Prima secesiune şi crearea tribunatului

     Primejdia unui război cu volscii1 ameninţa cetatea, care era, însă, dezbinată ca o urmare a urii aprige dintre plebei şi patricieni; şi aceasta mai ales din cauza datornicilor insolvabili, închişi. Aceştia murmurau, spunând că în timp ce luptă departe de patrie, pentru libertatea şi supremaţia ei, acasă sunt prinşi şi legaţi de către concetăţeni, că libertatea plebeilor este mai sigură în timp de război decât în timp de pace, mai sigură în mijlocul duşmanilor decât în al concetăţenilor lor. Mânia oamenilor, care creştea tot mai mult, a izbucnit din cauza stării foarte nenorocite a unuia singur. Un om mai în vârstă a năvălit o dată în for2 şi a arătat toate semnele nenorocirii lui. Hainele îi erau murdare, iar capul, palid şi slab ca de schelet, arăta şi mai jalnic. Afară de aceasta, barba şi părul, crescute lungi, îi dădeau o înfăţişare sălbatică. Deşi era atât de schimbat, putea, totuşi, fi recunoscut; plângându-i de milă, oamenii spuneau că fusese centurion şi enumerau faptele sale de arme. El însuşi arăta cicatricele de pe pieptul său, dovadă a unor lupte duse la bun sfârşit. Fiind întrebat cum de a ajuns în starea aceea şi în halul acesta, adresându-se mulţimii care se strânsese ca la o adunare, i-a arătat cauzele pentru care se îndatorase : luând parte la războiul cu sabinii3, ogorul i-a fost devastat şi a pierdut recolta ; casa i-a fost arsă, lucrurile furate, vitele luate, iar impozitul a trebuit să-l plătească într-un moment foarte greu pentru el. Datoria, care crescuse mult din cauza dobânzilor, l-a făcut să-şi piardă mai întâi ogorul părintesc şi strămoşesc, apoi şi restul averii; în cele din urmă, ca o molimă, ea i-a atacat însuşi trupul său ; datornicul nu l-a dus în sclavie, ci l-a aruncat în beci şi într-o cameră de tortură. Apoi el a arătat mulţimii spinarea-i plină de răni de pe urma loviturilor de curând primite. Auzind şi văzând acestea, mulţimea a început să strige. Zarva trece dincolo de marginile forului şi treptat, cuprinde tot oraşul. Datornicii, cu şi fără cătuşe, ies pe străzi şi imploră ajutorul concetăţenilor. De pretutindeni apar oameni care se întovărăşesc de bunăvoie cu răsculaţii. Multe grupuri de oameni trec pe străzi şi se îndreaptă cu strigăte spre for. Senatorii, care se aflau din întâmplare în for, au fost în mare primejdie când mulţimea a dat peste ei. Căci, desigur, oamenii ar fi pus mâna pe ei, dacă consulii P. Servilius şi Ap. Claudius n-ar fi intervenit repede ca să înăbuşe răscoala. Mulţimea se îndreaptă spre consuli şi le arată cătuşele şi starea ei jalnică. „Iată răsplata noastră”, spun oamenii şi povestesc făcându-le imputări, faptele de arme săvârşite de ei în diferite locuri. Cererile lor de a se convoca senatul sunt făcute mai degrabă pe un ton ameninţător decât cu rugăminţi. Apoi ei înconjoară curia, cu intenţia de a influenţa şi a forţa hotărârile senatului. Consulii au putut strânge doar foarte puţini senatori, pe care i-au găsit întâmplător. Pe ceilalţi frica îi ţinea departe: şi nu numai departe de curie, dar chiar şi de for. Astfel senatul n-a putut ţine şedinţă, din cauza numărului mic de membri prezenţi. Faţă de acestea, mulţimea socotea că este dusă de nas şi purtată cu vorba, că senatorii absenţi nu lipsesc de frică sau în mod întâmplător, ci ca să împiedice totul, iar consulii înşişi tărăgănează, într-un cuvânt, toţi îşi băteau joc de nenorocirile lor. Situaţia era de aşa natură, încât aproape că nici autoritatea consulilor nu mai putea ţine în frâu mânia oamenilor. În cele din urmă au venit şi senatorii la şedinţă, nefiind siguri dacă este mai primejdios să lipsească sau să vină. Când, în sfârşit, numărul celor prezenţi a fost suficient de mare, nu s-au putut înţelege între ei nici senatorii şi nici chiar consulii. Appius, care avea o fire mai impulsivă, socotea că trebuie procedat în virtutea puterii consulare; dacă unul sau altul dintre răsculaţi ar fi fost înhăţat, ceilalţi s-ar fi liniştit. Servilius, înclinat fiind spre procedee mai blânde, era de părere că spiritele aprinse pot fi mai uşor potolite decât înfrânte cu forţa, acesta fiind totodată un lucru mai sigur şi mai simplu4.
     Se spune că la îndemnul unui oarecare Sicinius, plebea s-a retras – fără vreun ordin al consulilor – pe „Muntele Sacru”, dincolo de râul Arno, la trei mii de paşi5 de oraş. Versiunea aceasta este mai des pomenită decât aceea menţionată de Piso, cum că retragerea ar fi avut loc pe Muntele Aventin. Neluându-şi nimic altceva decât hrana necesară, plebeii s-au întărit cu un şanţ şi cu un val de apărare şi au stat astfel, liniştiţi, – fără nici un comandant – fără a ataca sau a fi atacaţi de cineva. Oraşul a fost cuprins de o mare teamă, care a paralizat totul. Plebea rămasă în oraş se temea de violenţa patricienilor, iar aceştia se temeau de plebe, neştiind sigur dacă ar fi mai bine ca ea să plece sau să rămână. Dar cât timp oare putea să stea liniştită mulţimea care plecase din oraş ? şi apoi ce va fi dacă izbucneşte tocmai atunci un război extern ? Fără îndoială că nu există altă speranţă decât cea întemeiată pe buna înţelegere între cetăţeni, care trebuie înfăptuită cu orice preţ.
     S-au început apoi tratative în vederea unei înţelegeri şi, făcându-se concesii reciproce, s-a ajuns la următoarele condiţii: plebeii să aibă magistraţii lor, care să fie sacrosancţi şi să aibă dreptul de a acorda ajutor împotriva consulilor ; nici un patrician să n-aibă dreptul de a ocupa această magistratură. Astfel au fost aleşi doi tribuni ai poporului, C. Licinius şi L. Albinus. Aceştia şi-au ales trei colegi, între care pare să fi fost Sicinus, autorul răscoalei; e mai puţin bine stabilit cine au fost ceilalţi doi. Sunt unii care pretind că pe „Muntele Sacru” au fost aleşi doar doi tribuni şi că acolo s-a făcut jurământul pentru legea nou promulgată.

(Titus Livius, De la întemeierea Romei, II, 23 ; 32–33)

     1  Populaţie din Latium cu care romanii au purtat războaie lungi şi grele.
     2  Centrul oraşului şi locul de întâlnire al cetăţenilor pentru adunări publice şi afaceri particulare.
     3  Populaţie aşezată la nord-est de oraş, cu care au avut loc lupte numeroase.
     4  Potrivit tradiţiei, aceste evenimente s-au petrecut în anul 495 î.Hr. Prin promisiuni, plebea a fost liniştită şi a luptat victorios contra volscilor. În anul următor a mai urmat un război şi li s-au făcut noi promisiuni plebeilor, dar nici acestea n-au fost respectate.
     5   Un pas are 1,5 m.

Legea celor XII table

     I. 1. Dacă (reclamantul) îl cheamă în judecată (pe pârât), acesta trebuie să meargă1. Dacă nu merge, să fie somat pentru mărturie; apoi reclamantul să pună mâna pe el.
     2. Dacă (pârâtul) încearcă să-l înşele sau vrea sa fugă, (reclamantul) să-l înhaţe.2
     6. Dacă (părţile) se împacă (pretorul) să fie de acord.
     7. Dacă nu se împacă, să se dezbată pricina înainte de amiază, în comiţii sau în for. Părţile să fie de faţă şi să-şi expună singure (pricina).
     8. După amiază (pretorul) să decidă procesul în favoarea celui prezent.
     9. Dacă ambele părţi sunt de faţă, apusul soarelui să însemne sfârşitul (dezbaterilor).

     III. 1. Treizeci de zile să fie termenul legal (de îndeplinire) a hotărârilor judecătoreşti în materie de datorii băneşti.

     2. După aceea să aibă loc arestarea (debitorului). (Creditorul) să-l aducă în faţa justiţiei.
     3. Dacă nu execută hotărârea sau nu găseşte un chezaş, (creditorul) să-l ducă cu el3, să-l lege cu o frânghie sau cu cătuşe de 15 livre4, nu mai mult; dacă vrea, pot fi şi mai uşoare.

     IV. 2. Dacă un tată şi-a vândut de trei ori fiul, acesta să fie eliberat de sub puterea părintească.5

     V. 1. Gaius, 1, 144–145: Cei vechi au vrut ca femeile, chiar dacă erau vârstnice, să fie sub tutelă6, cu excepţia fecioarelor vestale.
     3. Cum a dispus cineva de banii şi de dreptul său asupra lucrurilor sale, aşa să fie legal.7
     4. Dacă cineva moare fără testament şi fără moştenitor legal, agnatul8 cel mai apropiat să-i moştenească bunurile familiale.
     5. Dacă nu există un agnat, atunci bunurile să le aibă gentilii.
     8. Ulpian, 29, 1: Moştenirea unui libert, cetăţean roman, care moare fără testament şi fără moştenitori legali revine, după legile celor XII table, patronului său.9

     VI. 3. Cicero, Topice, 4,23: Termenul de dobândire a proprietăţii este de doi ani la terenuri şi de un an la celelalte bunuri.

     VIII. 2. Dacă cineva îi rupe (cuiva) un membru şi nu se împacă cu cel rănit, să sufere acelaşi lucru.10
     3. Cine i-a rupt unui om un os, cu mâna sau cu băţul, trebuie să plătească trei sute de sesterţi, dacă e vorba de un om liber, şi o sută cincizeci de sesterţi, dacă e vorba de un sclav.11

     17. Gaius, 2,45: Legea celor XII table interzice dobândirea proprietăţii lucrurilor furate.

     IX. 1,2. Cicero, Despre legi, 4,11: Să nu se prezinte proiecte pentru privilegii12 ; despre condiţia juridică a unui cetăţean să decidă doar comiţiile centuriate.

     X. 1. Căsătoriile dintre plebei şi patricieni nu erau îngăduite13.

     13 XII. 2. b. Gaius, IV, 75,76 : Pentru delictele fiilor de familie şi ale sclavilor au apărut acţiunile noxale, pentru ca tatăl sau stăpânul să aibă posibilitatea de a accepta evaluarea pagubei sau de a preda14 pe făptaş celui păgubit.

     1  Obligativitatea judecăţii reprezintă un mare progres faţă de justiţia privată.
     2   Reclamantul, şi nu autorităţile, trebuie să-l aducă pe pârât în faţa justiţiei.
     3  Sclavia debitorului insolvabil mai continuă să existe.
     4   O livră avea 327,45 g.
     5   Aceasta înseamnă o limitare a puterii, altminteri absolute, a şefului familiei asupra membrilor ei.
     6   Târziu de tot – de-abia peste câteva secole – vor deveni femeile independente.
     7   Dreptul de moştenire există, dar proprietatea familială continuă să fie apărată prin unele dispoziţii care reflectă vechea situaţie, când bunurile rămâneau înlăuntrul familiei sau al gintei.
     8   Agnaţii erau toţi cei aflaţi sub autoritatea aceluiaşi şef al familiei (fii, nepoţi, cumnate, nurori etc).
     9   Și după eliberarea sa libertul rămânea legat de patron, în calitate de client.
     10  Vechea lege a talionului, care prezintă un progres faţă de răzbunarea nelimitată, continuă să existe, dar alături de ea apare sistemul amenzilor.
     11  Sclavul fiind considerat un lucru, plata respectivă reprezenta o despăgubire pentru stăpânul său.
     12  În felul acesta era consemnată egalitatea civilă a tuturor cetăţenilor romani, plebei şi patricieni.
     13  Dispoziţia aceasta va fi abrogată câţiva ani mai târziu, prin legea Canuleia, din anul 445 î.Hr.
     
14  Prin aşa-numitul „abandon noxal”, familia scăpa de răspunderea pentru delictele unui membru al ei.

Religia romană

     Dar ce să mai zic de atribuţiile zeilor, atât de ruşinos fărâmiţate ! Din cauza aceasta (romanii) spun că fiecare divinitate trebuie rugată în mod special pentru ceea ce cade în atribuţiile ei, lucru despre care am vorbit mult, fără a spune totul... ca şi cum ar fi vorba de două doici, dintre care una să nu dea decât de mâncare, iar alta decât de băut, tot aşa cum există pentru a face lucrul acesta două zeiţe: Educa şi Potina1
     În sfârşit, chiar Varro2 s-a apucat să-i numească şi să-i înşire pe zei, pornind chiar de la faptul zămislirii omului. A început de la Ianus şi, înşiruindu-i pe toţi, unul după altul, a continuat şirul până în clipa morţii omului bătrân, care şi-a trăit traiul; ultima dintre divinităţile care îngrijesc de oameni este zeiţa Nenia3, cântată la înmormântările celor bătrâni. Apoi Varro a început să enumere alte divinităţi, care nu interesează în mod direct persoana omului, ci numai lucrurile acestuia, cum ar fi mâncarea, îmbrăcămintea şi altele trebuincioase pentru viaţă. A arătat atribuţiile fiecăruia şi lucrul pentru care fiecare trebuie rugat.
     Pe următorii zei aleşi, Varro i-a orânduit într-o singură carte: Ianus, Jupiter, Saturn4, Genius5, Mercur, Apollo, Marte, Vulcan, Neptun, Soarele, Orcus6, Liber7, Pământul, Ceres8, Iunona, Luna, Diana, Minerva, Venus, Vestia. Dintre aceştia douăzeci, doisprezece sunt bărbaţi, iar opt femei. Oare aceste divinităţi se numesc „alese”, fiindcă au, pe lume, meniri însemnate sau fiindcă sunt mai cunoscute la diferite popoare şi se bucură de un cult mai pompos ? Dacă se numesc aşa datorită menirilor mai importante pe care le au în lume, n-ar trebui să-i găsim amestecaţi în mulţimea aceea de divinităţi plebee cu meniri neînsemnate.
     Iuno cea aleasă, regina zeilor, sora şi soţia lui Jupiter conduce pe copii, sub numele de Iterduca9, şi îndeplineşte această menire împreună cu nişte zeiţe foarte obscure: Abeona şi Adeona. Dintre aceste zeităţi face parte şi zeiţa Minte, care le dă copiilor minte bună... Pe Mercur însă şi pe Marte, i-au pus să aibă grijă doar de câteva acţiuni omeneşti şi le-au dat în seamă graiul şi războiul.
     Deoarece nu i-au găsit nici lui Marte vreun element sau vreo parte a lumii, în legătură cu care să aibă vreo atribuţie naturală, au făcut din el zeul războiului, – acţiune a omului, foarte păgubitoare pentru el. Dacă Fericirea ar asigura o pace veşnică, Marte n-ar mai avea treabă. Dar dacă Marte reprezintă războiul, după cum Mercur graiul, atunci pe cât de sigur este că nu există acest zeu, ar fi bine ca în chip tot atât de sigur să nu existe nici războiul, care cu totul greşit este socotit a fi un zeu.
     Deşi s-a găsit de cuviinţă ca Apolo să fie profet şi medic, totuşi, ca să-l aşeze undeva în lume, au hotărât să fie şi soarele, iar Diana, sora sa, să fie luna şi patroana drumurilor. Amândoi să aibă săgeţi, deoarece cele două astre trimit razele lor până la pământ. S-a stabilit ca Vulcan să fie focul, Neptun apa, iar Dis, adică Orcus, adâncul pământului.

(Sf. Augustin, Cetatea lui Dumnezeu, VI, &;  VII, 2, 3, 14, 16)

       1   Două dintre miile de forţe care, în concepţia vechilor romani, conduceau şi prezidau diferite acţiuni mărunte ale vieţii zilnice.
     
2   Celebru erudit roman din secolul I î.Hr., care a scris, între altele, şi o lucrare voluminoasă în care se ocupă de religia romană.
     
3   Este cântecul de jale al bocitoarelor.
     
4   Iniţial, divinitate agricolă italică; apoi identificat cu  Cronos al grecilor.
     
5   Iniţial, principiul procreării şi divinitate domestică; apoi, un fel de patron protector al colectivităţilor.
     
6   Reprezintă împărăţia morţilor.
     
7   Iniţial, zeitate italică asimilată cu Dionysos al grecilor.
     
8   De fapt forma latină a zeiţei Demeter; simbolizează fecunditatea pământului dătător de roade.
     
9   Numele caracterizează această atribuţie a Iunonei.