Cauzele primului război punic

      Mamertinii1 pierduseră, încă mai de mult ajutorul pe care îl primeau de la cetatea Regium; acum şi propriile lor forţe erau cu totul zdrobite. De aceea, unii s-au îndreptat spre cartaginezi, încredinţându-se acestora atât pe ei înşişi, cât şi cetatea lor. Alţii au trimis solie la romani, ca să le predea Mesina şi să le ceară ajutor, ca unora de care erau legaţi printr-o obârşie comună.
      Multă vreme, romanii au stat la îndoială, părându-li-se curată nesăbuinţă faptul de a veni în ajutorul mamertinilor. Căci, după ce ei supuseseră la o pedeapsă cumplită pe propriii lor concetăţeni, care cu puţină vreme mai înainte îi trădaseră pe locuitorii din Regium2, nu puteau ei acum să-i ajute pe mamertini. Aceştia săvârşiseră o nelegiuire asemănătoare, şi nu numai faţă de cetatea Mesinei, dar şi faţă de Rhegium, iar pentru fapta lor cu greu se putea găsi o dezvinovăţire.
      Și, totuşi, romanii – care cunoşteau toate lucrurile acestea – vedeau cum cartaginezii ajunseseră să stăpânească nu numai o parte a Libiei, dar şi a Iberiei, întinzându-şi stăpânirea asupra tuturor insulelor Mării Sardinice şi Tireniene. Erau foarte îngrijoraţi că, dacă vor pune cartaginezii mina şi pe Sicilia, vor fi pentru ei nişte vecini răi şi greu de suportat – care i-ar înconjura din toate părţile şi care ar însemna o înfricoşătoare ameninţare pentru Italia, în întregul ei. Era vădit lucru că Sicilia avea să fie în curând supusă de cartaginezi, în cazul că romanii nu dau ajutor mamertinilor. Căci – biruind Mesina şi punând stăpânire pe aceasta – cartaginezii trebuiau în scurtă vreme să ocupe Siracuza, întrucât chiar de pe atunci stăpâneau aproape tot ce mai rămăsese din Sicilia.
      Și cum romanii prevedeau aceste lucruri şi credeau că este necesar ca ei să nu părăsească Mesina şi să nu-i lase pe cartaginezi să facă din ea – aş zice – o punte de trecere în Italia, au stat mult timp să chibzuiască la cele ce aveau de făcut.
      Până la urmă, senatul, pentru motivele arătate mai sus, nu a voit să-şi dea încuviinţarea. Căci era de părere că foloasele pe care le-ar aduce sprijinirea mamertinilor n-ar fi mai mari decât nebunia ajutorării lor.
      Dar poporul, copleşit de luptele pe care le purtase mai înainte şi simţind nevoia de a se reface prin orice mijloace – întrucât consulii, pe lângă cele amintite adineauri în legătură cu binele obştesc ce l-ar fi adus războiul, mai făgăduiau, de pe urma lui, vădite şi mari binefaceri pentru fiecare cetăţean în parte, – a hotărât să meargă în ajutorul mamertinilor. Hotărârea mulţimii a fost întărită printr-un plebiscit3, conducător al expediţiei fiind ales unul dintre consuli: Appius Claudius4, pe care poporul roman l-a trimis cu poruncă să-i ajute pe mamertini şi să treacă strâmtoarea la Mesina.
      Mamertinii l-au alungat – în parte înspăimântându-l, în parte înşelându-l pe comandantul cartaginezilor care stăpânea fortăreaţa din cetate – apoi l-au adus înlăuntrul cetăţii pe Appius Claudius şi i-au încredinţat-o acestuia. Iar cartaginezii şi-au răstignit generalul, socotind că printr-o proastă chibzuială şi prin mişelie a părăsit fortăreaţa.
      Cartaginezii veniră cu flota lor în apropierea Capului Pelorias5 – unde se stabilesc – iar cu o armată de pedestraşi ei s-au aşezat lângă aşa-numitul Synes6, începând, cu un greu asediu al Mesinei.

(Polibiu, Istorii, I, 10–11)

      1  Erau nişte mercenari, de fel din Campania, care fuseseră în serviciul regelui Siracuzei. Apoi au cucerit oraşul Mesina şi de acolo prădau pe toţi vecinii. De aceea, Hieron al II-lea, tiranul Siracuzei, a pornit contra lor şi i-a asediat.
      2 O legiune romană, cu soldaţi originari din Campania, s-a revoltat şi a pus stăpânire pe oraşul Rhegium, pe care l-au stăpânit un timp, bucurându-se de sprijinul mamertinilor. În anul 270, însă, romanii au cucerit oraşul lor şi i-a asediat.
      
3   Plebiscitele erau adunări ale plebeilor a căror hotărâri au devenit cu vremea obligatorii ca şi legile obişnuite votate în comiţiile centuriate.
      
4   Unul dintre consuli, în anul 264 î.Hr.
      
5   Punctul cel mai de răsărit al Siciliei.
      6   O localitate necunoscută, probabil de lângă Mesina.

Răscoala mercenarilor din Cartagina

      Cartaginezii au avut să înfrunte, în aceeaşi vreme, un război de mare însemnătate şi care nu poate fi de loc trecut cu vederea : războiul împotriva mercenarilor şi a numizilor, precum şi împotriva libienilor, care se răzvrătiseră alături de primii. Această împrejurare i-a făcut pe cartaginezi să se simtă cuprinşi de o teamă cu totul neobişnuită. În cele din urmă, şi-au văzut puse în primejdie nu numai posesiunile, dar chiar vieţile lor, precum şi pământul patriei. Se cuvine, pentru mai multe motive, să ne oprim la acest război, povestind în rezumat şi în puţine vorbe întâmplările după cum ne-am propus de la început...
      Faptele care s-au petrecut îngăduie oricui să afle, foarte lămurit, la ce trebuie să se aştepte şi de ce trebuie să se ferească – din timp – acei ce folosesc armate de mercenari...
      Îndată ce s-a încheiat tratatul, Barcas1 a strămutat în Lilybaeum2 trupele care se aflau lingă Eryx3 şi, fără să mai zăbovească, a ieşit din funcţie. Gisoon, guvernatorul cetăţii, a fost ales să vegheze la trecerea soldaţilor în Libia.
      Fiindcă prevedea cele ce urmau să se întâmple, el a lucrat cu înţelepciune, îmbarcându-i pe soldaţi, după ce el mai întâi îi despărţise în grupuri. Giscon voia să dea cartaginezilor răgazul de a plăti solda mercenarilor care debarcau, pentru ca ei să apuce a părăsi Cartagina – ducându-se în patrie – înainte ca grupul următor să treacă marea şi să se întâlnească acolo cu ei. Convins că trebuie să procedeze astfel, Giscon aduse la îndeplinire, în felul arătat, transportul soldaţilor.
      Dar cartaginezii, aflându-se în încurcături băneşti din pricina cheltuielilor făcute mai înainte vreme şi trăgând nădejde că mercenarii vor renunţa la o parte din leafa lor, dacă îi vor aduna pe toţi laolaltă şi-i vor primi în Cartagina, i-au oprit acolo pe acei care debarcau şi i-au reţinut în cetate.
      Întrucât se făcuseră multe silnicii, – şi acestea atât în cursul nopţii, cât şi ziua, – ceea ce a dat de bănuit cartaginezilor şi, pe de altă parte, fiindcă erau şi mulţi soldaţi, neţinuţi în frâu, ei au cerut de la căpeteniile acestora ca toate trupele să se retragă într-o localitate, numită Sica4, până când se vor face pregătirile pentru plata soldei şi până când va sosi şi restul armatei. Fiecare soldat a primit câte un stater de aur, pentru nevoile imediate...
      După ce s-au adunat cu toţii la Sica, Hanno, – comandantul de atunci al cartaginezilor din Libia, – ducându-se la ei, nu a putut să le împlinească aşteptările şi să le dea cele făgăduite. Dimpotrivă, le-a vorbit despre greutatea birului pe care Cartagina trebuia să-l plătească, despre lipsurile cumplite în care se zbătea cetatea. El căuta, în felul acesta, să obţină o micşorare a soldei care fusese hotărâtă şi pe care cartaginezii o datorau.
      Atunci s-au pornit, pe neaşteptate, tulburări şi răzvrătiri. Soldaţii au început să alcătuiască grupuri strânse şi zgomotoase – mai întâi pe neamuri. Apoi răzmeriţa a cuprins întreaga oştire. Tabăra era în plină neorânduială; peste tot o zarvă îngrozitoare, aşa cum se întâmplă când se învălmăşesc oameni care nu sunt din acelaşi neam şi care vorbesc limbi diferite.
      ... Erau acolo iberi, celţi, liguri, ostaşi din Insulele Baleare5 sau pe jumătate greci6, însă majoritatea fugari ori robi; mult mai numeroşi decât toţi erau, însă, libienii ...
      Singurul lucru care ar fi putut folosi era să se stea de vorbă cu căpeteniile, pentru ca, prin mijlocirea acestora, soldaţii să fie potoliţi şi rugaţi să aibă răbdare. Iată, prin urmare, ceea ce a încercat atunci, fără preget, să facă Hano.
      Dar, foarte adesea se întâmplă ca şefii să nu priceapă ce li se spune sau să. le spună soldaţilor altceva decât cele discutate şi stabilite cu generalul – unii o făceau din greşeală, iar alţii din viclenie. Pretutindeni domneau nesiguranţa, neîncrederea şi neorânduială...
      În cele din urmă, purtându-se dispreţuitor faţă de Hano, pierzându-şi încrederea în căpeteniile grupurilor amintite şi cuprinşi de mânie împotriva cartaginezilor, răsculaţii au pornit spre Cartagina. Ei şi-au aşezat tabăra la o sută şi douăzeci de stadii de oraş, în apropierea Tunisului7. Erau acolo peste douăzeci de mii de oameni...
      Pe cartaginezi îi înspăimânta vecinătatea taberei, ceea ce i-a făcut să rabde totul, străduindu-se să domolească înverşunarea soldaţilor. Le-au trimis din belşug merinde, vânzând alimentele cu preţurile pe care le voiau şi le hotărau răzvrătiţii. Necontenit veneau la ei soli din partea senatului, cu promisiunea că se va înfăptui tot ceea ce aceştia vor cere – dacă lucrul acesta ii va fi Cartaginei în putinţă.
      În fiecare zi, mercenarii născoceau cereri de tot felul – întrucât erau foarte cutezători şi îşi dădeau seama cu toţii cât sunt de uluiţi şi de îngroziţi cartaginezii. Foarte mândri de izbânzile pe care le avuseseră mai înainte în Sicilia, dând piept cu soldaţii romani, ei erau încredinţaţi că locuitorii Cartaginei sau vreun alt neam de oameni nu prea vor fi în stare să-i înfrunte cu armele.
      Iată de ce, atunci când cartaginezii se învoiră cu cele ce pretindeau mercenarii ca soldă, aceştia au mers îndată mai departe şi au cerut despăgubiri şi pentru caii morţi. După ce li s-a încuviinţat şi lucrul acesta, ei au spus că trebuie să primească şi plata griului datorat lor de multă vreme şi aceasta la preţul cel mai ridicat din timpul războiului8 ...
      ... Mercenarii luptară împotriva cartaginezilor vreme de trei ani şi patru luni9. Războiul acesta – dintre toate războaiele despre care am auzit pomenindu-se – le întrece cu mult pe celelalte prin cruzimea şi nelegiuirile la care el a dat loc. Romanii, la îndemnul mercenarilor care se refugiaseră la ei din Sardinia, s-au hotărât, în împrejurările acelea, să pornească spre Sardinia.
... Folosindu-se de acest prilej, romanii au hotărât războiul împotriva Cartaginei... Cartaginezii au cedat împrejurărilor şi au părăsit Sardinia10. Mai mult încă, s-au învoit să plătească, pe deasupra, romanilor o mie şi două sute de talanţi11, ca să nu fie nevoiţi să poarte alt război în situaţia în care se găseau.

(Polibiu, Istorii, I, 65–68, 87–88)

      1  Hamilcar Barcas, tatăl lui Hanibal şi comandantul suprem al trupelor cartagineze la sfârşitul primului război punic; tot el a încheiat şi pacea cu romanii.
      2   Oraş pe coasta de apus a Siciliei.
      
3   Munte lângă oraşul Drepanum; pe el se află o tabără cartagineză întărită.
      
4   Oraş din Numidia.
      
5   Renumiţi aruncători cu praştia.
      
6   Unul dintre părinţi fiind grec, iar celălalt localnic; situaţia este privită din punctul de vedere al grecilor.
      
7   Actualul Tunis.
      
8   şi astfel se ajunge la un război în toată regula, în care mercenarii sunt ajutaţi de ţăranii nemulţumiţi şi de unele oraşe ca Utica şi Bizerta.
      
9   Războiul s-a terminat în anul 237 î.Hr.
      
10  Și Corsica.
      
11  Pe lângă cele 3 200 prevăzuţi prin tratat; un talant avea 26,2 kg.

Lupta de la Cannae

      După ce au cercetat drumurile, consulii1 l-au urmărit pe Hanibal. Îndată ce au ajuns la Cannae2 şi i-au zărit pe duşmani, şi-au întărit poziţiile, făcând două tabere... În ziua următoare Varro, căruia sorţii îi hărăziseră în ziua aceea comanda, a dat semnalul de luptă fără a se consulta cu colegul său şi a trecut peste râu cu trupele aşezate în linie de bătaie. Paulus 1-a urmat, căci, chiar dacă nu-i aproba planul, nu putea, totuşi, să nu-l ajute. După ce au trecut râul, adăugind la grosul armatei şi trupele din tabăra mică3, au stabilit următoarea ordine de bătaie: pe flancul drept, care era mai aproape de râu, au aşezat cavaleria romană, apoi infanteria; la marginea flancului stâng se găsea cavaleria aliaţilor, mai spre mijloc infanteria lor, care se întâlnea spre centru cu legiunile romane; prima linie era formată din celelalte trupe auxiliare uşor înarmate. Consulii comandau flancurile, Terentius pe cel stâng, iar Aemilius pe cel drept; conducerea centrului i-a fost încredinţată lui Geminus Servilius4.
      În zorii zilei, Hanibal, trimiţând înainte pe aruncătorii cu praştia şi pe ceilalţi soldaţi uşor înarmaţi şi trecând el însuşi râul, a început să-i rânduiască în linia de bătaie, aşezând pe fiecare în ordinea în care îi trecuse; pe flancul stâng, aproape de râu, în faţa cavaleriei romane, pe călăreţii gali şi spanioli; flancul drept l-a dat în seama cavaleriei numide, iar centrul l-a întărit cu infanterie, alcătuită din gali şi spanioli, încadraţi de africani. Aceştia puteau fi luaţi drept romani aşezaţi în linie de bătaie, datorită armelor pe care le aveau, arme pe care le cuceriseră la Trebia şi – şi în cea mai mare parte – la Lacul Trasimenus5. Scuturile galilor şi ale spaniolilor aveau aproape aceeaşi formă, în schimb săbiile erau cu totul diferite ; cele galice foarte lungi şi fără vârf, iar cele ale spaniolilor – obişnuiţi mai degrabă să împungă duşmanul decât să-l taie – erau săbii cu vârf, scurte şi uşor de mânuit. înfăţişarea acestor neamuri era mai fioroasă decât a altora, datorită atât staturii lor, cit şi felului cum arătau. Galii erau goi de la brâu în sus, spaniolii erau îmbrăcaţi în tunici de in cu marginile de purpură, care străluceau de albeaţă. Numărul total al pedestraşilor înşiraţi în linie de bătaie era de patruzeci de mii, iar al călăreţilor, de zece mii. Flancul stâng era comandat de Hasdrubal, iar cel drept, de Maharbal; Hanibal şi fratele său Mago aveau sub ordinele lor centrul. Soarele strălucea dintr-o parte, la fel de prielnic pentru ambele armate, fie că ele se aşezaseră într-adins aşa, fie că era o simplă întâmplare; romanii stăteau cu faţa spre miazăzi, iar punii, spre miazănoapte. Vântul care tocmai începuse să bată (localnicii îl numesc Volturnus) stârnea mult praf, pe care îl arunca romanilor în faţă şi le lua astfel vederea.
      Scoţând strigăte de luptă, trupele auxiliare au pornit la atac şi astfel lupta a fost începută de către soldaţii uşor înarmaţi ; apoi cavaleria galilor şi a spaniolilor din aripa stingă s-a ciocnit cu aripa dreaptă a romanilor, într-un fel neobişnuit pentru o luptă de cavalerie ; atacurile trebuiau date frontal, deoarece nu rămăsese nici un loc pentru manevre laterale, cele două piedici fiind într-o parte râul, iar în cealaltă – linia pedestraşilor. Au năvălit unii asupra celorlalţi până s-a iscat o asemenea învălmăşeală, încât caii nu mai puteau înainta ; atunci călăreţii au început să se prindă în braţe şi să se tragă de pe cai unii pe alţii. şi aşa, bătălia ajunse să fie mai mult o luptă de infanterie; această luptă a fost mai degrabă, crâncenă decât de lungă durată, căci cavaleria romană a fost curând înfrântă şi a luat-o la fugă. Către sfârşitul luptei de cavalerie a început şi cea de infanterie. Mai întâi linia de bătaie a galilor şi a spaniolilor a rezistat, forţele şi curajul fiind egale de ambele părţi; în cele din urmă, însă, romanii, după repetate sforţări prin atacuri frontale în coloane dese, au respins vârful duşmanilor, mult prea slab şi din cauza aceasta prea puţin rezistent. Apoi ei îl urmăresc de aproape pe duşmanul bătut, care se retrage în grabă; într-un avânt puternic, trecând printre şirurile de fugari înspăimântaţi, ei ajung în mijlocul frontului central şi pe urmă – deoarece nimeni nu opunea rezistenţă – până la linia trupelor africane, care se găseau pe ambele laturi, având flancurile mai retrase înapoi. Linia galilor şi a spaniolilor formase o ieşitură destul de mare. Fiind respinsă, a format mai întâi o linie dreaptă, apoi un intrând, realizat prin înaintarea romanilor. Aceştia, deoarece năvăliseră fără să-şi ia măsuri de prevedere, au fost învăluiţi pe flancuri de africani, care formaseră pe ambele laturi două braţe ; lungindu-le pe dată, i-au înconjurat pe duşmani şi din spate. Acum romanii, după ce terminaseră de curând o luptă inutilă, – dispărând deodată galii şi spaniolii pe care ei îi urmăriseră până atunci – au început o nouă luptă, inegală nu numai fiindcă în luptă erau trupe încercuite care se înfruntau cu cele ce le învăluiau, dar inegală şi datorită faptului că unii erau obosiţi, pe când ceilalţi erau cu forţe proaspete. Între timp, lupta începuse şi pe partea stingă, unde pe numizi îi înfruntau călăreţii aliaţilor. Începerea bătăliei s-a făcut mai pe îndelete şi printr-un vicleşug punic. Cam cinci sute de numizi, având în afara armelor obişnuite săbii ascunse sub zale, iar scuturile legate de spate, au venit ca fugari la romani. Sărind brusc de pe cai, ei au aruncat la picioarele duşmanilor scuturile şi suliţele lor. Au fost primiţi în mijlocul frontului roman şi duşi în spatele acestuia, unde li s-a ordonat să stea liniştiţi. Până când lupta s-a încins pe tot frontul ei au stat liniştiţi ; după ce, însă, atenţia şi privirile tuturor s-au îndreptat încotro se desfăşura lupta, ei au ridicat repede scuturile care zăceau între grămezile de cadavre şi au început să atace spatele frontului romanilor. Atacându-i din spate, ei îi tăiau la picioare în dreptul genunchilor şi făceau astfel un adevărat măcel; dar şi mai mari au fost teama şi dezordinea stârnite în felul acesta. Pe când într-o parte domnea groaza şi lumea fugea, iar într-alta se ducea o luptă cruntă, deşi cu puţine speranţe, Hasdrubal6 care comanda acel sector, scoţându-i din centrul bătăliei pe numizi, fiindcă aceştia se luptau fără tragere de inimă, îi trimite să urmărească pe cei ce fugeau în toate părţile, iar pe spanioli şi gali îi trimite să lupte alături de africani, pe care îi obosise mai mult măcelărirea romanilor decât lupta propriu-zisă.
      În partea cealaltă, Paulus, deşi fusese greu lovit de o praştie chiar de la începutul luptei, l-a înfruntat, totuşi, de mai multe ori pe Hanibal, cu un grup de unităţi strânse în jurul său, şi în unele locuri a restabilit situaţia. Paulus era apărat de călăreţi romani, care, în cele din urmă. au descălecat, deoarece consulul, sleit de puteri, nu-şi mai putea conduce calul. Se spune că Hanibal ar fi spus celui ce-i povestise cum consulul poruncise descălecarea călăreţilor : „şi mai bine era dacă mi-i aduceau gata legaţi7. Lupta pe jos a călăreţilor s-a desfăşurat în aşa fel, încât nu mai era nici o îndoială în ce priveşte victoria duşmanilor. Cei învinşi preferau să moară pe loc decât să fugă, iar învingătorii, înfuriaţi că aceştia le întârziau victoria, îi omorau pe cei care nu-i puteau pune pe fugă. Până la urmă au pus pe fugă pe puţinii supravieţuitori, obosiţi de pe urma eforturilor şi rănilor primite ; toţi aceştia s-au risipit şi cine a putut s-a îndreptat spre calul său, ca să scape... Atunci a început fuga generală. şapte mii de oameni s-au refugiat în tabăra mică, zece mii în cea mare şi aproape două mii chiar în satul Cannae; aceştia au fost îndată înconjuraţi de cavaleria lui Carthalo, satul neavând nici un fel de întărituri. Celălalt consul8 care nu se alăturase nici unui grup de fugari – nu se ştie dacă din întâmplare sau fiindcă aşa chibzuise el – a ajuns cu vreo cincizeci de călăreţi la Venusia9. Se spune că au fost omorâţi (în această luptă) patruzeci şi cinci de mii cinci sute de pedestraşi şi două mii şapte sute de călăreţi, cetăţeni şi aliaţi în număr egal; între aceştia se aflau ambii cvestori ai consulilor, L. Atilius şi L. Furius Bibaculus, douăzeci şi nouă de tribuni militari, câţiva foşti consuli, pretori şi edili – printre care Gn. Servilius Geminus şi M. Minucius, fost „magister equitum” în anul precedent şi consul cu câţiva ani în urmă, – optzeci de senatori sau care deţinuseră funcţii ce dau dreptul de a face parte din senat şi care intraseră ca voluntari în armată. Se mai spune că în lupta aceea au fost făcuţi prizonieri trei mii de pedestraşi şi o mie cinci sute de călăreţi.
      Aceasta este lupta de la Cannae. A fost un dezastru tot atât de vestit ca şi cel de la Alia; dacă în ce priveşte urmările lui acest dezastru a fost mai puţin grav, deoarece duşmanul a zăbovit, el a fost în schimb mai mare şi mai cumplit prin pierderile grozave suferite de armata romană. Căci fuga de la Alia a dat pe mina duşmanilor oraşul, dar a salvat armata; la Cannae numai cincizeci de oameni l-au însoţit pe consulul fugar, iar pe celălalt consul aproape întreaga armată l-a urmat în mormânt.

(Titus Livius, De la întemeierea Romei, XXII, 44–50)

      1  În anul 216 î.Hr. erau consuli Lucius Aemilius Paulus şi Caius Terentius Varro. Primul urma tactica de întârziere a lui Fabius Maximus, iar al doilea dorea o luptă cu orice preţ.
      2   Localitate îs, Apulia, pe râul Aufidus, în apropiere de coasta Mării Adriatice.
      
3   Aceasta era aşezată pe malul drept, pe care s-a dat şi bătălia.
      
4   Fost consul în anul precedent.
      
5   Î n cele două lupte anterioare şi mai ales în ultima, romanii suferiseră înfrângeri serioase, lăsând multe bagaje şi arme pe câmpul de bătaie
      
6   Pasaj neclar; probabil lipsesc câteva rânduri după „Hasdrubal”.
      
7   Însoţitorii consulului descălecaseră, întrucât acesta nu-i mai putea comanda călare. Văzând pe ultimii cavalerişti romani transformaţi astfel în pedestraşi, Hanibal a rostit – ca o ironie în legătură cu situaţia lor disperată – fraza reprodusă în text.
      
8   L. Aemilius Paulus murise în luptă.
      
9   Oraş la graniţa dintre Apulia şi Lucania.