Legea agrară a lui Tiberius Gracchus 

      Romanii au vândut o parte din pământurile cucerite în război de la vecinii lor, iar o altă parte au făcut-o domeniu al statului1. Aceste din urmă pământuri ei le-au arendat oamenilor nevoiaşi, fără nici o avere, în schimbul unei mici dări pe care trebuiau s-o plătească tezaurului public.
      Fiindcă bogaţii începuseră să mărească acest impozit şi-i înlăturaseră pe săraci de la folosirea pământurilor statului, s-a făcut o lege care oprea pe oricine de a stăpâni mai mult de cinci sute de jugăre2 din aceste pământuri. Hotărârea luată a stăvilit o vreme lăcomia celor bogaţi şi a venit în ajutorul nevoiaşilor, care – în chipul acesta – au rămas pe pământurile arendate lor, păstrându-şi fiecare partea pe care o avusese de la început.
      Dar, mai târziu, proprietarii vecini, cu dare de mână, ajunseră să-şi treacă în folosinţă pământurile luate în arendă, folosind nume închipuite şi – în cele din urmă – ajunseră să le stăpânească făţiş, pe propriul lor nume. Atunci săracii, alungaţi de pe pământurile lor, au început să nu mai arate nici o râvnă pentru îndeletnicirile militare, păsându-le prea puţin chiar şi de creşterea copiilor. şi astfel, în scurtă vreme, întreaga Italie a putut să vadă că oamenii liberi se împuţinaseră, că – în schimb – ţara era plină de sclavi barbari, mulţumită cărora bogaţii îşi cultivau pământurile, atâţia cetăţeni fiind izgoniţi.
      Caius Laelius, prietenul lui Scipio, încercă să îndrepte lucrurile, dar oamenii puternici se împotriviră celor ce voia acela să facă. Temându-se de tulburări, Laelius şi-a părăsit planurile3. I s-a spus „cel înţelept” sau „cel cuminte”...
      Tiberius a fost numit tribun al poporului, reîncepând îndată acţiunea lui Laelius... Fratele său, Caius, într-o carte pe care a scris-o, spune că Tiberius, mergând de la Roma spre Numantia4 şi străbătând Etruria, a văzut acest ţinut pustiu şi a băgat de seamă că toţi plugarii şi păstorii nu erau decât nişte străini – nişte sclavi barbari; atunci a plănuit el acele acţiuni politice care aveau să-i aducă nenumărate nenorociri.
      ... Dar bogaţii şi cei ce stăpâneau avuţii mari nu numai că s-au împotrivit legii, fiind stăpâniţi de lăcomie, dar mânia şi îndârjirea lor i-au făcut să-l urască şi pe autorul legii şi, astfel, au încercat să împiedice poporul să o ratifice... Iar Tiberius s-a luptat pentru o cauză atât de frumoasă şi dreaptă cu arma cuvântului; căci – înzestrat cum era din plin cu darul vorbirii – era în stare, atunci când vorbea, să facă frumoase chiar lucrurile cele mai obişnuite.
      Aşa a fost atunci, când, suindu-se pe tribună, în jurul căreia se îmbulzea poporul, a cuvântat despre cei nevoiaşi:
      Fiarele din Italia au vizuini, au bârloguri unde se pot ascunde ; dar cei ce luptă şi mor pentru apărarea Italiei n-au parte de nimic altceva decât de aer şi de lumină. Ei n-au case, n-au aşezări statornice şi pribegesc împreună cu nevestele şi copiii lor.
       Iar înaintea bătăliilor generalii îi mint când îi îndeamnă să lupte împotriva duşmanilor pentru mormintele şi templele lor. Căci nici unul dintre atâţi romani nu are un altar părintesc sau vreun mormânt al strămoşilor, ci ei se războiesc şi mor pentru desfătările şi belşugul altora. Sunt numiţi „stăpânii întregii lumi", dar ei nu au nici măcar o brazdă de pământ a lor
”.
      ...Apoi5 legea agrară a fost votată. Au fost aleşi trei bărbaţi care să cerceteze cum stau lucrurile şi să împartă pământurile ; aceştia sunt: Tiberius însuşi, Appius Claudius – socrul său – şi fratele lui Tiberius, Caius, care lipsea din Roma, plecat fiind să lupte sub ordinele lui Scipio în Numantia.
      După ce Tiberius a adus la îndeplinire în chip paşnic treburile acestea, neîmpotrivindu-se nimeni, el a făcut ca să ajungă tribun – în locul lui Octavius – nu vreun om dintre cei cu vază, ci un client al său, Mucius. Atunci cei puternici s-au arătat cât se poate de nemulţumiţi şi, temându-se – fiindcă autoritatea lui Tiberius creştea mereu – l-au copleşit cu ocări în senat...
      ...Prietenii lui Tiberius, văzând ameninţările şi uneltirile oamenilor de seamă, au crezut că el trebuie să dobândească din nou tribunatul pentru anul următor, ca să fie ocrotit; iar Tiberius a căutat şi de data aceasta să-şi atragă simpatia mulţimii, propunând scurtarea serviciului militar şi acordarea dreptului de apel la adunarea poporului după orice judecată. A mai propus ca judecătorilor de atunci, care erau numai senatori, să li se adauge un număr egal de cavaleri6. Astfel, Tiberius stăvilea pe toate căile puterea senatului...
      ... La început, lucrurile au mers de minune. La ivirea lui Tiberius, mulţimea a scos un strigăt de bucurie, iar când el s-a urcat pe tribună, oamenii i-au dat o dovadă de dragoste, orânduindu-se în aşa chip încât nici un necunoscut să nu se apropie de el ...
      ... Între timp, o mare tulburare se iscase în senat. Nasica7 ceruse consulului să vină întrajutorul statului şi să-l răpună pe tiran. Consulul îi răspunde foarte liniştit că niciodată nu va începe o faptă silnică şi că nu va putea omorî pe nici un cetăţean, fără ca el să fi fost judecat ... „Iar dacă poporul – a spus acesta – fie convins, fie silit de Tiberius ar hotărî vreun lucru împotriva legilor, eu n-am să recunosc temeinicia unei atare hotărâri.
      Atunci Nasica, sculându-se de la locul unde se afla, a grăit următoarele: „Pentru că omul care stă în fruntea statului trădează statul, aceia dintre voi care vor să vină în sprijinul legilor, să mă urmeze !” şi, rostind aceste cuvinte, îşi puse poala togii deasupra capului şi porni spre Capitoliu.
      Toţi însoţitorii lui şi-au înfăşurat toga în jurul braţului stâng, dându-i la o parte pe oamenii care le stăteau în cale. Nimeni nu li s-a împotrivit, căci îi tulbura demnitatea bărbaţilor acelora. Ci toţi au luat-o la fugă, răsturnând pe oricine le stătea în cale.
      ... Dintre susţinătorii lui Tiberius au murit trei sute, omorâţi cu lovituri de ciomege şi cu pietre. Nici unul n-a fost ucis cu vreo armă de fier.
      Istoricii povestesc că de când au fost alungaţi regii, aceasta este prima răscoală din Roma care s-a sfârşit cu vărsare de sânge şi cu omorârea multor cetăţeni. Toate celelalte tulburări – deşi n-au fost mici şi nici iscate pentru pricini mărunte – se potoleau când cele două partide potrivnice cădeau la înţelegere. Cei puternici se temeau de cei mulţi (s.n.), iar poporul se ruşina în faţa senatului. şi astfel se punea capăt nemulţumirilor.
      Se pare că şi atunci Tiberius ar fi cedat fără greutăţi, dacă i s-ar fi vorbit cu blândeţe. S-ar fi împotrivit şi mai puţin dacă potrivnicii ar fi venit la el fără să dorească vărsare de sânge şi ucideri, căci în jurul lui el n-avea mai mult decât trei mii de oameni.
      Dar – după cât s-ar părea – lupta care s-a dat împotriva lui Tiberius n-a avut loc din pricina faptelor amintite, care au fost doar pretexte, ci au dezlănţuit-o mânia şi ura celor bogaţi. Dovadă sigură în această privinţă este faptul că leşul lui Tiberius a fost supus la toate sălbăticiile şi nelegiuirile. Nu s-a îngăduit fratelui său – în ciuda rugăminţilor acestuia – să-i ia trupul ca să-l îngroape în timpul nopţii. Tiberius, ca şi ceilalţi morţi, a fost aruncat în Tibru...
      ... Iar senatul, ca să potolească nemulţumirile poporului, nu s-a împotrivit la împărţirea pământurilor şi a dat voie să fie ales de către cei mulţi – în locul lui Tiberius – altcineva care să pună rânduială în treburile acestea.
      ... Fiindcă poporul era foarte supărat de omorârea lui Tiberius şi, în chip vădit, aştepta un prilej să se răzbune – Nasica chiar fusese ameninţat cu darea în judecată – senatul, care se temea de soarta omului acestuia, a hotărât să-l trimită în Asia, deşi împrejurările n-o cereau...

(Plutarh, Viaţa lui Tiberius Gracchus, 8–9, 13, 16–17, 19–21)

        1  Aşa-numitul „ager publicus”.
      2  Adică 125 ha; limita a fost prevăzută de legile tribunilor Licinius şi Sextus, din 367 î.Hr.
      3  Fiind tribun al poporului, propusese, în anul 151 î.Hr., o lege agrară, pe care ulterior a retras-o.
      4  Cetate din Spania, asediată în 133 î.Hr. de către romani.
        5  După ce tribunul Marcus Octavius, colegul lui Gracchus, a fost scos din funcţie de către plebe fiindcă se împotrivea legii.
      6  Caius Gracchus va relua problema, rezolvând-o în folosul cavalerilor.
      7  Publius Cornelius Sedpio Nasica, era mare preot şi duşmanul cel mai îndârjit al reformelor.

Legile lui Caius Gracchus 

      Caius, care era înzestrat cu un glas puternic şi pătrunzător şi zguduia poporul prin asemenea discursuri, propuse două legi.
      Prin una din aceste legi, în cazul că poporul l-ar fi scos din slujba lui pe vreun magistrat, nu se mai îngăduia omului aceluia să ocupe altă funcţie. Prin cea de-a doua lege, magistratul care ar fi trimis în surghiun pe un cetăţean ce nu fusese judecat, trebuia să fie dus el în faţa poporului pentru a fi judecat.
      Prima dintre aceste legi urmărea, în chip făţiş, să-l înjosească pe Marcus Octavius, scos din funcţia lui de tribun de către Tiberius. Cea de-a doua lege îl privea pe Popillius, care, în calitate de pretor, îi exilase pe prietenii lui Tiberius.
      Popillius n-a mai aşteptat ziua judecăţii, exilându-se din Italia, iar Caius şi-a retras prima lege pe care o propusese, spunând că face acest lucru fiindcă voieşte să-i fie pe plac mamei sale, care-l rugase să-l cruţe pe Octavius.
      ...Printre legile pe care le-a propus, urmărind să câştige bunăvoinţa poporului, întrucât ele slăbeau puterea senatului, a fost şi o lege agrară care împărţea pământurile statului cetăţenilor nevoiaşi şi a mai fost şi o altă lege privitoare la ostaşi. Potrivit acesteia din urmă, soldaţii trebuiau să primească îmbrăcăminte pe cheltuiala statului, fără ca – din această cauză – solda lor să fie micşorată: afară de aceasta, nu puteau fi înrolaţi tineri sub 17 ani.
      A treia lege, privindu-i pe aliaţi, dădea drept de vot – aşa cum îl aveau cetăţenii Romei – tuturor popoarelor italice.
      Cea de-a patra poruncea să fie vândut griul pe un preţ foarte mic oamenilor săraci.
      A cincea lege era privitoare la tribunale; ea reducea mult autoritatea senatorilor. Până atunci, senatorii singuri judecau toate procesele şi, din pricina aceasta, erau temuţi de popor şi de cavaleri. Caius a mai adăugat celor trei sute de senatori care judecau, trei sute de cavaleri şi a dat tuturor celor şase sute dreptul de a judeca – deopotrivă – orice pricină1...
      ... Poporul nu s-a mulţumit numai să aprobe această lege, ci i-a încredinţat lui Caius şi puterea de a-i alege pe cavalerii care trebuiau să judece. El se bucura, în aceste împrejurări, de o autoritate, aş zice, monarhică. Însuşi senatul l-a primit ca sfătuitor. Iar Caius sfătuia întotdeauna să se facă doar lucruri potrivite cu demnitatea senatului. Astfel a fost, bunăoară, propunerea – făcută cu mult simţ al măsurii şi vrednică de toată cinstea – privitoare la griul pe care proprietarul Fabius îl trimisese din Iberia. Căci el a convins senatul să vândă acest grâu şi să trimită banii cetăţilor de acolo, învinuindu-l pe Fabius că face ca stăpânirea romană să fie odioasă şi insuportabilă pentru supuşi. Iată pentru ce Caius a dobândit în provincii o mare faimă şi s-a bucurat de multă simpatie.
      A mai propus şi legi pentru întemeierea unor colonii2 şi pentru construirea de drumuri şi grânare publice. El se făcea supraveghetorul şi administratorul tuturor acestor înfăptuiri, fără să-l istovească toate aceste însărcinări, atât de felurite şi însemnate. Dimpotrivă, aduse treburile la îndeplinire cu o repeziciune uimitoare şi cu o sârguinţă vrednică de laudă, ca şi cum n-ar fi avut să facă decât un singur lucru, şi nu atâtea. Chiar şi cei ce-l urau grozav şi se temeau de el erau uimiţi de străduinţele sale încununate de succes în toate privinţele.
      ... Fannius3 a fost ales consul, iar Caius tribun al plebei pentru a doua oară, fără ca el să fi cerut sau să fi urmărit acest lucru, şi numai datorită marii simpatii pe care poporul o avea pentru el.
      Văzând Caius duşmănia făţişă a senatului şi dându-şi seama că Fannius îl simpatizează prea puţin, a căutat din nou, prin alte legi, să ocrotească poporul. A propus să fie trimise colonii la Tarentum şi Capua şi să se acorde latinilor dreptul de cetăţenie romană.
      Dar senatul, care se temea că omul acesta are să ajungă într-adevăr de neînvins, încercă un fel nou şi nemaivăzut de a îndepărta de la el simpatia şi încrederea pe care i-o arăta mulţimea, căutând la rându-i să fie pe placul poporului, – căci îl linguşea cum nu se putea mai bine.
      Unul dintre colegii lui Caius era Livius Drusus... Nobilii s-au îndreptat spre acesta şi i-au cerut stăruitor să-l atace pe Caius şi să se împotrivească lui alături de senat, fără să întrebuinţeze violenţa faţă de popor, fără să se ridice împotriva mulţimii, dar, lucrând – ca magistrat – aşa încât să fie pe placul plebei, s-o mulţumească şi în acele privinţe chiar, în care s-ar fi potrivit, să-şi atragă duşmănia ei.
      Livius a pus în slujba senatului – tocmai cu acest scop – tribunatul său, propunând nişte legi care nu aveau în vedere nici sprijinirea onestităţii, nici folosul obştesc ; el se străduia – ca într-o comedie – să-l întreacă pa Caius, dobândind simpatia poporului şi linguşindu-i pe cei mulţi ...
      ... Senatul îl ura pe Caius ca pe un linguşitor al plebei, fiindcă el împărţise oamenilor săraci pământurile, impunând fiecăruia să verse un anumit impozit în tezaurul public. Livius, însă, i-a scutit pe proprietari şi de această contribuţie, fără să nemulţumească senatul.
      ... După ce Opimius a fost numit consul, s-au abrogat mai multe legi ale lui Caius şi a fost răsturnată orânduirea pe care o introdusese acesta în privinţa Cartaginei. Se urmărea pe toate căile aţâţarea lui Caius, pentru ca el, înfuriindu-se, să dea prin aceasta vreunui om prilejul de a-l ucide... în ziua în care Opimius voia să anuleze legile lui Caius... unul dintre lictorii consulului – Quintus Atilius – a fost omorât ...
      ...A doua zi, o dată cu ivirea zorilor, consulul a convocat senatul..., care hotărâ să fie încredinţate lui Opimius depline puteri pentru mântuirea statului şi pentru nimicirea tiranilor.
      Atunci consulul a cerut senatorilor să pună mâna pe arme şi a poruncit tuturor cavalerilor să vină dis-de-dimineaţă, aducând fiecare cât doi sclavi înarmaţi...
      ... Oamenii4 se duceau, rostind numeroase ameninţări şi scoţând strigăte puternice, să ocupe colina Aventinului. Iar Caius n-a voit să se înarmeze, ci s-a înfăţişat doar în togă, precum obişnuia să meargă în forum, având la cingătoare numai un mic pumnal...
      ... Caius ar fi dorit – după cum se povesteşte – să vină în faţa senatului ca să-l înduplece, dar nimeni n-a încuviinţat acest lucru ... Iar Opimius era foarte doritor să se ajungă la luptă ...
      ... Nimeni nu l-a văzut pe Caius luptându-se, ci acesta – nespus de mâhnit de cele ce se întâmplaseră – s-a retras în templul Dianei, unde a vrut să-şi pună capăt zilelor. A fost, însă, împiedicat de către doi prieteni ai săi foarte credincioşi: Pomponius şi Licinius. Aflându-se în apropierea lui, aceştia i-au smuls pumnalul din mână şi l-au îndemnat s-o ia din nou la fugă.
      ...Pe când Caius fugea, nişte duşmani care-l urmăriseră l-au ajuns la Podul de Lemn. Dar Pomponius şi Licinius şi-au silit prietenul să treacă podul înaintea lor, iar dânşii s-au împotrivit urmăritorilor, luptându-se cu aceştia în faţa podului şi n-au lăsat pe nici unul să treacă decât doar după ce au căzut morţi.
      În fuga lui, Caius nu era însoţit decât de un singur sclav – pe nume Filocrate. Ca şi la o întrecere, toată lumea îl încuraja, dar să-i ajute nu se arăta nimeni şi nimeni nu voia să-i pună la îndemână un cal – în ciuda cererilor lui stăruitoare. Caius izbuteşte, pentru puţină vreme însă, să le-o ia înainte, refugiindu-se într-o dumbravă sfinţită. Acolo este ucis de sclavul său Filocrate, care – apoi – şi-a curmat singur viaţa.
      ...Trupul lui Caius Gracchus şi trupurile altor susţinători de-ai săi ucişi au fost aruncate în Tibru. În totul erau trei mii. Avuţiile acestora au ajuns proprietatea statului. Văduvele au fost oprite să poarte doliu...
      Când s-au petrecut toate aceste lucruri, poporul s-a dovedit că era slab şi că îşi pierduse încrederea. Dar, la scurtă vreme după aceea, a arătat limpede dragostea lui pentru Gracchi şi părerea de rău pe care o simţea din pricina morţii acestora. Le-a închinat statui, înfăţişându-le privirii tuturor, le-a consacrat locurile unde fuseseră ucişi şi le-a oferit cele dintâi roade ale fiecărui anotimp. Mulţi oameni aduceau acolo zilnic jertfe şi se închinau, ca şi cum s-ar fi aflat în temple consacrate zeilor.

(Viaţa lui Caius Gracchus, 4–6, 8–9, 13–18)

        1  Măsura aceasta, care asigura majoritatea de voturi cavalerilor, a contribuit mult la creşterea şi dezvoltarea rapidă a influenţei şi puterii acestora în stat, deoarece aproape toţi senatorii, după ieşirea din funcţia de guvernatori ai unei provincii, ajungeau în faţa tribunalelor, căci adesea se făceau plângeri împotriva lor.
      2  La Tarent, Corint şi Cartagina.
       3  Un fost tovarăş de arme al lui Caius.
       4  Partizanii lui Caius.