Îndatoririle lui „pater familias1

      După ce a sosit la proprietatea sa şi s-a închinat zeului protector al casei2, şeful familiei trebuie să străbată tot domeniul, făcând înconjurul acestuia, dacă este cu putinţă chiar în aceeaşi zi3 ; dacă nu, în ziua următoare.
      După ce şi-a dat seama cum a fost lucrată moşia, care munci au fost făcute şi care nu, trebuie să-l cheme a doua zi pe administrator şi să-l întrebe ce lucrări au fost executate şi care mai urmează: de asemenea, să-l întrebe dacă toate au fost făcute la timp, dacă cele rămase mai pot fi terminate şi. ce cantitate de vin, de grâu şi din celelalte produse s-a obţinut4. După ce a aflat aceste lucruri, trebuie să facă socoteala normelor şi a zilelor de muncă5. Dacă se constată că treaba n-a fost făcută, iar administratorul spune că şi-a dat silinţa, dar că unii sclavi au fost bolnavi, că a fost vreme rea, că alţi sclavi au fugit, că a executat lucrări publice6, după ce a înşirat pe lângă acestea şi multe alte cauze stăpânul porunceşte să i se facă din nou socoteala sarcinilor şi normelor. În caz de vreme ploioasă, iată muncile care pot fi efectuate chiar pe ploaie torenţială: spălarea şi smolirea butoaielor, curăţirea casei şi a acareturilor, vânturarea grânelor, căratul băligarului şi aşezarea lui în grămezi, alegerea seminţelor, repararea frânghiilor vechi şi împletirea unora noi; sclavii trebuie să-şi cârpească hainele peticite şi mantalele cu glugă. în zilele de sărbătoare7, ei puteau să cureţe şanţurile părăginite, să pietruiască drumurile publice, să taie mărăcini, să sape grădina, să cureţe livezile de iarba rămasă după cosit, să împletească mături, să smulgă scaieţii, să macine alacul, să facă curăţenie generală. Când sclavii sunt bolnavi, nu trebuie să li se dea toată hrana. După ce s-a informat în linişte de aceste lucruri, proprietarul trebuie să aibă grijă să se execute restul muncilor; să facă socoteala banilor, a grânelor, a furajelor pentru vite, a vinului şi a untdelemnului; trebuie să calculeze ce s-a vândut, ce s-a încasat, ce a mai rămas, ce este de vânzare ; mai trebuie să primească garanţiile ce sunt de primit; într-un cuvânt, totul să fie pus în ordine.
      Dacă vreun lucru lipseşte în anul acela, să fie cumpărat; tot ce prisoseşte să fie vândut; să dea altora în lucru lucrările ce trebuie date; stăpânul să poruncească ce lucrări urmează să fie executate de personalul propriu şi care trebuie date pentru a fi făcute de alţii8, consemnându-le pe acestea în scris. Să ţină socoteala vitelor; să le vândă la licitaţie; să vândă untdelemnul dacă are preţ; să vândă vinul şi grânele de prisos; să vândă boii bătrâni, vitele şi oile înţărcate, lâna, pieile, căruţele vechi, uneltele de fier învechite, sclavii bătrâni, sclavii bolnavi şi tot ce mai prisoseşte. şeful familiei nu trebuie să cumpere, ci să vândă9.

(Cato, Despre agricultură, 2)

        1  Era şeful familiei romane. În cazul de faţă e vorba de comportarea lui ca proprietar al unui domeniu.
      2  Lar.
      3  Rezultă că este vorba despre o proprietate mijlocie, tipul descris de Cato având între 25
60 de ha.
      4  Proprietarul, deşi stătea în oraş, se mai pricepea la agricultură, păstrând contactul cu ea. Peste un secol, situaţia va fi cu totul alta, majoritatea proprietarilor lăsând totul în seama vechililor.
      5  Existau norme pentru diferitele munci executate de sclavi; de exemplu, pentru semănat şi acoperirea seminţelor cu pământ 0,5 ha pe zi, iar pentru strângerea paielor 0,25 ha pe zi.
       6  E vorba de construirea drumurilor.
      7  Sclavii de la ţară n-aveau sărbători. Deoarece muncile agricole erau oprite de prescripţiile religioase în zilele de sărbătoare, sclavii puteau executa alte munci, ca de pildă, cele amintite mai sus.
       8 Unele lucrări, ca strânsul măslinelor sau bătutul untului, probabil fiindcă necesitau multă grijă ori constituiau munci de sezon, erau încredinţate unor muncitori liberi.
       9  Principiu devenit celebru, care sintetizează scopul final al activităţii economice aşa cum îl vede Cato, şi anume de a obţine un plus prin vânzarea a cât mai multe lucruri şi cumpărarea a cât mai puţine. Aceeaşi idee este exprimată şi în capitolul privitor la îndatoririle vechilului.

Îndatoririle unui „vilicus1

      Iată îndatoririle administratorului: el trebuie să se îngrijească de buna rânduială ; să respecte sărbătorile; să nu se atingă de lucrurile altuia; să se preocupe cu grijă de ale sale; să rezolve neînţelegerile dintre sclavi ; dacă vreunul a săvârşit ceva rău, să-l pedepsească cu dreptate, în raport cu vina. Să nu le meargă rău sclavilor, să nu rabde de foame şi de frig. Să-i înhame bine la treabă pe sclavi, căci astfel el mai uşor îi va împiedica de a fura şi de a face rele. Dacă administratorul nu vrea ca sclavii să se poarte prost, lucrul acesta nici nu se va întâmpla. Dacă el o îngăduie, stăpânul să nu-l lase nepedepsit. Dacă cineva i-a făcut un bine, să-i mulţumească, pentru ca şi alţii să râvnească a se purta cum trebuie. Să nu umble de colo-colo, să fie totdeauna treaz şi să nu meargă să mănânce la străini. Să aibă grijă ca sclavii să muncească şi să îndeplinească ce a poruncit stăpânul. Să nu se creadă mai deştept decât stăpânul. Prietenii stăpânului să fie şi ai săi. Să asculte ce i se porunceşte. Să nu aducă jertfe decât la conpitalii2, la răscruce de drumuri sau pe vatră. Fără porunca stăpânului să nu dea cu împrumut nimănui ; să încaseze ce a împrumutat stăpânul. Să nu împrumute nimănui sămânţă de semănat, alimente, alac, vin şi untdelemn. Să aibă două sau trei gospodării de la care să poată cere cu împrumut cele de trebuinţă şi cărora să le dea când e nevoie ; încolo nu trebuie să aibă de-a face cu nimeni. Să facă des socotelile cu stăpânul. Să nu ţină mai mult decât o zi3 pe lucrătorul simbriaş fie cu bani fie cu plata în natură. Să nu îndrăznească a cumpăra ceva fără ştirea stăpânului şi nici să nu-i ascundă ceva acestuia. Să nu aibă nici un parazit pe lângă el. Să nu îndrăznească să consulte un haruspici, auguri, prezicători sau astrologi4. Să nu înşele pământul5, căci aceasta aduce nenorocire. Să-şi dea silinţa să cunoască toate muncile câmpului şi să le şi îndeplinească de multe ori, fără a rămâne, însă, sleit de puteri ; dacă va face aşa, va ajunge să cunoască mai bine situaţia sclavilor, iar aceştia vor munci cu mai multă plăcere. Dacă va proceda aşa, îi va veni mai puţin să se plimbe fără vreun rost, va fi mai sănătos şi va dormi mai bine. Să se scoale primul şi să se culce ultimul. Să vadă mai întâi dacă gospodăria este închisă, dacă toţi sunt la locul lor şi dacă vitele au nutreţ.

(Cato, Despre agricultură, 5)

        1  Administrator de moşie, vechil. Putea să fie sclav-libert sau om liber.
      2  Sărbătorirea „larilor”, protectori ai câmpurilor, care îşi aveau altarele la răscruci, se ţinea între 3–5 ianuarie. La ea participau şi sclavii.
      3  Probabil trebuie înţeles „o zi în plus”.
      4  E vorba de diferiţi prezicători ambulanţi.
      5  Adică să nu însămânţeze prea puţin.

Hrana şi îmbrăcămintea sclavilor

      Raţiile de mâncare ale sclavilor. Pentru cei care lucrează, 4 măsuri1 de grâu în timpul iernii şi 4 1/2 măsuri în timpul verii; pentru administrator şi soţia sa, pentru supraveghetor şi cioban, 3 măsuri; pentru cei încătuşaţi2, 4 livre de pâine în timpul iernii, 5 livre de când începe săpatul viei şi până când rodesc smochinii; după aceea se revine la 4 livre.
      Porţiile de vin ale sclavilor.... Cantitatea totală de vin pe cap de sclav este de 7 cvadrantali3 anual.
      Îmbrăcămintea sclavilor. O tunică în greutate de 3 1/2 livre4 şi o manta pe an. Ori de câte ori dai cuiva o tunică sau o manta, ia-o înapoi mai întâi pe cea veche, din care se vor face cârpe. Li se mai cuvine şi câte o pereche bună de saboţi de lemn în fiecare an.

(Cato, Despre agricultură, 56, 59)

        1  Raţia era socotită lunar. O măsură avea 8,754 litri.
      2  Unii sclavi, probabil cei recalcitranţi, lucrau zilnic în lanţuri. O livră avea 327,5 g.
      3  Un cvadrantal era echivalent cu o amforă, adică 26,26 litri.
      4  E vorba despre cantitatea de lină folosită la confecţionarea tunicii

Proporţiile răscoalei din Sicilia

      Niciodată nu mai avusese loc o răscoală ca aceea din Sicilia, când multe oraşe au avut de suferit, nenumăraţi bărbaţi şi numeroase femei cu copiii lor au îndurat mari nenorociri, iar insula era cât pe aci să cadă în întregime în mâna unor sclavi fugiţi, care îşi puseseră în gând să ruineze cu totul populaţia liberă. Pentru cei mai mulţi, întâmplările acestea erau ceva cu totul neaşteptat ; în schimb, oamenii în stare să judece lucrurile cum trebuie erau de părere că toate se întâmplaseră datorită unor cauze bine întemeiate. Căci datorită bogăţiei lor nemăsurate, acei care exploatau minunata insulă au ajuns cu toţii să trăiască – având ei atâtea averi – în mare lux şi astfel au devenit îngâmfaţi şi semeţi. şi aşa, pe măsură ce starea sclavilor se înrăutăţea datorită tuturor acestor cauze, creştea şi ura lor împotriva stăpânilor, până când, într-un moment prielnic, ea s-a prefăcut în mânie. De aceea, fără ca cineva să-i îndemne, zeci de mii de sclavi s-au ridicat să-i nimicească pe stăpânii lor. Lucruri asemănătoare s-au întâmplat, cam în aceeaşi vreme, şi în Asia, unde Aristonicos pusese mâna pe o domnie care nu i se cuvenea, iar sclavii, din pricina tratamentului neomenos la care îi supuneau stăpânii lor, i s-au alăturat şi au adus multor oraşe nenorociri mari.

(Diodor din Sicilia, Biblioteca istorică, XXXIV–XXXV, 2, 25–26)

Răscoala lui Aristonicos1

      După Smirna urmează oraşul Leucai, care, după moartea lui Attalos Philometor2 a trecut de partea lui Aristonicos; acesta, socotindu-se ca fiind de neam regesc, urmărea să pună mâna pe domnie. A fost, însă, învins lângă Cyme, într-o luptă navală, de locuitorii oraşului Efes. Pus pe fugă, el s-a retras în interiorul ţării şi a strâns în grabă o ceată de oameni săraci şi de sclavi, cărora le-a făgăduit libertatea; pe toţi aceştia îi numea „heliopoliţi3. Mai întâi a atacat oraşul Thyateira, apoi a ocupat Apollonis şi a mai încercat să pună stăpânire şi pe alte cetăţi. Dar el nu s-a putut menţine mult timp, căci oraşele au trimis imediat trupe numeroase împotriva sa, iar Nicomedes4 din Bitinia şi regii din Capadocia au dat şi ei ajutor. Apoi au sosit cinci soli romani, iar mai târziu a apărut o armată sub comanda consulului Publius Crassus5 ; în cele din urmă a venit Marcus Perperna6 şi a terminat războiul prin trimiterea la Roma a lui Aristonicos, pe care îl prinsese viu.

(Strabon, Geografia, XIV, 1, 38)

        1  Acesta se dădea drept frate vitreg al regelui Pergamului.
      2  Ultimul rege al Pergamului (138–133 î.Hr.) lăsase prin testament regatul său romanilor.
      3  Adică „cetăţeni ai soarelui”; denumirea provine din romanele utopice elenistice, care vorbeau despre locuitorii fericiţi ai unor insule imaginare.
        4  Regele Bitiniei.
      5  Comandantul unei armate care a fost înfrântă în anul 130 î.Hr. în luptă a căzut însuşi Crassus.
      6  Comandantul unei noi armate romane, care reuşeşte să-1 învingă pe Aristonicos în anul 129 î.Hr.

Exploatarea provinciilor

      Însă urmele şi dovezile cele mai multe şi mai mari ale păcatelor sale, Verres1 le-a lăsat în Sicilia, provincie pe care, timp de trei ani, a chinuit-o şi a ruinat-o în aşa hal, încât în nici un fel nu mai poate să fie readusă la vechea ei stare. După cât se pare, doar cu greu şi numai după mulţi ani, pretori cinstiţi ar putea s-o refacă în parte. Cât timp a fost el pretor în Sicilia, n-au fost respectate nici legile locale, nici hotărârile senatului nostru şi nici normele de drept comune tuturor oamenilor; oamenii posedă acolo doar atât cât a putut să scape de lăcomia nemăsurată a celui mai neruşinat om sau numai atât cât refuza el, după ce se sătura. Timp de trei ani, toate judecăţile se făceau după bunul lui plac; nu a fost un lucru moştenit din moşi-ştrămoşi care să nu-i fie luat proprietarului prin puterea judecătorească pe care o exercita acest guvernator. Nenumărate sume de bani au fost stoarse de la ţărani cu ajutorul unor dispoziţii noi şi ticăloase; aliaţii cei mai credincioşi au fost declaraţi duşmani, cetăţenii romani omorâţi2 şi crucificaţi ca nişte sclavi; delincvenţii cei mai periculoşi erau achitaţi dacă plăteau bani, oamenii cei mai cinstiţi şi onorabili, judecaţi în lipsă, condamnaţi fără a se putea apăra şi alungaţi din ţară; porturile cele mai bine fortificate şi oraşele cele mai bine apărate au fost date pe mâna piraţilor şi ale tâlharilor; marinarii şi soldaţii sicilieni, aliaţii şi prietenii noştri, au murit de foame; cele mai bune şi mai folositoare flote s-au pierdut şi s-au distrus, spre ruşinea poporului roman. Tot el a jefuit şi despuiat, în calitate de pretor, acele monumente foarte vechi, dintre care o parte împodobeau oraşele încă din vremea regilor celor mai bogaţi, iar o parte fuseseră dăruite sau înapoiate oraşelor de către generalii3 noştri învingători. şi nu s-a mulţumit numai cu statuile şi podoabele de pe edificiile publice, ci a jefuit şi lăcaşurile sfinte, închinate unor zeităţi foarte venerate, astfel că sicilienilor nu le-a rămas nici o statuie a vreunei divinităţi, dacă era ceva mai bine executată sau făcea impresia unui lucru vechi.

(Cicero, Contra lui Verres, I, 4–5)

       1  Caius Verres a administrat Sicilia între anii 73 şi 71 î.Hr. După expirarea mandatului, locuitorii provinciei l-au dat în judecată şi au însărcinat cu acuzarea lui pe Cicero, fost cvestor în Sicilia în anul 75 î.Hr. Marile abuzuri comise de fostul guvernator şi talentul oratoric al lui Cicero au dus la condamnarea lui Verres.
      2  Cetăţenii romani nu puteau fi condamnaţi în provincie, fiindcă aveau drept de apel în faţa comiţiilor centuriate de la Roma.
      3  Cu ocazia cuceririi Siciliei.