Întemeierea Romei

       Despre întemeierea Romei existau diferite legende care îl arătau pe Enea – principe dardan fugit din Troia în Italia, după ocuparea celei dintâi de către greci – ca strămoş al romanilor. În varianta înfăţişată de el, Liviu, care sprijină politica lui august, încearcă să dovedească originea divina a gintei Iulia, din care făcea parte şi împăratul. În privinţa întemeierii oraşului Roma, cercetările arheologice au arătat că nu este vorba de un singur act de fondare, ci de un proces care a durat  zeci de ani.
       Ascaniu, fiul lui Enea, nu era încă copt pentru domnie; aceasta i-a fost, totuşi, păstrată până s-a făcut bărbat. Între timp, tutela Laviniei1 a fost suficientă – atât de mari erau însuşirile ei – ca să-i păstreze copilului statul latin împreună cu tronul bunicului şi al tatălui său. Acest Ascaniu i-a lăsat mamei sale oraşul Lavinium, centru cu mulţi locuitori, bogat şi înfloritor pentru vremea aceea, iar el a întemeiat un alt oraş, la poalele Muntelui Albanus, numit Alba Longa, din pricina aşezării sale ...
       Apoi a domnit Proca. Acesta a avut ca fii pe Numitor şi pe Amuliu; lui Numitor, care era fiul mai mare, i-a lăsat ca moştenire vechiul tron al gintei Silvia. Dar, forţa a trecut peste voinţa tatălui, precum şi peste respectul datorat vârstei. După ce şi-a izgonit fratele, Amuliu s-a urcat pe tron. La această fărădelege a mai adăugat o alta, omorând odrasla bărbătească a fratelui său, iar pe fiica acestuia, Rhea Silvia, făcând-o vestală şi răpindu-i – sub cuvânt că i-ar face o mare cinste – nădejdea de a mai avea urmaşi. Dar, după cum cred eu, întemeierea unui oraş atât de mare şi începutul celui mai mare imperiu, după cel al zeilor, s-au datorat, de bună seamă, sorţii. Vestala, după ce a născut doi gemeni, l-a indicat pe Marte ca tată al copiilor incerţi, fie că o credea cu adevărat, fie fiind că socotea că ar fi mai onorabil ca autorul păcatului ei să fie un zeu. Dar nici zeii şi nici oamenii n-au putut s-o apere pe ea sau pe copiii ei de cruzimea regelui; preoteasa este pusă în lanţuri şi aruncată în închisoare, iar copiii sunt azvârliţi în apa râului. Printr-o întâmplare divină, Tibrul se revărsase tocmai atunci peste maluri, formând bălţi cu apă liniştită, astfel încât nicăieri nu se putea ajunge la adevărata albie a râului. Cei însărcinaţi să-i ducă pe copii la râu nădăjduiau, totuşi, că, deşi apa era liniştită, pruncii se vor îneca într-însa. Astfel, socotind că îndeplinesc porunca regelui, ei au lăsat copiii în balta cea mai apropiată, unde se află acum smochinul Ruminalis (care pe atunci – zic oamenii – se numea Romulus). Pe vremea aceea erau în aceste locuri nişte pustietăţi întinse. Tradiţia spune că apele puţin adânci au lăsat pe uscat albia plutitoare în care fuseseră părăsiţi copiii şi că o lupoaică însetată din munţii din apropiere şi-a îndreptat paşii spre scâncetul copiilor şi le-a oferit cu atâta blândeţe sânul ca să sugă, încât păstorul turmei regale, pe nume Faustulus, a găsit-o lingând copiii cu limba. Păstorul i-a adus la stână şi i-a încredinţat soţiei sale Laurenţia, ca aceasta să-i crească.
       Aşa s-au născut şi aşa au crescut ei. Când s-au făcut mai mari n-au stat tot timpul trândăvind la stână sau pe lingă turme, ci au mers la vânătoare, cutreierând pădurile. întărindu-şi astfel trupul şi mintea, ei nu se mai luptau doar cu fiarele, ci atacau şi pe tâlharii care veneau încărcaţi de prăzi. Cele luate de la tâlhari ei le împărţeau cu păstorii, cu care tinerii şi ceata lor – crescând pe zi ce trecea – împărtăşeau atât primejdiile, cât şi jocurile.
De pe atunci încă se sărbătoreau lupercaliile2, tot pe Muntele Palatin. Pe când erau ei mai în toiul sărbătorii, – sărbătoare cunoscută de toată lumea, – au năvălit asupră-le nişte tâlhari, furioşi din pricina prăzii care li se luase. Romulus s-a apărat din răsputeri, iar Remus a fost prins de acei tâlhari şi dus la regele Amuliu, scornindu-i-se grele învinuiri. învinuirea de căpetenie împotriva celor doi fraţi era că ei năvălesc pe ogoarele regelui şi, împreună cu o ceată de tineri, le jefuiesc ca nişte duşmani. De aceea Remus a fost dat lui Numitor spre a fi pedepsit. De la început, însă, Faustulus avusese credinţa că în casa lui cresc odrasle de rege, fiindcă ştia, pe de o parte, că pruncii au fost părăsiţi din porunca regelui, iar pe de altă parte, că timpul când îi găsise se potriveşte cu ziua întâmplării aceleia. Dar nu voise să dea în vileag înainte de vreme lucrul acesta, ci numai când se va ivi un prilej potrivit sau în caz de nevoie. Acesta din urmă s-a ivit mai întâi. Fiind îngrijorat pentru soarta lui Remus, păstorul i-a dezvăluit totul lui Romulus. Din întâmplare şi Numitor, care-l ţinea la închisoare pe Remus şi auzise că aceia sunt gemeni, comparând atât vârsta lor, cât şi însuşirile celui închis, care nu semăna cu un sclav, a fost răscolit de amintirea nepoţilor. Cercetându-l cu întrebări, aproape că l-a recunoscut pe Remus. În felul acesta au început să se urzească din ambele părţi uneltiri împotriva regelui. Nefiind în stare să primească o luptă pe faţă, Romulus n-a năvălit asupra regelui cu ceata sa de tineri, ci cu nişte ciobani, cărora le poruncise să vină la palat – fiecare pe alt drum – la o oră anumită; Remus l-a ajutat cu o ceată adunată în casa lui Numitor. şi astfel ei îl ucid pe rege. Numitor, strigând tot timpul că duşmanii au pătruns în oraş şi atacă palatul regal, a chemat tineretul alban să apere cu arme cetăţuia. Apoi, văzând pe tineri că vin să-1 felicite după săvârşirea uciderii, a convocat pe dată adunarea poporului. Aici a arătat nelegiuirile săvârşite de fratele său faţă de el şi de nepoţii săi de sânge, povestind cum s-au născut aceştia, cum au fost crescuţi şi cum, apoi, au fost recunoscuţi de el. Apoi a povestit moartea tiranului, arătându-se pe sine ca autorul ei. Tinerii au venit în mijlocul adunării, încolonaţi cu ceata lor şi au salutat ca rege pe unul ce le era bunic, iar mulţimea care i-a urmat a întărit prin strigătele ei aprobatoare titlul şi puterea de rege ce-n chipul acesta i-au fost acordate lui.
       După ce i-au încredinţat statul alban lui Numitor, pe Romulus şi Remus i-a cuprins dorinţa să întemeieze un oraş în locurile în care fuseseră părăsiţi şi unde crescuseră. Într-adevăr, în Alba şi în Latium era un surplus de populaţie; la aceasta se mai adăugau şi păstorii. Toate laolaltă dădeau temei să se creadă că atât Alba, cât şi Lavinium faţă de cel ce urma să fie întemeiat. În cugetul lor cei doi nutreau, printre celelalte gânduri, un gând rău, moştenit de la strămoşi, şi anume setea de domnie, la care s-a adăugat apoi o lupţi ruşinoasă, pornită din pricina unui lucru neînsemnat.
Deoarece erau gemeni şi vârsta nu putea decide între ei, şi-au alea fiecare câte un loc pentru observarea augurilor3: Romulus pe Palatin, iar Remus pe Aventin, urmând ca zeii, sub a căror ocrotire erau acele, să indice, prin semne divine, care dintre fraţi să dea oraşului numele său şi să-l stăpânească după întemeiere.
       Se spune că mai întâi i s-au arătat lui Remus semnele divine, sub forma a şase vulturi. În clipa în care s-a vestit aceasta, lui Romulus i s-a arătat un număr dublu şi, astfel, amândoi au fost salutaţi ca regi. fiecare de ceata lui. Unii revendicau domnia, întemeindu-se pe prioritatea apariţiei augurilor, iar ceilalţi în virtutea numărului păsărilor. Din pricina certei care a izbucnit s-au înfuriat şi s-au luat apoi la luptă; cu acest prilej, Remus a fost lovit în învălmăşeală şi a murit.
       Mai răspândită este, însă, versiunea după care Remus ar fi sărit în bătaie de joc peste noile ziduri, iar Romulus, înfuriat de aceasta, l-ar fi omorât, dojenindu-l cu următoarele vorbe: „Aşa să păţească de aici înainte oricine va sări peste zidurile mele”. Și aşa a pus Romulus singur mâna pe domnie; oraşul nou întemeiat şi-a luat numele de la întemeietorul lui4.

(Titus Livius, De la întemeierea Romei, I, 3–7)

1  Fiica regelui Latinus din Latium şi soţia lui Enea.
2  Sărbătoarea purificării, care avea loc la 15 februarie şi reprezenta o ceremonie foarte veche.
3  Erau ceremonii pentru consultarea voinţei zeilor : de obicei se observa zborul păsărilor sau felul în care mănâncă unele păsări.
4  În realitate, se pare că numele e de origine etruscă
.

Reforma lui Servius Tullius1

       El a poruncit ca numele tuturor romanilor să fie înregistrat, iar averile lor să fie preţuite pe temeiul unui jurământ cerut de lege şi pe care trebuiau să-l facă declaranţii, jurând cum că vor face preţuirea potrivit adevărului şi cât se poate mai cinstit.
       Romanii trebuiau să treacă în registre numele tatălui, să-şi arate vârsta, să-şi declare soţia şi copiii, să spună în ce trib al Romei sau în care sat din regiune locuieşte fiecare. Se hotăra ca cel ale cărui declaraţii nu ar fi avut loc în condiţiile cerute de legi să fie pedepsit prin confiscarea bunurilor, biciuit şi vândut ca sclav. Această lege a dăinuit la romani multă vreme.
       Și, făcându-se recensământul tuturor, Tullius strânse respectivele înregistrări, cu ajutorul cărora îşi dădu seama de numărul romanilor şi de mărimea averii lor. Astfel a întocmit el cea mai înţeleaptă dintre toate Constituţiile, aducătoare de foarte mari foloase pentru romani, precum faptele au dovedit-o.
       Iată cum era Constituţia lui Tullius. Prima clasă stabilită de el trebuia să aibă censul cel mai mare : nu mai puţin decât o sută de mine2. Pe oamenii din această categorie el i-a împărţit în optzeci de centurii3, poruncindu-le să poarte scuturi argiene, lănci şi coifuri de aramă, precum şi platoşe, cnemide4 şi săbii. Cele optzeci de centurii el le-a împărţit în două: patruzeci alcătuite din tineri, pe care-i punea să lupte pe câmpul de bătaie; iar patruzeci, din oameni mai în vârstă, care aveau datoria – în vreme ce tineretul părăsea cetatea pentru a se duce la război – să rămână la Roma, păzind cele ce se aflau înăuntrul zidurilor. Aceasta a fost cea dinţii clasă. Tineretul ei lupta în primele rânduri ale întregii falange.
       Apoi, dintre cetăţenii care au mai rămas, Tullius a ales a doua clasă, a bărbaţilor care aveau un cens sub zece mii de drahme5 nu mai mic, însă, de şaizeci şi cinci de mine6. Ordonându-i pe aceştia în douăzeci de centurii, le-a poruncit să poarte aceleaşi arme ca şi cetăţenii din prima clasă, dar nu le-a dat voie să aibă platoşe, iar în locul scuturilor rotunde le-a rânduit scuturi lunguieţe.
       Pe acei care aveau mai mult de patruzeci şi cinci de ani i-a despărţit de tinerii apţi să lupte, făcând zece centurii de tineret – care să poarte războaie pentru Roma – şi zece de bătrâni, cărora le-a încredinţat paza oraşului. Aceasta a fost cea de-a doua clasă, rânduită, în bătălii, după oamenii care luptau în primele linii.
       Din cei rămaşi, regele a făcut a treia clasă, cuprinzându-i pe cetăţenii cu censul mai mic de şapte mii şi cinci sute de drahme, fără să coboare, însă, sub cinci sute de mine. El restrânse armamentul acestora, luându-le nu numai platoşele, ca cetăţenilor dintr-a doua clasă, dar şi armura ocrotitoare a coapselor. Din ei Tullius a alcătuit douăzeci de centurii, împărţindu-i în acelaşi fel ca şi pe bărbaţii de mai sus, adică după vârstă: formează zece centurii de tineri şi zece de bătrâni. Locul centuriilor despre care vorbesc era în spatele primelor linii de luptători.
       Dintre cetăţenii rămaşi, separându-i pe cei cu avere mai mică de cinci mii de drahme, dar cu cel puţin douăzeci şi cinci de mine, el a format o a patra clasă. Pe oamenii aceştia i-a împărţit, de asemenea, în douăzeci de centurii, dintre care zece alcătuite din bărbaţi în floarea vârstei şi zece din bărbaţi care trecuseră de vârstă războinică – împărţire aidoma cu aceea a bărbaţilor din primele categorii. Le-a poruncit să fie înarmaţi cu scuturi lunguieţe, săbii şi lănci, iar locul lor pe câmpul de luptă să fie în urma tuturor.
       Partea a cincea, alcătuită din cei cu averi sub douăzeci şi cinci de mine, dar mai mari de douăsprezece mine şi jumătate, el a rânduit-o în treizeci de centurii, oamenii fiind împărţiţi tot după vârstă. Dintre ele, cincisprezece centurii cuprindeau pe cei mai bătrâni, iar cincisprezece erau alcătuite din tineret. Tullius le-a poruncit să lupte în afara ordinii de bătaie, cu suliţi şi cu praştii.
       Regele a alcătuit şi patru centurii fără nici o armă, cărora le-a dat poruncă să-i urmeze pe cei înarmaţi. Două din aceste patru centurii le formau armurierii, tâmplarii şi alţi meseriaşi pricepuţi să facă lucruri folositoare la război; iar două erau alcătuite din trâmbiţaşi – a căror îndatorire era de a suna din cornuri ciobăneşti – şi, totodată, din oameni care, prin alte instrumente tot de felul acesta, dau semnalul începerii luptelor.
       Meşteşugarii mergeau împreună cu bărbaţii din cel de-al doilea cens, împărţiţi după vârstă: o centurie îi urma pe cei bătrâni, iar cealaltă pe tineri. Iar trâmbiţaşii şi cei ce sunau din cornuri erau rânduiţi alături de cea de-a patra clasă. şi aici o centurie era compusă din bătrâni, iar alta din tineri.
       Ostaşii cei mai viteji – din toate clasele – erau aleşi centurioni; cei de sub comanda lor trebuiau să le asculte cu supunere poruncile.
       Aceasta era rânduiala claselor care alcătuiau pedestrimea, atât a falangei, cât şi a oştirii uşor înarmate.
       Tullius a făcut o alegere a călăreţilor dintre cei care aveau cel mai mare cens şi care se trăgeau dintr-un neam vestit. I-a împărţit în optsprezece centurii şi i-a pus pe lângă cele optzeci de centurii de luptători din prima clasă. Comandanţii lor erau centurionii cei mai de vază.
       Iar pe ceilalţi cetăţeni, cu censul mai mic de douăsprezece mine şi jumătate, – erau mai mulţi la număr decât cei dinaintea lor, – rânduindu-i pe toţi într-o singură centurie, i-a scutit de serviciul militar şi de orice contribuţie.
       Au fost, aşadar, şase clase... şi o sută nouăzeci şi trei de centurii. Prima clasă era formată din nouăzeci şi opt de centurii, socotindu-i şi pe călăreţi. A doua clasă avea douăzeci şi două de centurii, împreună cu meşteşugarii; a treia douăzeci; a patra tot douăzeci şi două, punându-i la socoteală pe trâmbiţaşi şi pe cei care sunau din corn; a cincea, treizeci. Ultima, care venea după celelalte, o alcătuiau nevoiaşii.

(Dionisiu din Halicarnas, Antichităţile romane, IV, 15)

       1  Servius Tullius, al şaselea rege legendar al Romei. Potrivit tradiţiei, ar fi domnit între anii 578 şi 534 î.Hr.
       2   Unitatea monetară greacă, echivalentă cu 437 g.
       3   Adică unităţi de 100 de oameni. Adunarea formată din toate centuriile se numea comitia centuriata.
       4   Apărători ale genunchiului şi fluierului piciorului.
       5   Unitatea monetară greacă echivalentă cu 4,37 g. Deci o sută de drahme făceau o mină.
       6   În tradiţia romană, la Titus Livius, sumele sunt indicate în „aşi”; de la 100 000, pentru clasa I, până la 11.000, pentru clasa a V-a.