mulţime ameninţătoare, înarmată cu pietre şi torţe. Atunci împăratul4 a mustrat poporul printr-un edict şi a întărit cu gărzi tot drumul pe care osândiţii erau duşi la execuţie.

(Tacit, Anale, XIV, 42–45)

     1  În anul 61 d.Hr.
    2  În caz de moarte violentă a stăpânului în propria lui casă, toţi sclavii domestici erau executaţi, chiar dacă ucigaşul nu fusese unul dintre ei.
    3  Caius Cassius Longinus era un jurist roman foarte cunoscut.
    4  Nero.

Agricultura în Italia

    O grijă deosebită din partea proprietarului se cere nu numai faţă de diferitele lucruri, dar şi – mai ales – faţă de oamenii săi, fie că aceştia sunt coloni, fie că sunt sclavi, ultimii fiind lăsaţi neîncătuşaţi ori puşi în fiare1. Să se poarte blând cu colonii şi să se arate binevoitor faţă de ei. Să pretindă mai degrabă efectuarea lucrărilor decât plata arendei, căci lucrul acesta îi supără mai puţin şi – una peste alta – aduce foloase mai mari. Căci atunci când ogorul este bine lucrat, se alege de obicei cu un câştig şi niciodată cu vreo pierdere, dacă, fireşte, nu intervine vreo calamitate a naturii sau anina tâlharilor. Din cauza aceasta, nici colonul nu îndrăzneşte să ceară o reducere. Dar proprietarul să nu ţină cu încăpăţânare la îndeplinirea tuturor obligaţiilor pe care şi le-a luat colonul, cum ar fi termenul de plată, ori să-i ceară lemn de foc sau alte mici servicii pe deasupra, a căror îndeplinire le provoacă gospodarilor mai mult osteneală decât cheltuială. într-adevăr, nu este înţelept să cerem tot ce ni se cuvine. Căci cei vechi socoteau că dreptatea cea mai strictă este cel mai mare chin2. Dar, pe de altă parte, nu trebuie nici să renunţăm la toate, deoarece cămătarul Alphius, după cum se pretinde, a spus foarte just că şi cele mai bune creanţe devin proaste dacă nu se cere onorarea lor. Eu, însă, mai îmi amintesc că l-am auzit pe Publius Volusius3, fost consul şi om foarte bogat, spunând că cea mai bună proprietate este aceea cu coloni localnici, pe care, mulţumită faptului că îi cunoaşte de multă vreme, îi ţine ca pe nişte copii născuţi şi crescuţi acolo. De aceea sunt cu totul de părere că arendarea frecventă a proprietăţii este un lucru rău. şi mai rău este când un fermier de la oraş preferă să lucreze pământul cu sclavii săi decât s-o facă singur. Sosema spunea că un astfel de om, în loc să plătească arendă, o să ne facă să ne judecăm cu el; de aceea trebuie să ne silim să reţinem la noi pe colonii harnici – oameni de la ţară – atunci când n-avem putinţa să exploatăm singuri pământul sau nu ar fi pentru noi nici un câştig să-l lucreze sclavii noştri. Lucrul acesta nu se întâmplă decât în ţinuturile cu pământuri sterpe sau cu climă nefavorabilă. De altfel, când pământul şi clima sunt cât de cât potrivite, exploatarea pe cont propriu aduce totdeauna venituri mai mari decât cea prin coloni ; ba, uneori, chiar şi administratorul – dacă nu e un sclav prea lasă-mă să te las sau lacom – produce mai mult decât colonii. Dar e lucru neîndoielnic că aceste din urmă păcate ale administratorului se datoresc stăpânului sau sunt încurajate de el, deoarece putea să bage de seamă să nu-i încredinţeze unui astfel de sclav conducerea gospodăriei ori, dacă i-a încredinţat-o cumva, să-l scoată din slujbă. Dar pe domeniile îndepărtate, unde proprietarului îi vine greu să se ducă, este mai bine ca orice fel de pământ să fie lucrat de coloni decât administrat de un sclav; acesta este cazul mai ales pentru grâne, pe care colonii le pot strica prea puţin în comparaţie cu viile sau cu măslinii – pe când sclavii pricinuiesc mari pagube. Ei dau cu chirie boii stăpânului şi adesea n-au grijă de vite să le pască cum trebuie; nici nu ară cu grijă pământul şi folosesc mai puţină sămânţă decât pun la socoteală; dar nici de ceea ce au pus în pământ nu se îngrijesc ei ca lumea, ca să crească cum trebuie ; după ce transportă grânele pe arii şi le treieră, ei le împuţinează zilnic prin fraudă sau nepăsare, căci fură singuri şi nici nu le păzesc de alţi hoţi. Dar chiar atunci când grânele stau în hambare, ei nu dau socoteală exactă. Aşa se face că, păcătuiesc atât sclavii, cât şi vechilul, iar pământul suferă adesea. De aceea, un astfel de pământ, care, după cum am spus, nu este gospodărit de stăpânul său, cred că trebuie dat în arendă4.

(Columella, Despre agricultură, I, 7)

     1   Dacă comparăm sfaturile acestea cu cele date de Cato, vedem marea schimbare produsă de atunci. Mâna de lucru începe să se rărească o dată cu încetarea marilor războaie de cucerire şi de aceea sclavii sunt mai bine trataţi.
    2   În dreptul roman vechi, justiţia era formalistă, respectându-se litera legii. Astfel se putea ajunge la cele mai mari nedreptăţi. De aici, dictonul latin care spunea: „dreptul cel mai riguros înseamnă cea mai mare nedreptate”. Ulterior, însă, s-a dat mai mare atenţie spiritului legii.
    3   Nu ştim cine a fost acest personaj. Poate e vorba de Quintus Volusius Saturninus, consul în anul 55 d.Hr.

    4   Sclavii nu erau de loc interesaţi în munca pe care o depuneau, pe când colonii aveau un interes personal; de aceea toate lucrările care necesitau mai multă grijă şi atenţie erau încredinţate colonilor.

Creşterea latifundiilor şi extinderea colonatului

    Pliniu trimite salutări lui Calvisius Rufus. Ca de obicei îţi cer sfatul într-o chestiune care priveşte averea mea. Sunt de vânzare domenii care se învecinează cu pământurile mele şi se află chiar între ele. Multe lucruri mă îndeamnă să le cumpăr, dar altele, şi nu din cele mai neînsemnate, mă reţin. În primul rând mă atrage, ca ceva foarte plăcut, posibilitatea de a le vizita1, ostenindu-mă doar o dată pentru toate şi cu o singură cheltuială, precum şi folosirea aceluiaşi administrator principal şi chiar a aceloraşi supraveghetori, la care se adaugă posibilitatea de a locui şi împodobi un singur conac, celălalt fiind doar întreţinut, în calculul acesta intră costul mobilierului, al servitorilor din casă, al grădinarilor2, al meseriaşilor3 şi chiar al armelor de vânătoare, căci e foarte important faptul că le ai pe toate împreună sau că le împrăştii în diferite locuri. În schimb, mă tem că este un lucru cam nesocotit să expui aceloraşi furturi şi calamităţi un domeniu atât de mare; mi se pare mai chibzuit să supui vicisitudinilor sorţii mai multe proprietăţi răzleţe. Mult farmec are şi schimbarea locului şi a climei şi chiar şi călătoria între diferitele domenii.
    Acum, lucrul cel mai important pentru raţionamentul meu: pământul este roditor, gras, bine udat; se compune din ogoare, vii şi păduri cu lemn de construcţie; aduce un venit modest, dar constant. Însă acest pământ roditor a suferit mult din cauza cultivatorilor nevoiaşi. Căci proprietarul anterior a vândut în repetate rânduri inventarul luat ca zălog şi, în felul acesta, a micşorat pentru un timp restanţele colonilor, dar i-a lipsit de unelte de lucru pentru viitor; datorită acestei defecţiuni, restanţele lor au crescut din nou. înzestrarea colonilor4 costă cu atât mai mult cu cât trebuie să li se dea sclavi buni, căci eu nu posed nicăieri sclavi în lanţuri şi nici altcineva din regiune nu are.
    Mai rămâne să ştii preţul cu care se poate cumpăra, şi anume trei milioane de sesterţi. Înainte valora cinci milioane, dar datorită sărăciei colonilor şi vremii proaste a scăzut atât productivitatea, cât şi preţul pământului. Vei întreba, desigur, dacă chiar şi aceste trei milioane le pot aduna uşor; e adevărat că aproape toţi banii mei sunt plasaţi în pământuri, dar, totuşi, am dat o parte cu dobândă. Nu va fi greu să mă împrumut; pot lua de la soacra mea ; căci de banii ei mă folosesc ca şi de ai mei proprii. Prin urmare, nu te preocupa de acest lucru, dacă celelalte nu ţi se par o piedică. Pe ele aş dori să le cercetezi cu toată atenţia. Căci în toate domeniile şi mai ales în problema plasării banilor ai cea mai mare experienţă şi pricepere.

(Pliniu cel Tânăr, Scrisori, 111, 19)

     1  Domeniile erau administrate de un om de încredere, iar proprietarul le vizita doar din când în când.
    2  Ei îngrijeau doar de flori şi de aspectul decorativ al grădinii.
    3  Proprietăţile aveau şi ateliere proprii pentru efectuarea lucrărilor necesare într-o gospodărie mare.
    4  În epoca aceea, colonii erau încă mici arendaşi ajutaţi de câţiva sclavi.