Crearea dictaturii

     Pe când cetatea aştepta cu nelinişte evenimente atât de importante1, s-a născut pentru prima oară ideea alegerii unui dictator. Nu se ştie, însă, sigur nici în ce an s-a întâmplat aceasta, nici ce consuli s-au dovedit a fi puţin vrednici de încredere, întrucât făceau parte – după cum se spune – dintre partizanii lui Tarquiniu, şi nici cine a fost primul dictator2. La cei mai vechi autori3 l-am găsit menţionat pe T. Larcius ca fiind cel dintâi dictator şi pe Sp. Cassius ca cel dintâi „magister equitum”. În aceste demnităţi au fost aleşi foşti consuli: aşa o cerea legea ce fusese făcută cu privire la crearea unui dictator, în caz de război greu sau de tulburări interne, – dacă senatul va hotăra, – un singur magistrat să aibă aceleaşi drepturi ca şi consulii, dar nu mai mult de şase luni; dacă augurii îi erau favorabili, să fie conducător al poporului. Să aibă un „comandant al cavaleriei”, cu aceleaşi drepturi ca şi pretorul.
     După ce la Roma a fost creat pentru prima oară un dictator, plebea s-a simţit cuprinsă de o mare spaimă, văzând lictorii care purtau securi4, şi a devenit mult mai zeloasă în a asculta de ordinele primite. Căci nu mai exista, ca pe vremea consulilor care aveau puteri egale, posibilitatea de a primi ajutor din partea celuilalt magistrat5, nu exista recursul în faţa adunării poporului6 şi nici o altă putinţă de scăpare decât supunerea.

(Titus Livius, De la întemeierea Romei, II, 18 ; Cicero, Despre legi, III, 3)

     1 E vorba de evenimentele care au urmat imediat după alungarea ultimului rege, Tarquinius Superbus.
     2 Tradiţia îl aşează în anul 501 î.Hr.
     3 Autorii sunt de la finele secolului al III-lea şi mijlocul secolului al II-lea î.Hr. (Fabius Pictor şi Piso).
     4 Lictorii, care însoţeau pe magistraţii romani, nu purtau securile – simbolul dreptului de viaţă şi moarte – decât în afara oraşului Roma, adică acolo unde se şi exercita acest drept.
     5 Consulatul fiind o magistratură colegială, unul dintre magistraţi putea paraliza hotărârile celuilalt.
     6 Dreptul de apel la popor (ius provocationis) – în vigoare sub regimul magistraturii normale a consulilor, care nu puteau condamna la moarte un cetăţean roman (fapt pentru care lictorii umblau fără securi în Roma) – era abolit în perioadele de dictatură.

Atribuţiile şi importanţa senatului

     Senatul are, mai întâi, dreptul de a dispune de vistieria statului1. El hotărăşte, deopotrivă, ce va trebui să intre şi ce să iasă din tezaur. Fără o hotărâre a senatorilor, cvestorii nu pot întrebuinţa nimic din visterie, chiar pentru nevoile mărunte ale republicii, făcând excepţie doar cheltuielile care privesc pe consuli.
     Cât priveşte o cheltuială foarte importantă şi care le întrece pe toate celelalte, anume aceea pe care cenzorii o fac din cinci în cinci ani ca să înalţe sau să repare clădiri publice, senatul trebuie s-o aprobe şi pe aceasta, dând învoire consulilor să întrebuinţeze banii respectivi.
     De asemenea, orice încălcare a dreptăţii2 care s-ar produce în Italia şi ar avea nevoie de o anchetă a autorităţii de stat (trădări, conspiraţii, otrăviri, asasinate) interesează senatul.
     Mai mult decât atât: dacă se întâmplă ca un particular sau o cetate din Italia să aibă vreo neînţelegere cu cineva, dacă se cuvine să i se facă mustrări, dacă are trebuinţă de ajutor sau ocrotire, de toate aceste lucruri se îngrijeşte senatul.
     Și, în cazul că este necesar să se trimită soli în afara Italiei3, fie pentru a stinge vreo neînţelegere, fie pentru a cere sau porunci un anumit lucru, fie pentru a primi supunerea unui popor, fie pentru o declaraţie de război, senatul veghează şi la acestea.
     Tot senatul este, deopotrivă, cel care trebuie să-i primească pe solii care vin la Roma şi să hotărască ce trebuie făcut cu aceştia, în ce chip se cade să li se răspundă. Niciodată poporul nu se ocupă de vreunul din lucrurile amintite mai sus.
     Astfel, dacă la Roma soseşte un călător atunci când consulii lipsesc, cârmuirea statului îi apare ca fiind cu totul aristocratică. Mulţi eleni, ba chiar şi unii regi, au rămas convinşi că aşa stau lucrurile, întrucât senatul întăreşte aproape toate înţelegerile lor cu republica.

(Polibiu, Istorii, VI, 13)

     1  Administrarea finanţelor permitea senatului să supravegheze pe consuli şi să exercite în general o mare influenţă.
     2  Adică toate încălcările mai importante ale dreptului public.
     3  Politica externă a fost exclusiv in atribuţiile senatului, care a dus-o cu mult succes în timpul republicii. Unul dintre factorii care au contribuit la formarea imperiului roman a fost continuitatea politicii externe romane, şi aceasta datorită tocmai senatului.