Lupta dintre Marius şi Silla

      Silla, socotind că, pe lângă ceea ce râvnea el să facă, consulatul1 este un lucru prea neînsemnat, a fost mânat de puternica dorinţă de a purta război împotriva lui Mitridate. I se opunea, însă, Marius, care dorea nebuneşte gloria şi era foarte ambiţios (având deci acele patimi pe care bătrâneţea nu le stinge !). Era un om greoi la trup şi care, din pricina vârstei înaintate, îndurase cu greu truda ultimelor expediţii. Acum, el îşi pusese în gând să întreprindă războaie îndepărtate, pentru care ar fi trebuit să străbată marea.
     Silla s-a reîntors în tabără, ca să se îngrijească de treburile care-i mai rămăseseră; în aceeaşi vreme, la Roma, Marius uneltea marea dezbinare2, aducătoare de groaznice nenorociri, pricină a unor pagube atât de însemnate, cum n-au putut să-i aducă Romei toate celelalte războaie laolaltă...
      ... Marius se aliază cu Sulpicius, tribun al plebei3... Sulpicius nu i-a luat lui Silla consulatul, dar a trecut numai asupra lui Marius conducerea războiului împotriva lui Mitridate.
       El trimise îndată tribuni militari la Nola, ca să ia în primire armata de acolo şi să i-o aducă lui Marius.
     Dar Silla izbutise să ajungă în tabără înaintea acestora, iar soldaţii – aflând de cele întâmplate – omorâră cu pietre pe tribunii militari. La rândul lor, oamenii lui Marius uciseră pe susţinătorii lui Silla şi le jefuiră bunurile...
       Pe când Marius era ocupat cu pregătirile, Silla şi colegul său pornesc din Nola cu şase legiuni care nu duceau de loc lipsă de soldaţi ...
      Trimiţându-i Silla pe Lucius Basillus şi pe Caius Mummius, a pus stăpânire prin ei pe poarta şi zidurile care înconjoară colina Esquilinului. Apoi, în cea mai mare grabă, el i-a ajuns din urmă.
      Basillus cu oamenii săi pătrund în oraş, zădărnicind orice împotrivire. Dar locuitorii – mulţimi neînarmate –, urcându-se pe acoperişurile caselor şi aruncând olane şi pietre, au împiedicat înaintarea soldaţilor şi i-au împins îndărăt la ziduri.
      Între timp a apărut Silla şi, cum văzu cele ce se petreceau, le-a strigat ostaşilor să dea foc caselor. Apucând o torţă care ardea, el alergă primul şi porunci arcaşilor să arunce pe acoperişuri săgeţi cu flăcări4.
      Silla îşi făcu drum prin mijlocul flăcărilor, care nu puteau să deosebească pe vinovaţi de nevinovaţi. Lucrurile desfăşurându-se astfel, Marius a fost respins până la templul zeiţei Pământului5, unde a chemat printr-o proclamaţie pe sclavi, făgăduindu-le libertatea.
      Întrucât, însă, duşmanii dădeau năvală spre el, Marius învins, e nevoit s-o ia la fugă şi să iasă din Roma.
      Atunci Silla convoacă senatul şi-i pune pe senatori să-l condamne la moarte pe Marius şi încă pe alţii câţiva, printre care era şi Sulpicius, tribun al plebei.
      Sulpicius a şi fost executat, căci îl trădase unul dintre sclavii lui – pe care Silla îl eliberează, pentru ca mai apoi să-l azvârle de pe stânca Tarpeia6. Pentru capul lui Marius a promis o răsplată în bani ...
      Purtarea lui Silla mâhni senatul, care nu lăsă, totuşi, să se vadă simţămintele lui. Dar mânia şi ura poporului s-au arătat prin anumite fapte.
      Nonius, nepotul lui Silla, precum şi Servius, care candidau la consulat7, au fost respinşi într-un chip ruşinos, fiind numiţi alţi consuli, şi anume aceia despre care se credea că – fiind oameni de onoare – aveau să-i pună cele mai multe piedici lui Silla. Dar el s-a prefăcut că ar fi mulţumit de această alegere, spunând că datorită lui poporul se bucură de libertatea de a face ceea ce voieşte.
      Și, ca să domolească ura mulţimii, Silla a înălţat la demnitatea de consul pe Lucius Cinna – om al partidului advers – după ce, legându-l prin jurăminte şi blesteme, se convinsese că acela va fi prielnic înfăptuirilor sale.
      ... Dar îndată ce a primit consulatul, Cinna a încercat să răstoarne cârmuirea statornicită astfel, pregătind un proces împotriva lui Silla; l-a pus pe Verginius – unul dintre tribunii plebei – să-i aducă învinuiri. Dar lui Silla i-a păsat prea puţin de acesta şi de tribunal. El a pornit la drum cu armata împotriva lui Mitridate...

(Plutarh,  Viaţa lui Sulla, 7–8)

       1   Pe care îl ocupă în anul 88 î.Hr.
    2   Autorul reflectă punctul de vedere al tradiţiei senatoriale, adică punctul de vedere al optimaţilor, potrivit căruia Marius şi fraţii Gracchi erau duşmani ai statului şi ai poporului roman.
      3   Care propusese o serie de măsuri contra optimaţilor şi a lui Silla.
      4   Era pentru prima oară că o armată romană intră în Roma şi începe un război civil.
      5   Acolo se ţineau de multe ori şedinţe ale senatului.
      6   Pentru că trădase pe stăpânul său. Este un gen de pedeapsă foarte vechi, pomenit încă în legea celor XII table.
      7   Pentru anul 87 î.Hr.

Proscripţiile lui Silla

      Astfel Silla a dezlănţuit1 omoruri şi a umplut oraşul cu nenumărate execuţii. Mulţi dintre cei care nu avuseseră niciodată de-a face cu el au ajuns victimele răzbunării partizanilor lui Silla, care, pentru a le face acestora pe plac, le-a îngăduit omorurile...
      ...Silla a proscris optzeci de bărbaţi, fără să mai fi cerut părerea cuiva din rândurile magistraţilor. Fiindcă toată lumea era foarte nemulţumită, el a lăsat să treacă o zi şi a mai proscris încă două sute douăzeci de cetăţeni, iar într-a treia zi tot atât de mulţi.
      Apoi, rostind o cuvântare înaintea poporului, a spus că proscrisese numai pe acei de care şi-a adus aminte, dar că pe ceilalţi de care uitase el îi va osândi într-o altă împrejurare.
      El condamna la moarte pe oricine care ar fi ocrotit şi salvat un proscris – hotărând această pedeapsă şi pentru cei omenoşi şi nefăcând excepţie nici pentru fraţi, copii sau părinţi. Omorâtorul unui proscris primea ca răsplată doi talanţi2 fiindcă ucisese un om, chiar dacă era vorba de un rob care îşi omora stăpânul sau de un fiu care-şi ucidea tatăl. Cea mai mare nedreptate a părut, însă, faptul că înlătura de la orice dregătorie pe fiii şi pe nepoţii proscrişilor şi le confisca tuturor bunurile.
      N-au fost proscrişi numai locuitori ai Romei, ci şi cetăţeni din întreaga Italie. N-a mai rămas templu al vreunui zeu, altar al ospitalităţii sau casă părintească pe care să nu le fi întinat omorurile. Bărbaţii cădeau sub ochii nevestelor, iar fiii, în faţa mamelor. Numărul celor ucişi din sete de răzbunare sau din ură era cu mult mai mic decât numărul acelora care-şi pierdeau viaţa fiindcă erau bogaţi.
      Se întâmpla uneori ea ucigaşii să spună: „Pe acesta, casa lui cea mare l-a nimicit, pe celălalt grădina” sau pe cutare îl prăpădiseră termele. Quintus Aurelius, un cetăţean foarte paşnic, care se credea ferit de nenorocirile vremii aceleia – nenorociri simţite de el numai fiindcă suferea pentru suferinţele altora – ieşind în piaţă şi citind lista proscrişilor, între care s-a găsit şi pe el, a zis: „Nefericitul de mine! Pământul meu din Alba mă urmăreşte!” şi, făcând el numai câţiva paşi, urmăritorul lui i-a şi pus capăt zilelor.
      Între timp, Marius – fiul3 – deoarece urma să fie şi el prins – şi-a curmat singur viaţa. Intrând în Preneste, Silla a început să-i aducă – unul câte unul – în faţa judecăţii pe cetăţeni şi să-i pedepsească. Apoi, cum nu prea avea vreme, i-a strâns pe toţi laolaltă (erau douăsprezece mii de oameni !) şi i-a executat. Unuia singur, unui oaspete4 de-al său, i-a lăsat viaţa. Dar acesta i-a spus, cu multă bărbăţie, că nu vrea să fie niciodată recunoscător pentru salvarea vieţii sale ucigaşului patriei şi, amestecându-se de bună voie printre concetăţenii săi, a fost şi el omorât împreună cu aceştia.
      Dar fapta cea mai neauzită a fost nelegiuirea lui Lucius Catilina. Înainte ca luptele să se fi sfârşit, acesta îşi ucise fratele. Atunci l-a rugat pe Silla să înscrie numele acestui frate pe lista celor proscrişi şi cererea i s-a primit. Ca să-i arate lui Silla recunoştinţa sa, el a ucis pe un oarecare Marcurs Marius, din partidul potrivnicilor şi a adus capul acestuia lui Silla, care l-a primit şezând pe un jilţ în piaţa publică. Apoi a mers la vasul cu apă sfinţită, care se afla în templul din apropiere al lui Apollo, spălându-şi acolo mâinile.
      Pe lângă execuţiile acestea, romanii au mai suferit şi alte năpăstuiri. Silla s-a proclamat dictator, dând iarăşi fiinţă unei magistraturi care încetase de a mai exista de o sută şi douăzeci de ani.
      A obţinut un decret în virtutea căruia el nu putea fi pedepsit pentru nici una din faptele lui săvârşite mai înainte. Mai mult decât atâta: pe viitor, el avea dreptul să condamne la moarte, să confişte averi, să împartă pământuri, să întemeieze şi să pustiască oraşe, să ia unora regatele şi să le dăruiască altora, după bunu-i plac.
      Silla a vândut la mezat avuţiile confiscate, şezând el însuşi pe scaunul de preşedinte al licitaţiilor. În felul acesta el dovedea atâta trufie şi despotism, încât darurile lui erau mai înspăimântătoare decât confiscările. Căci unor femei frumoase, unor cântăreţi din flaut, unor comedianţi, ba chiar unor secături de sclavi liberaţi el le-a dăruit ţinuturi întregi şi veniturile multor oraşe.

(Plutarh, Viaţa lui Silla, 9–10)

        1   După ce s-a întors din Orient şi a cucerit, prin lupte grele, pentru a doua oară Roma.
      2   Era o sumă care reprezenta valoarea a peste 50 kg de argint.
      3   Fiul adoptiv al lui Marius şi şeful partidului popular după moartea tatălui.
      4   În antichitate, „oaspeţii” (adică persoanele între care existau legături de ospitalitate) îşi datorau între ei protecţie şi ajutor reciproc, iar în caz de război se cruţau.

Răscoala condusă de Spartacus

      Răscoala gladiatorilor şi pustiirea Italiei, pe care răscoală cei mai mulţi o numesc „războiul lui Spartacus”, s-a iscat din următoarea cauză:
      Un oarecare Lentulus Vatia instruia la Capua nişte gladiatori, dintre care majoritatea erau gali1 şi traci. Nu din pricina ticăloşiei lor, ci din pricina răutăţii stăpânului care-i cumpărase, erau ţinuţi închişi cu străşnicie, în vederea concursurilor de gladiatori.
      Dintre aceştia, două sute s-au hotărât să fugă. Dar pentru că planul lor fusese denunţat, numai şaptezeci şi opt, care şi-au dat la timp seama de ce s-a întâmplat, au apucat să evadeze, luând dintr-o bucătărie cuţite şi frigări.
      Pe drum au întâlnit nişte căruţe care duceau arme de gladiatori într-alt oraş. Sclavii fugiţi le-au jefuit, izbutind astfel să se înarmeze. Apoi ei au ocupat o anumită poziţie, de unde se puteau împotrivi cu succes atacurilor, şi au ales trei căpetenii. Dintre ei, cel mai mare era Spartacus, un trac din neamul maizilor2.
      Acesta nu numai că era dăruit cu un suflet mare şi un trup voinic, dar, mulţumită spiritului său prevăzător şi blândeţii sale, izbutise să se înalţe mai sus decât îi era hărăzit de soartă şi părea să aibă mai mult o fire grecească3.
      Se povesteşte că, fiind adus pentru prima oară la Roma spre a fi vândut, cineva văzuse, pe când el dormea, un şarpe încolăcit în jurul capului său. Nevasta lui, de aceeaşi origine cu el, înzestrată cu darul prorocirii şi inspirată de zeul Dionysos, a tălmăcit semnul acesta ca o dovadă că Spartacus avea să dobândească o putere mare şi de temut, care, însă, va trebui să-1 ducă la un sfârşit nenorocit. Această femeie se afla în vremea aceea cu el şi-l însoţea în fuga lui.
      La început, gladiatorii resping trupele din Capua care veniseră împotriva lor şi pun stăpânire pe multe arme ale soldaţilor. Ei le întrebuinţează în locul armelor de gladiatori, pe care le aruncă, întrucât le socot nevrednice de ei şi bune doar pentru barbari.
      Apoi a fost trimis de Roma, împotriva lor, pretorul Clodius cu trei mii de oameni. Fiindcă acesta îi asediase pe un munte, unde urcuşul nu putea să fie decât o cărare întortocheată şi greu accesibilă, păzită de ostaşi, iar în toate celelalte părţi muntele era povârnit şi prăpăstios, însă acoperit pretutindeni cu multă viţă de vie sălbatică, răsculaţii au tăiat acele viţe, potrivite pentru facerea unor scări şi, împletindu-le, şi-au făcut scări trainice şi îndeajuns de lungi pentru ca, legându-le cu un capăt de stâncile din vârful muntelui, să poată coborî până jos în câmpie. Cu ajutorul acestor scări, oamenii lui Spartacus au putut coborî în toată siguranţa.
      Pe munte a rămas un singur gladiator ca să le arunce armele celor aflaţi jos. După ce a aruncat toate armele, la urmă a coborât şi el, scăpând în felul acesta cu viaţa. Romanii nu şi-au dat seama de cele ce se petreceau. Iar răsculaţii i-au înconjurat, atacându-i pe negândite. Ei au luat-o la fugă, lăsându-i pe duşmani să le ocupe tabăra.
      Apoi s-au alăturat lui Spartacus mulţi văcari şi ciobani din ţinutul acela, oameni cutezători şi deprinşi cu alergătura. Răzvrătiţii i-au înarmat pe unii dintre ei, iar pe alţii i-au folosit – căci erau iuţi de fugă – ca iscoade sau ca ostaşi fără arme.
      Al doilea general trimis împotriva gladiatorilor a fost Publius Varinus. Iar ei, la început, l-au pus pe fugă pe legatul acestuia, pe Furius, care-i atacase cu trei mii de soldaţi. După aceea, Cossinus, sfătuitor şi coleg al lui Varinus, trimis şi el cu o armată numeroasă, fiind pândit de Spartacus, a fost cât pe aci să fie prins pe când se îmbăia la Salinae. A scăpat cu multă greutate, dar Spartacus a pus foarte uşor mâna pe bagajele lui şi l-a urmărit la o foarte mică distanţă, omorându-i mulţi oameni şi ocupându-i tabăra. În această retragere şi-a pierdut viaţa şi Cossinus.
      Spartacus l-a biruit pe însuşi Varinus în mai multe lupte. În cele din urmă, chiar şi lictorii acestuia, precum şi calul acestuia au căzut în mâinile sale. Acum, Spartacus era un om puternic şi de temut. Cumpănea, însă, bine lucrurile şi, deoarece nu şi-ar fi putut închipui că va înfrânge forţa romanilor, şi-a pornit armata spre Alpi, socotind că trebuie să treacă munţii aceia. Apoi, ar fi urmat ca unii să plece în Tracia, iar alţii în Galia, patrii ale gladiatorilor.
      Cum răzvrătiţii se simţeau puternici, mulţumită numărului lor cel mare, şi erau plini de încredere în ei înşişi, nu ascultară de cuvântul lui Spartacus şi, străbătând Italia, se apucară s-o pustiască. Ceea ce a făcut ca senatul să nu fie acum copleşit numai de ocara şi ruşinea ce i le adusese răscoala gladiatorilor. Din pricina fricii şi a primejdiei care îi pândea de a fi siliţi să înfrunte unul dintre cele mai mari şi mai anevoioase războaie, senatorii au trimis împotriva lui Spartacus pe amândoi consulii.
      Unul dintre aceştia, Gallius, a atacat o ceată de germani, care – cutezători şi îngâmfaţi – se desprinseră din armata lui Spartacus, şi i-a nimicit. Însuşi Spartacus a fost înconjurat de numeroasele trupe ale celuilalt consul, Lentulus; dar el s-a năpustit împotriva legaţilor acestuia şi – biruindu-i într-o luptă – puse stăpânire pe toate lucrurile lor.
      Spartacus a înaintat acum spre Alpi. L-a întâmpinat Cassius4, guvernatorul Galiei Cisalpine, cu zece mii de soldaţi. S-a dat o bătălie în urma căreia Cassius, învins, după ce pierduse mulţi oameni, izbuteşte cu greu să fugă.
      Când senatul a fost înştiinţat de aceste întâmplări, foarte nemulţumit de consuli, le-a luat atribuţiile militare şi i-a încredinţat lui Crassus conducerea războiului. Mulţi oameni cu vază l-au însoţit pe Crassus5 în această campanie, unii atraşi de gloria lui, alţii datorită prieteniei pa care-o aveau pentru el.
      Crassus şi-a aşezat tabăra la hotarul ţinutului Picenum, hotărând să-l aştepte aici pe Spartacus, care se îndrepta spre acest ţinut. El a poruncit legatului său Mummius să atace cu două legiuni şi să facă un ocol. ca să-l urmărească pe vrăjmaş – fără să dea vreo bătălie şi fără să-l hărţuiască. Dar Mummius, îndată ce a văzut că mijeşte o nădejde, s-a încumetat să lupte cu Spartacus, dar a fost învins. Au căzut mulţi romani, iar alţii mulţi au izbutit să se salveze, lăsându-şi armele pe câmpul de bătaie.
      Crassus îl primi pe Mummius cu mustrări aspre, dădu alte arme soldaţilor săi şi ceru de la ei chezaşi că nu-şi vor mai părăsi armele. Iar pe cinci sute dintre aceştia, care fugiseră primii, îi împărţi în grupuri de câte zece şi, trăgând la sorţi câte un om din fiecare grup, i-a omorât pe aceştia. Astfel, Crassus a reînviat un soi de pedeapsă6 pe care romanii îl folosiseră în vremurile străvechi şi care nu se mai întrebuinţa de mult.
      Acest fel de moarte este foarte înjositor, căci în cursul execuţiei se făptuiesc unele grozăvii sub privirile întregii armate.
      După ce i-a pedepsit pe soldaţi. Crassus i-a dus la luptă împotriva duşmanului. Iar Spartacus se retrăgea spre mare, trecând prin Lucania. Când ajunse la strâmtoarea Mesinei, se întâlni cu piraţi cilicieni, care-l fac să ia hotărârea de a trece în Sicilia şi de a lăsa acolo două mii de oameni, pentru a aprinde din nou pe insulă focul războiului sclavilor, război care se stinsese nu de mult şi avea nevoie să fie doar puţin aţâţat ca să izbucnească iarăşi7.
      Cilicienii, însă, care se înţeleseseră cu el şi primiseră de la dânsul daruri, îl înşelară şi plecară în larg. De aceea Spartacus s-a îndepărtat de mare şi şi-a aşezat armata în Peninsula Regium. Crassus îl întâlni aici şi, văzând natura locului, care-i arăta ce trebuie să facă, a început să facă un zid pentru a închide istmul. Prin aceasta el dădea soldaţilor săi prilejul de a nu se lăsa pe tânjeală, iar vrăjmaşilor le smulgea putinţa de a se aproviziona.
      Desigur, era vorba de o lucrare însemnată şi grea. Dar, în ciuda părerii tuturor, ea a fost sfârşită în scurtă vreme. Crassus săpă pe istm, de la o mare la cealaltă, un şanţ lung de trei sute de stadii, iar în lărgime şi adâncime de cincisprezece picioare8. Dincolo de şanţ a ridicat un zid de o înălţime şi trăinicie uimitoare.
      Lui Spartacus puţin îi păsa de aceste lucruri, faţă de care arăta la început numai dispreţ. Dar când, isprăvindu-i-se tot ce prădase, a vrut să iasă pentru a se aproviziona, şi-a dat seama că este închis în peninsulă şi că nu poate să mai facă rost de hrană.
      Aşteptând o noapte întunecoasă cu vreme rea şi zăpadă, Spartacus a umplut cu pământ, lemne şi ramuri de copaci o mică parte a şanţului, ca să-şi poată trece de cealaltă parte a lui o treime din trupe. Acum Crassus se temea ca nu cumva Spartacus să-şi fi pus în gând să pornească împotriva Romei.
      El s-a liniştit, însă, când a văzut că armata răsculaţilor se dezbinase, căci mulţi s-au despărţit de Spartacus, aşezându-şi tabăra pe malul lacului din Lucania. Se povesteşte că lacul acesta îşi schimbă din timp în timp apa, care după ce a fost dulce devine sărată şi de nebăut. Crassus a atacat mai întâi aceste trupe, alungându-le de lângă lac, dar nu a izbutit să le măcelărească ori să pornească în urmărirea lor, căci Spartacus s-a ivit pe neaşteptate şi puse capăt fugii.
      Crassus scrisese încă mai dinainte senatului că este nevoie să-l cheme pe Lucullus din Tracia9 şi pe Pompei10 din Iberia. Acum, însă, îi părea rău de aceasta şi se grăbea să termine războiul până la sosirea lor, căci îşi dădea seamă că biruinţa nu va mai fi socotită ca fiind a lui, ci a celui care îi va veni întrajutor. Hotărăşte, prin urmare – în primul rând – să-i atace pe oamenii care se despărţiseră de restul armatei şi care îşi aşezaseră tabăra ceva mai departe, sub comanda lui Caius Gannicus şi Castus. Crassus a trimis şase mii de oameni să ocupe o înălţime, poruncindu-le să facă tot ceea ce le va sta în putinţă ca să rămână ascunşi. Aceştia au căutat să nu fie văzuţi de vrăjmaşi, acoperindu-şi cât mai bine trupurile. I-au zărit, însă, în faţa taberei, două femei care aduceau jertfă pentru duşmani – şi soldaţii aceia au trecut prin mare primejdie. Pe neaşteptate apare şi Crassus, dând cea mai înverşunată luptă din acest război. Au murit atunci douăsprezece mii trei sute de duşmani, dintre care numai doi au fost găsiţi cu răni in spate. Ceilalţi toţi au căzut la locurile lor, luptându-se cu romanii.
      După înfrângerea soldaţilor acelora, Spartacus se retrage spre Munţii Peteliei11. La o foarte mică distanţă, îl urmăreau Quintus, unul dintre comandanţii lui Crassus, şi cvestorul Scrofa.
      Dar Spartacus se întoarce deodată împotriva lor. Romanii sunt puşi pe fugă. Scrofa este rănit şi numai cu greu oamenii săi izbutesc să-l scape din mijlocul duşmanilor.
      Biruinţa lui Spartacus îi aduse, însă, pieirea. Căci sclavii cei fugiţi prinseră o îndrăzneală fără margini. Ei nu mai socoteau acum că trebuie să ocolească lupta şi nu mai dădeau nici o ascultare comandanţilor. La un moment dat, în timpul marşului, ei i-au înconjurat pe aceştia cu armele în mână şi i-au silit să se întoarcă iarăşi prin Lucania – pentru a-i ataca pe romani. Ei s-au grăbit astfel să facă tocmai ceea ce dorea Crassus, care aflase că Pompei se apropie. Iar la Roma, în adunări, destul de mulţi oameni spuneau sus şi tare că e drept ca Pompei să dobândească izbânda în acel război, căci, îndată ce el va sosi, va porni la luptă şi va izbuti s-o ducă la capăt.
      Iată pentru ce se grăbea Crassus să ajungă la o bătălie hotărâtoare cu Spartacus. El şi-a aşezat tabăra lângă duşmani şi a săpat un şanţ. Sclavii îi atacară pe lucrători şi începură să se lupte cu aceştia. Din amândouă părţile veneau mereu ajutoare. Iar Spartacus se văzu silit să orânduiască pentru luptă întreaga lui armată.
      Aducându-i-se calul la începutul luptei, Spartacus şi-a scos sabia şi l-a ucis, spunând că – dacă va învinge – va putea să aibă mulţi cai frumoşi, luaţi de la duşman, iar de va fi învins, nu va mai avea nevoie de cal. Apoi, năpustindu-se asupra lui Crassus, rănit şi înfruntând o ploaie de săgeţi, nu izbuteşte să-l ajungă, dar omoară doi centurioni care-l atacaseră. În cele din urmă, fiindcă toţi oamenii săi o luaseră la fugă, el rămâne singur în mijlocul duşmanilor şi ţine piept multora, până când e doborât.
      ... Fugarii au căzut în mâinile lui Pompei, care i-a măcelărit şi a scris senatului că M. Crassus i-a bătut pe sclavii fugiţi într-o luptă deschisă, pe câtă vreme el a stârpit însăşi rădăcina războiului...

(Plutarh, Viaţa lui Crassus, 8–11)

         1   Adică celţii.
       2   Neam de traci care trăia pe cursul mijlociu al Strimonului.
       3   În concepţia grecilor, barbarii erau consideraţi fiinţe inferioare.
       4   Cassius Longinus Varus, fost consul în 74 î.Hr., era proconsul al Galiei Cisalpine în 72.
       5   E vorba de Marcus Licinius Crassus, viitorul triumvir.
       6   E vorba de celebra decimare, care se aplica pentru laşitate sau ne-executarea ordinelor.
       7   A doua răscoală din Sicilia se terminase în anul 100 î.Hr.
       8   Un picior avea aproximativ 30 cm.
       9   Marcus Licinius Luculus, fratele vestitului general roman care se lupta atunci cu Mitridate şi cu care îl confundă Plutarh. Era proconsul al Macedoniei şi ducea lupte cu tracii.
      10  Gnaeus Pompeius, viitorul triumvir, se lupta cu armata lui Sertorius.
      11  Lângă oraşul Petelia din Calabria.