Incendierea Romei de către gali

     În jurul anului 390 î.Hr., triburi celtice venite după jaf în Etruria se lupta cu romanii pe râul Alia şi îi înfrâng. Resturile armatei romane se retrag în dezordine, urmărite de duşmani.
     Romanii, dintre care nimeni nu credea că ar mai fi scăpat vreunul în afară de cei ce se refugiaseră la Roma – fiindcă o parte mai mare a armatei care luase parte la luptă se retrăsese la Veii – plângându-i deopotrivă pe cei vii şi pe cei morţi, au umplut aproape tot oraşul cu vaietele lor. După ce, însă, s-a răspândit vestea sosirii duşmanilor, teama generală a făcut să amuţească plânsul fiecărui om în parte.
     Deoarece nu era nici o speranţă că oraşul ar putea fi apărat cu un număr atât de mic de oameni, s-a hotărât ca cei apţi de luptă, împreună cu soţiile şi copiii şi cei mai în putere dintre senatori, să se aprovizioneze cu arme şi alimente şi să se retragă pe Capitoliu; din acest,loc întărit să apere apoi zeii oamenii şi numele Romei1.
     De altfel, fie că nu toţi galii voiau să distrugă oraşul, fie că aşa hotărâseră căpeteniilor lor, – ca pe de o parte să le arate asediaţilor câteva incendii, pentru ca, eventual, din dragoste pentru casele lor, să-i împingă pe aceştia la capitulare, iar pe de altă parte să nu ardă toate casele, pentru ca restul oraşului să reprezinte un zălog ce ar putea înmuia inimile duşmanilor, – în prima zi focul nu s-a aprins aşa cum se aprinde de obicei într-un oraş cucerit, adică izbucnind deodată în mai multe locuri sau întinzându-se treptat. Romanii – văzând din cetăţuie oraşul plin de duşmani care rătăceau pe străzi, în timp ce dezastrele se ţineau lanţ pretutindeni, când aici, când dincolo – nu numai că nu-şi puteau veni în fire, dar nici nu-şi credeau ochilor şi urechilor, încotro îi chemau strigătele duşmanilor, plânsetele femeilor şi ale copiilor, pâlpâitul flăcărilor şi al caselor care se prăbuşeau, – îngroziţi de toate acestea – într-acolo îşi îndreptau feţele şi privirile încordate, ca şi cum soarta i-ar fi pus să privească sfârşitul patriei lor, fără a-şi putea salva din toată averea decât doar trupurile lor. Dintre toţi cei care au fost vreodată asediaţi, ei erau cu atât mai de plâns, cu cât nu erau asediaţi la ei acasă, ci vedeau că totul se află în mâna duşmanilor. Noaptea care a urmat n-a fost mai liniştită decât ziua care trecuse într-un chip atât de îngrozitor. A doua zi a fost la fel şi n-a existat nici o clipă în care ochilor să nu li se înfăţişeze priveliştea unei noi nenorociri. Deşi erau copleşiţi de prăpăd şi vedeau că toate sunt arse şi făcute una cu pământul, romanii nu s-au dat bătuţi şi au apărat cu vitejie colina pe care se aflau – aşa mică şi săracă cum era – şi care reprezenta refugiul libertăţii. Deoarece aceleaşi lucruri se întâmplau în fiecare zi, obişnuindu-se ei cu nenorocirile, au devenit nesimţitori faţă de starea lor, socotind armele pe care le ţineau în mâini ca singură nădejde ce le mai rămăsese.
     Dar foamea era aceea care chinuia mai mult cele două armate decât toate cele aduse de asediu şi război ... Armata din Capitoliu, deşi era obosită, făcând de strajă ziua şi noaptea, a izbutit să învingă toate suferinţele omeneşti. Numai foamea n-a putut-o învinge, deoarece însăşi natura n-o îngăduia. Trecea zi după zi şi ei stăteau mereu cu ochii aţintiţi în zare ca să vadă dacă nu cumva se arată vreun ajutor din partea dictatorului2. În cele din urmă, însă, s-au văzut nu numai fără mâncare, dar şi fără speranţă; cum străjile continuau neîntrerupt, povara armelor mai că dobora la pământ trupurile slăbite. De aceea oamenii au cerut să se predea sau să fie răscumpăraţi într-un fel sau altul, cum se va putea, mai ales că galii făcuseră cunoscut în repetate rânduri, destul de limpede, că pentru o sumă nu prea mare ar fi dispuşi să părăsească asediul. Senatul s-a întrunit şi s-a dat tribunilor militari sarcina să încheie o înţelegere. în cursul unei întrevederi, tribunul A. Sulpicius şi Brennus, regele galilor au căzut de acord ca preţul – pentru poporul care după aceea avea să stăpânească lumea – să fie de o mie de livre. Acestei înţelegeri ruşinoase în sine i s-a mai adăugat şi o faptă mârşavă. Deoarece galii aduseseră greutăţi false, tribunul le-a refuzat; atunci un gal neruşinat şi-a aruncat şi sabia în balanţă şi a strigat cu un glas care romanilor le era odios: „vai de cei învinşi3.

(Titus Livius, De la întemeierea Romei, V, 39, 42, 48)

     1  Curând după aceea, galii intră în oraş şi-i dau foc, după ce jefuiseră casele şi omorâseră pe locuitorii neadăpostiţi în cetăţuie.
     2  Camillus, care condusese operaţiile contra oraşului Veii.
     3  În continuare, tradiţia pretinde că o armată romană, având în fruntea ei pe Camillus, a apărut pe neaşteptate şi i-a izgonit pe gali. În realitate, aceştia s-au retras singuri.

Înfrângerea romanilor în trecătoarea de la Caudium

     În anul următor, sub consulatul T. Veturius Calvinus şi Spurius Postumius, s-a încheiat înţelegerea de la Caudium, vestită prin înfrângerea romanilor1. Căpetenia samniţilor era, în anul acela, C. Pontius, fiul lui Herennius. Acesta, scoţându-şi trupele la luptă, le-a aşezat în apropiere de Caudium2, într-un loc cât mai ascuns, apoi a trimis spre Calatia, unde auzise că se află consulul roman cu tabăra, zece ostaşi îmbrăcaţi în păstori. Aceştia trebuiau să pască vitele – răzleţi, fiecare în altă parte – aproape de posturile romanilor. îndată ce ei ar fi dat paste duşmanii puşi pe jaf, trebuiau toţi să spună acelaşi lucru, şi anume că legiunile samniţilor se află în Apulia şi că toate trupele asediază Luceria, fiind gata să cucerească oraşul. Zvonul acesta, care mai fusese răspândit înadins şi până atunci, a ajuns la romani, care i-au dat mai multă crezare datorită prizonierilor, înţeleşi să spună cu toţii ace-laşi lucru. Nu încăpea nici o îndoială că romanii vor ajuta pe locuitorii din Luceria, bunii şi credincioşii lor aliaţi ; vor împiedica, totodată, ca întreaga Apulie – văzând ea grozăvia întâmplată – să-i părăsească. Doar drumul pe care trebuia mers urma să fie discutat. Două drumuri duceau la Luceria: unul de-a lungul Mării de Sus3 – liber şi deschis, dar pe cât de sigur pe atât de lung; celălalt – prin strâmtorile caudine – mai scurt, dar având următoarea configuraţie a terenului : între două şiruri de munţi se întindeau două trecători strimte şi împădurite, iar între acestea se află o pajişte destul de mare – închisă de jur împrejur – prin mijlocul căreia trecea drumul; dar înainte de a ajunge la acea pajişte trebuia să intri în prima trecătoare, iar apoi sau să te întorci pe acelaşi drum pe care ai venit sau dacă voiai să mergi înainte, să ieşi printr-a doua trecătoare, mai strâmtă şi mai anevoioasă. După ce armata romană, mergând pe unul dintre drumurile stâncoase, a ajuns pe această pajişte şi s-a îndreptat spre a doua trecătoare, a găsit-o închisă de nişte copaci culcaţi la pământ şi de mormane de stânci uriaşe. Când vicleşugul duşmanilor a devenit limpede, au apărut trupe de-ale lor pe culmile trecătorii. Îndată romanii s-au grăbit să se întoarcă pe drumul pe care veniseră; dar şi acesta era baricadat şi ocupat de trupe. Atunci, fără nici un ordin, toţi se opresc încremeniţi şi stau aşa ca şi cum nu şi-ar putea mişca membrele şi se uită unii la alţii, fiecare socotindu-l pe celălalt mai treaz şi mai stăpân pe mintea lui. şi mult timp au stat aşa în tăcere ...
     Apoi romanii, după ce făcuseră multe încercări zadarnice de a ieşi din încercuire, ducând o mare lipsă de toate, au fost siliţi să trimită soli care să ceară, mai întâi, o pace dreaptă ; dacă n-o vor putea obţine, să-i provoace pe duşmani la luptă. Atunci Pontius a răspuns că lupta s-a şi dat şi deoarece romanii, deşi sunt învinşi şi prinşi nu vor s-o recunoască, îi va trece, dezarmaţi şi aproape goi, pe sub un jug, celelalte condiţii ale păcii vor fi pe bază de egalitate atât pentru învinşi, cât şi pentru învingători : dacă romanii îşi vor retrage trupele şi coloniile de pe teritoriul samniţilor, ei vor putea cu toţii să trăiască după legile lor, în cadrul unei alianţe pe bază de egalitate; în aceste condiţii este gata să încheie un tratat cu consulii; dacă nu le place ceva, atunci el nu va mai primi alţi soli... Consulii care plecaseră să parlamenteze cu Pontius, la insistenţele acestuia în legătură cu tratatul au răspuns că nu se poate încheia nici un tratat de pace fără aprobarea poporului, fără preoţii feţiali4 şi fără celelalte ceremonii care se obişnuiesc. şi astfel pacea de la Caudium n-a fost încheiată printr-un tratat cum se crede de obicei şi cum scrie şi Claudius5, ci printr-o promisiune solemnă cu garanţii6... Promisiunea solemnă au făcut-o consulii, legaţii, chestorii, tribunii militari şi s-ar mai putea cita numele tuturor celor care au făgăduit. Dacă înţelegerea ar fi fost încheiată printr-un tratat, nu s-ar putea menţiona numele nimănui, cu excepţia a doi preoţi feţiali. Iar din cauza amânării inevitabile a tratatului, s-au cerut şi şase sute de cavaleri ostatici, care să plătească cu capul, dacă nu se va respecta înţelegerea. Apoi s-a fixat termenul de predare a ostaticilor şi de retragere a trupelor neînarmate. Mai întâi li s-a poruncit să iasă neînarmaţi şi aproape goi din tabără şi să predea ostatecii, care au fost duşi în captivitate. Apoi li s-a poruncit lictorilor să plece de lângă consuli, care au fost dezbrăcaţi de mantaua lor de generali ... Consulii, aproape în pielea goală, au fost trecuţi sub jug primii, ca fruntaşi ce erau; apoi au fost supuşi acestei ruşini şi ceilalţi, în ordinea gradelor; la urmă au venit şi legiunile, una după alta. De jur împrejur stăteau duşmanii înarmaţi, care spuneau vorbe de ocară şi-şi băteau joc de romani; mulţi dintre aceştia au fost ameninţaţi cu sabia şi unii chiar răniţi şi ucişi ori de câte ori învingătorii se simţeau jigniţi de vreo privire mânioasă a învinşilor – urmare a tratamentului la care erau supuşi.
     Aşa au fost trecuţi sub jug, şi – aceasta e şi mai grav – au fost trecuţi sub ochii duşmanilor. După ce au ieşit din trecătoare, deşi li se părea că văd atunci pentru prima oară lumina zilei, ca şi cum ar fi ieşit de sub pământ, din lumea morţilor, această lumină era pentru ei mai tristă decât orice moarte, atât de groaznic li se înfăţişa propriul lor cortegiu7.

(Titus Livius,  De la întemeierea Romei, IX, 1–6)

       1  În anul 321 î.Hr.
     2   Pe drumul de la Beneventum la Capua.
     3   Marea Adriatică.
     4   Colegiu de preoţi care îndeplineau ceremoniile legate de relaţiile internaţionale (declararea războiului, încheierea păcii etc.).
     5   Claudius Quadrigarius, analist roman din secolul I î.Hr., pe care l-a consultat Titus Livius.
     6   Procedură luată din dreptul civil roman: „sponsio” era forma obişnuită de contract în vechiul drept.
     7   În ciuda acestui dezastru, romanii şi-au refăcut armata şi în cele din urmă i-au învins pe samniţi.