Aşezarea Italiei 

      Ținuturile cele mai de nord ale Italiei – cele de la poalele Alpilor – sunt nişte câmpii care se întind până în punctul cel mai înaintat al Mării Adriatice şi până la locurile din vecinătatea lui. Urmează un promontoriu lung şi strimt, asemănător unei peninsule, străbătute pe la mijloc – de la un capăt la celălalt – de şirul Munţilor Apenini şi având o lungime de şapte mii de stadii1. Lărgimea peninsulei, însă, nu este peste tot aceeaşi. Forma de peninsulă i-o dau Italiei (următoarele mări): Marea Tireniană, care începe acolo unde se sfârşeşte Marea Ligurică, apoi Marea Ausonică2 şi Marea Adriatică...
     ...Vom înfăţişa principalele cauze pentru care romanii s-au ridicat atât de sus. În primul rând, trebuie amintit faptul că – cu excepţia unui hotar nu prea lung – mările din jur păzesc Italia tot atât de sigur ca şi cum aceasta ar fi o insulă. Dar, şi la hotarul amintit adineauri, ţara e ocrotită, ca printr-un zid, de munţii peste care foarte anevoie poţi trece.
      În al doilea rând, deşi în general ea are ţărmuri neprimitoare, are, totuşi, şi câteva porturi mari, vrednice de toată admiraţia....
     A treia cauză o constituie faptul că Italia este supusă unor climate şi unor temperaturi felurite. De aici neobişnuita, varietate de animale şi plante, – fie folositoare, fie păgubitoare, – precum şi feluritele lucruri pe care le putem socoti, într-un cuvânt, folositoare vieţii...
     Blândeţea sau asprimea climatului poate fi apreciată după cum într-un loc e frig, căldură sau temperatură mijlocie... Italia – aşezată între cele două extreme geografice şi având o lungime atât de mare – se bucură în cea mai mare parte de un climat foarte potrivit şi cât se poate de felurit.
      La aceasta mai contribuie şi altceva: întrucât Munţii Apenini străbat Italia în tot lungul ei, dar lasă, în acelaşi timp – şi de o parte şi de cealaltă, – loc pentru câmpii şi dealuri dătătoare de minunate roade, nu există nici o regiune a peninsulei care să nu aibă parte şi de binefacerile munţilor şi de-ale câmpiei.
     Se cuvine, totodată, să pomenim atât mărimea, cât şi numărul însemnat al cursurilor de apă şi al lacurilor din Italia, mulţimea izvoarelor calde şi reci, cu însuşiri dătătoare de sănătate şi, în acelaşi timp, belşugul de mine de tot felul. Nici nu putem vorbi aici atât de amănunţit cum s-ar cuveni despre marele număr al materialelor de construcţie pe care-l are Italia, despre hrana ei îmbelşugată pentru oameni şi dobitoace, despre minunatele produse ale ţării.
      Aşezată fiind la mijloc, între două state foarte mari, – între Elada şi cele mai roditoare provincii ale Libiei3 – Italia izbuteşte, datorită acestei poziţii, precum şi datorită destoiniciei şi puterii sale, să deţină supremaţia asupra tuturor ţărilor din jur. Iar apropiata lor vecinătate face să le poată ţine lesne în frâu.
                                                                                                                                                                                       (Strabon, Geografia, II, 5, 29 ; VI, 4, 1)

         1  Un stadiu avea 184,97 m.
         2  Marea Ionică.
         3  În antichitate era un ţinut foarte roditor.

Originea etruscilor 

[Lidienii] sunt, după câte ştim, cei dintâi oameni care au bătut monedă de aur şi argint şi s-au folosit de ea1. Ei, cei dintâi, au făcut negustorie.
            După cum povestesc ei înşişi, jocurile care acum au trecere şi la ei şi la greci sunt, de asemenea, o descoperire a lor. Aceste jocuri – spun lidienii – ar fi fost născocite la ei pe vremea când au colonizat Tyrhenia. Aşa spun lidienii.
            Sub domnia regelui Atys2, fiul lui Manes, s-ar fi ivit o secetă grozavă în întreaga Lidie. Câtva timp, lidienii au îndurat-o răbdători. Dar apoi, fiindcă seceta nu mai înceta, începură să caute un leac împotriva ei, scornind unul ceva, altul altceva.
            Întrucât răul nu-i slăbea de loc, – ba, dimpotrivă, se făcea din ce în ce mai cumplit, – regele i-a împărţit pe toţi lidienii în două, trăgând la sorţi care dintre ei să rămână şi care să plece din ţară.
            El s-a aşezat în fruntea celor pe care sorţii îi destinaseră să rămână acolo, iar în fruntea celor ce plecau îl aşeză pe fiul său, pe nume Tyrrhenos.
            Cei pe care sorţii îi desemnaseră să părăsească ţara au coborât la Smirna şi au construit corăbii, au încărcat pe aceste corăbii toate cele ce se puteau strămuta şi de care ei aveau trebuinţă, apoi porniră în larg spre a-şi afla un pământ cu cele trebuincioase traiului.
            Au trecut pe lângă multe neamuri şi au ajuns la umbri3, unde şi-au întemeiat cetăţi pe care le locuiesc încă şi astăzi; şi-au schimbat, însă, numele de lidieni cu un altul nou, luat de la fiul regelui care îi călăuzise. şi astfel, după numele acestuia, ei s-au numit tirenieni.

(Herodot, Istorii, 1, 94)

 

            1  În secolul al VII-lea î.Hr.
            2  După tradiţie, a domnit în secolul al XII-lea î.Hr.
            3  Populaţia umbrilor, care înainte de venirea etruscilor se întindea şi în Etruria.

 

Aşezarea oraşului Roma

 

Nu fără temei, atât oamenii cât şi zeii au ales locul acesta pentru zidirea unui oraş : colinele din jur, – locuri foarte sănătoase, – aşezarea prielnică a râului din apropiere, pe care se pot aduce roadele câmpului dinlăuntrul ţării, precum şi felurite mărfuri de la mare; vecinătatea mării cu nenumăratele ei foloase şi, în acelaşi timp, nu atât de apropiată încât să expună oraşul la primejdii din partea unei flote străine; aşezarea chiar în mijlocul Italiei; într-un cuvânt, un loc unic pentru propăşirea unui oraş.

(Titus Livius,  De la întemeierea Romei, V, 54)