Conjuraţia lui Catilina

    Lucius Catilina, care se trăgea dintr-o familie ilustră, avea şi multă minte şi un trup vânjos, dar un suflet rău şi stricat. De tânăr încă i-au plăcut luptele civile, omorurile, jafurile şi neînţelegerile interne; toată tinereţea s-a îndeletnicit cu aceste lucruri1. Trupul lui înfrunta frigul, foamea şi nesomnul mai mult decât îşi poate cineva închipui. Sufletul îi era bărbătesc, viclean, nestatornic; îşi risipea averea, avea porniri violente, destulă elocinţă, dar prea puţină înţelepciune. Spiritul său nu ştia ce-i măsura, râvnea întotdeauna lucruri neobişnuite, nemaiauzite, din cale afară de mari. După dictatura lui Sulla, l-a cuprins dorinţa de a pune mâna pe putere şi îl interesau prea puţin mijloacele care trebuiau folosite, cu condiţia să reuşească. Pe zi ce trecea, firea lui crudă era tot mai tulburată de ruina averii şi de conştiinţa nelegiuirilor sale, ambele fiind agravate de scăderile firii lui despre care am vorbit mai sus. Afară de aceasta, îl mai îmboldeau şi moravurile corupte ale unui oraş; mai era ros şi de două cusururi foarte mari şi care se bat cap în cap: era risipitor şi setos de îmbogăţire...
    Îndată2 ce s-au aflat aceste lucruri la Roma, senatul i-a declarat duşmani pe Catilina şi Manlius, iar celorlalţi le-a dat un termen până când să poată depune armele, fără nici o pedeapsă, cu excepţia celor condamnaţi pentru crime capitale. Apoi s-a dat ordin consulilor să recruteze soldaţi; Antoniu să urmărească cu armata sa, cât mai grabnic, pe Catilina, iar Cicero să apere oraşul3.
    În vremea aceea4, mi s-a părut că statul era de-a dreptul vrednic de milă. Căci, deşi tot ce se întinde de la răsărit până la apus fusese supus cu armele, iar acasă se găseau bogăţii din belşug şi destule clipe de tihnă – iar aceste lucruri sunt cele mai preţuite de oameni – erau, totuşi, cetăţeni care urmăreau cu încăpăţânare pieirea statului şi însăşi pieirea lor. Într-adevăr, în ciuda celor două decrete ale senatului, dintre atâţia părtaşi ai complotului nu s-a găsit nici unul care – atras de răsplată – să-l dea pe faţă şi nimeni n-a plecat din tabăra lui Catilina; atât de mare era puterea răului care cuprinsese ca o molimă sufletele multor cetăţeni.
    Dar nu numai părtaşii la complot erau cu mintea rătăcită, ci în general toată plebea5, dornică de schimbări, aproba acţiunea lui Catilina. Ea proceda după cum îi era firea, căci, întotdeauna, într-un stat cei care nu posedă nimic îi invidiază pe cei cu stare, îi ridică în slăvi pe cei răi, urăsc vechea orânduire şi doresc una nouă, vroind să răstoarne totul din cauza situaţiei lor insuportabile; căci mizeria în, care se găsesc le permite să trăiască fără teamă în mijlocul tulburărilor şi al revoltelor6. De aceea plebea romană era foarte înclinată spre acestea.
    În primul rând, cei ce se făcuseră cunoscuţi prin ticăloşiile şi neruşinarea lor, apoi cei ce îşi risipiseră averile părinteşti într-un med scandalos şi, în sfârşit, toţi aceia pe care fărădelegile şi crimele îi goniseră de acasă s-au scurs la Roma, ca într-o cloacă. Apoi mulţi care îşi aminteau de victoria lui Sulla, văzând că din soldaţi de rând unii au ajuns senatori, iar alţii atât de bogaţi încât trăiau ca nişte regi, nădăjduiau şi ei să se bucure de asemenea schimbări în cazul unei victorii. În sfârşit, tineretul, care de bine de rău trăise până atunci la ţară – hrănindu-se din munca braţelor, atras la Roma de împărţirile gratuite de alimente oferite de stat şi de particulari, prefera trândăvia din oraş unei munci aspre. şi unii, şi ceilalţi trăiau de pe urma relelor de care era bântuit statul. Ce să ne mai mirăm că nişte oameni nevoiaşi, cu apucături rele, dar cu speranţe mari, au dovedit aceeaşi grijă faţă de stat ca şi faţă de propria lor persoană ! Afară de aceasta, cei ai căror părinţi fuseseră proscrişi şi ale căror averi le fuseseră luate, iar drepturile politice ştirbite în urma victoriei lui Sulla, de bună seamă că aşteptau sfârşitul luptei cu aceeaşi stare de spirit ca şi cei pomeniţi.
    Pe lângă aceştia, toţi duşmanii partidului senatorial preferau să se prăbuşească statul decât să le scadă lor influenţa7. Răul acesta atât de mare revenise din nou, după mulţi ani, şi cuprinsese întregul stat.
    Căci după ce puterea tribuniciară fusese restabilită, în timpul consulatului lui Cn. Pompeius şi M. Crassus8, tinerii care ocupaseră funcţii foarte mari, dar nu aveau încă destulă minte din pricina vârstei lor crude, au început să agite plebea, prin atacuri contra senatului, aţâţând-o tot mai mult prin darurile mărinimoase şi promisiunile pe care le făceau; astfel deveniră cunoscuţi şi începură să se bucure de o mare trecere. împotriva lor se luptau din răsputeri cei mai mulţi aristocraţi, apărând, chipurile, interesele senatului, dar în realitate, luptându-se pentru însăşi situaţia lor. Căci, ca să spun pe scurt adevărul, cei care de atunci încoace au dezlănţuit tulburări în stat sub felurite pretexte onorabile, unii spunând că o făceau ca să apere drepturile poporului, alţii pentru a întări, chipurile, autoritatea senatului, în fapt, însă, se luptau cu toţii – sub  masca binelui public – doar pentru puterea personală9. Nici unii şi nici alţii n-au dat dovadă de cumpătare şi simţ al măsurii; amândouă taberele procedau cu cruzime după ce obţineau victoria.
    Dar după ce Cn. Pompeius a fost trimis în războiul cu piraţii şi contra lui Mitridate, puterea plebei a scăzut, iar cea a oligarhiei a crescut10. Reprezentanţii ei deţineau magistraturile, provinciile şi toate celelalte, fără ca cineva să-i poată atinge. Având o situaţie strălucită, ei trăiau fără frică şi îi ţineau pe ceilalţi11 sub teroare cu ajutorul tribunalelor, ca nu cumva să aţâţe plebea, când vor ocupa şi ei vreo magistratură. Dar îndată ce, din cauza împrejurărilor nesigure, s-a ivit speranţa unei schimbări, vechea duşmănie s-a trezit din nou în sufletele lor.

(Salustiu, Conjuraţia lui Catilina, V, XXXVI–XXXIX)

     1  Fusese partizanul lui Sulla (v. textul Nr. 2 de la cap. începutul luptelor civile).
     2 Aflând de planurile conjuraţiei, Cicero rosteşte primul discurs împotriva lui Catilina, după care acesta fuge din Roma – lăsându-şi complicii să-i ducă mai departe proiectele, şi se îndreptă spre Etruria, la locotenentul său Manlius, care strânsese acolo o armată.

    3  Aici autorul întrerupe povestirea şi trece la o caracterizare a situaţiei de la Roma arătând cauzele care fac atât de primejdioasă pentru stat conjuraţia lui Catilina. şi această prezentare, ca şi portretul lui Catilina fac parte din paginile cele mai frumoase şi reuşite ale literaturii latine.
    4  Când avea loc conjuraţia.
    5  Mare parte din plebea romană, interesată în iertarea datoriilor promisă de Catilina, îl sprijinea pe acesta.
    6  Deoarece nu au ce să piardă, ci pot cel mult să-şi îmbunătăţească situaţia.
    7 E vorba de partizanii aşa-zisului partid popular, al cărui adept era de fapt şi autorul.
    8  Abolită de Sulla în 81, a fost restabilită în 70 î.Hr.
    9  E vorba de conducătorii partidului popular, începând cu Marius şi terminând cu Caesar.
   10 Prin legile Gabinia şi Manilia din anii 67–66 se acordaseră puteri speciale lui Pompei.
   11 Adică pe tribunii poporului şi în general pe plebei.

Bătălia de la Pharsalos

    Între cele două armate rămăsese doar atâta spaţiu cât era necesar ca să pornească la atac1. Pompei poruncise trupelor sale să primească, stând pe loc, fără să se mişte, atacul lui Caesar, pentru a obţine astfel dislocarea liniei de bătaie duşmane. Se spune că lucrul acesta l-ar fi făcut după sfatul lui C. Triarius, urmărind prin el să slăbească puterea primului atac al duşmanului şi să-i strice linia de bătaie, pentru ca, apoi, propriile lui trupe, aşezate în ordine, să atace pe duşmanii răzleţiţi. Mai nădăjduia că suliţele grele vor cădea cu mai puţină forţă asupra soldaţilor săi, dacă aceştia vor rămâne pe loc decât dacă se vor repezi ca să le înfrunte, socotind totodată că soldaţii lui Caesar îşi vor pierde răsuflarea şi vor fi cu totul sleiţi de puteri din cauza distanţei parcurse. Ostaşii noştri, însă, s-au năpustit, la un semnal, cu suliţele înainte. Observând că cei din tabăra lui Pompei stau nemişcaţi, ei, având o mai mare pricepere şi o temeinică deprindere, dobândite în ultimele lupte, şi-au încetinit, în chip firesc, fuga şi s-au oprit pe la mijlocul spaţiului care despărţea cele două părţi în luptă ca să nu ajungă cu puterile sleite la duşmani. După scurt timp, însă, şi-au reluat înaintarea şi, după ce au aruncat suliţele, şi-au scos repede săbiile, după cum le poruncise Caesar. Trupele lui Pompei, însă, au fost la înălţimea situaţiei. Căci ele au rezistat atât la suliţele ce se azvârleau asupra lor, cât şi la atacul legiunilor, ele şi-au păstrat rândurile şi, după ce au aruncat suliţele, au scos săbiile. în acelaşi timp, pe aripa stingă a lui Pompei, toată cavaleria s-a pornit, potrivit ordinelor2 primite, iar arcaşii s-au răspândit cu toţii. Cavaleria noastră n-a rezistat3 la asaltul lor şi, fiind respinsă, a pierdut puţin teren. Călăreţii lui Pompei au prins să atace şi mai vârtos şi să se desfăşoare pe escadroane, începând să înconjoare linia noastră de bătaie din partea dreaptă, care era descoperită, îndată ce a observat aceasta, Caesar a dat semnalul de luptă liniei a patra, formată din cele şase cohorte4. Acestea, avântându-se repede înainte, au atacat atât de puternic cu coloanele lor de asalt cavaleria lui Pompei, încât nimeni din rândurile ei n-a rezistat; toţi au întors spatele şi nu numai s-au retras, ci au luat-o la fugă, îndreptându-se spre crestele cele mai înalte ale munţilor. După alungarea cavaleriei, toţi arcaşii şi prăştiaşii, părăsiţi şi fără apărare, au fost ucişi5.
    În acelaşi avânt, cohortele au înconjurat aripa stângă şi au început să atace pe la spate trupele lui Pompei, care se luptau în linie de bătaie şi mai rezistau încă.
    În acelaşi timp, Caesar porunceşte liniei a treia, care stătuse până atunci liniştită pe loc, să înainteze. Deoarece trupe proaspete şi nevătămate luaseră locul celor obosite, iar altele îi atacau pe la spate, soldaţii lui Pompei n-au putut să reziste şi au luat-o la fugă. Caesar nu s-a înşelat atunci când s-a gândit că victoria va fi hotărâtă de cohortele pe care le aşezase în linia a patra, precum o vestise el când le-a vorbit ostaşilor, căci ele au respins mai întâi cavaleria, ele au omorât pe arcaşi şi prăştiaşi şi tot ele au învăluit pe la stânga frontul lui Pompei, punând pe fugă trupele duşmane6.

(Caesar, Războiul civil, III, 92–94)

     1  Lupta s-a dat în 48 î.Hr. lângă oraşul Pharsalos în Tesalia.   
    2  Conform planului, trebuiau să respingă cavaleria lui Caesar şi să înconjoare apoi linia de bătaie a acestuia.
    3  Cavaleria lui Caesar era inferioară numeric şi, probabil, şi calitativ, deoarece unităţile de cavalerie cele mai bune erau totdeauna furnizate romanilor de aliaţi.
    4  Caesar luase din fiecare legiune câte o cohortă, formând astfel o rezervă disponibilă în orice moment.
    5  Arcaşii şi prăştiaşii erau trupe uşor înarmate, care începeau lupta de la distanţă, retrăgându-se apoi lângă trupele greu înarmate. Dacă erau lipsite de ajutorul acestora, erau pierdute, fiindcă nu puteau rezista la o luptă din apropiere.
    6  Apoi Caesar continuă urmărirea mai departe şi cucereşte tabăra lui Pompei.

Portretul lui Caesar

    Se spune că Caesar era de statură înaltă, cu pielea albă şi era vânjos; era împlinit la faţă şi ochii îi erau negri şi vioi; a fost sănătos, afară doar în cei din urmă ani ai vieţii, când deodată leşina şi avea coşmare în somn. A suferit şi două atacuri de epilepsie, care l-au surprins în plină activitate. Era foarte grijuliu în felul lui de a fi; nu numai că se tundea cu grijă, dar îşi şi epila părul, lucru reproşat de unii; suferea mult din cauza cheliei, şi aceasta a fost de multe ori ţinta înţepăturilor răutăcioase ale adversarilor săi. De aceea, el obişnuia să se pieptene aducându-şi spre frunte puţinele fire din creştetul capului.
    Nici măcar duşmanii n-au tăgăduit că el obişnuia să bea puţin; Marcus Cato1 a spus că Caesar, dintre toţi cei care s-au apucat să răstoarne republica, a fost singurul om treaz. Gaius Oppius2 povesteşte despre el că era, atât de puţin preocupat de cele ale mâncării, încât, odată, când gazda a servit untdelemn vechi şi toţi comesenii l-au refuzat, doar el a mâncat mai mult decât de obicei, ca să nu pară că aduce vreo învinuire gazdei sale de a fi fost negrijulie sau de a nu cunoaşte bunele deprinderi. Caesar n-a fost dezinteresat nici ca general şi nici ca magistrat. Căci, după cum spun unii în amintirile lor, a primit, în timpul proconsulatului din Spania3, de la aliaţi bani cerşiţi pentru plata datoriilor şi a prădat unele oraşe ale lusitanilor, deşi aceştia nu refuzaseră contribuţiile fixate şi îi deschiseră porţile. În Galia4 a jefuit lăcaşurile sfinte şi templele, care erau pline de daruri şi, de cele mai multe ori, de asemenea, distrugea oraşele ca să le prade, şi nu ca să le pedepsească; în timpul primul consulat a furat trei mii de livre de aur de pe Capitoliu şi le-a înlocuit cu aramă aurită. Cheltuielile pe care le-a făcut mai târziu, în timpul războiului civil şi cu ocazia triumfurilor şi a spectacolelor oferite, au fost acoperite prin tâlhării şi jefuirea templelor.
    Cât în ce priveşte talentul oratoric şi militar, el i-a egalat sau a întrecut pe cei mai mari maeştri. După rechizitoriul său împotriva lui Dolabella5 a fost socotit, fără nici o discuţie, unul dintre cei mai buni oratori.
    Era cel mai desăvârşit călăreţ şi militar, rezistând la eforturi neînchipuit de mari. Parcurgea distanţe foarte lungi cu o iuţeală de necrezut: făcea în fiecare zi câte 100.000 de paşi.
    E greu de spus dacă dădea mai multă dovadă de prevedere sau de îndrăzneală în campaniile sale; niciodată nu-şi ducea armata fără a cerceta mai înainte drumurile dacă nu cumva era primejdia vreunei capcane duşmane. Iar în Britania a debarcat doar după ce s-a informat despre porturi, navigaţie şi posibilităţile de acostare.
    Luptele nu le începea totdeauna după un plan prestabilit, ci el prindea orice prilej prielnic; de multe ori îndată după un marş, uneori chiar pe vremea cea mai urâtă, el prindea acest prilej când nimeni nu-şi închipuia că va ataca. Adesea el singur restabilea o linie de bătaie în dezordine; îi apuca de gât pe soldaţi şi-i întorcea împotriva duşmanilor.
    Pe duşmani el nu-i judeca după purtarea lor sau după norocul lor întâmplător, ci doar după însuşirile fizice; se purta cu ei cu atâta asprime câtă blândeţe.
    În felul acesta, şi-a făcut o armată foarte credincioasă şi vitează. La începutul războiului civil, toţi centurionii s-au oferit să echipeze pe cheltuiala lor câte un călăreţ, iar soldaţii să lupte fără leafă şi fără să li se dea de-ale hranei, cei bogaţi urmând să întreţină pe cei săraci.
    De tânăr încă s-a arătat atent şi şi-a respectat îndatoririle faţă de clienţi. Iar cu prietenii s-a purtat întotdeauna cu bunăvoinţă şi foarte îngăduitor. Iar pe vreun duşman niciodată nu l-a duşmănit atât de tare încât să nu-l ierte atunci când se ivea vreun prilej6.

(Suetoniu, Vieţile Caesarilor, Iulius, 45–73)

     1   Marcus Porcius Cato cel Tânăr, unul din conducătorii optimaţilor. Comparaţia este făcută probabil cu Marius şi Catilina.
    2   Prieten şi om de încredere al lui Caesar.
    3   În anul 60 î.Hr.
    4   În anul 59 î.Hr.
    5   Fost guvernator al Macedoniei ; a fost dat în judecată pentru abuzuri, de către Caesar, în anul 77 î.Hr.
    6   În comparaţie cu ceilalţi conducători romani care-şi executau adversarii. Caesar s-a purtat cu multă blândeţe.