Religia romană este o religie de stat care se manifestă sub supravegherea magistraţilor. Preoţii sunt reprezentanţi ai statului ce execută actele de cult intermediind legătura dintre oameni şi zei.
      Cultul public – sacra publica pro popolo Romano – organizează ritualurile prin care romanii primesc garanţia protejării divine în schimbul sacrificiului sau a rugăciunii oferite. Dorinţele personale îşi găseau expresia practică în promisiunile pe care aceştia le făceau în faţa zeilor.
      Promisiunea adusă unui zeu votum – angaja persoana în cauză, astfel încât împlinirea dorinţei acordată imediat, prin puterea zeilor, era urmată de o donaţie către un templu, desăvârşirea unui act de pietate etc.
      Votul public se depunea de către magistratul asistat de preoţi (pontifices). Se făgăduiau zeilor jertfe de animale, pradă de război, construcţii de temple, locuri în cinstea zeilor, cununi de aur etc.
      Votul individual, particular, se depunea în împrejurări excepţionale: trecerea cu bine printr-o situaţie primejdioasă, o călătorie, izbăvirea de un duşman periculos etc. Promisiunea (votum) se scria pe o tăbliţă şi se depunea pe genunchii zeului implorat.
      Votul suprem purta denumirea ele devotio şi consta din consacrarea vieţii celui în cauză, chiar jertfa de sine, pentru o cauză importantă: un comandant de armată se sacrifică pentru a obliga zeii săi să-i acorde victoria în luptă.  
      Un alt ritual special îl constituia evocatio, o manifestare magico-religioasă prin care se urmărea câştigarea bunăvoinţei unei divinităţi duşmane chemând-o să se instaleze la Roma.
      Ceremoniile de purificarelustraţiile – erau efectuate prin spălări sacre însoţite de rugăciuni şi de sacrificii. Plimbările efectuate în jurul unui teritoriu (oraş, câmp), a un grup de oameni sau lucruri (arme) aveau rolul de a forma un cerc magic protector. Purificarea fizică implica totodată şi purificarea morală. Dar purificarea publică a poporului şi a înalţilor demnitari se făcea pe câmpul lui Marte, în chip deosebit, când se aducea şi jertfa suovetaurilia. Animalele de jertfă erau purtate în jurul poporului de trei ori, ca într-un cerc magic, apoi erau sacrificate.

Triplu sacrifiu realizat de sărbătoarea Ambarvalia ( 29 mai);
suovetaurilia (de porc, berbec şi taur)

      Sacrificiile erau realizate de un preot ce respecta cu stricteţe ritualurile pentru că abaterea de la acestea duceau la anularea lor. Sacrificarea se face însoţită de muzica unui flaut, preotul având capul descoperit. Rugăciunile cuprindeau unele formule intangibile şi se sfârşeau prin ducerea mâinii la gură în semn de adoraţie.
      Sacrificiile umane au fost practicate de romani doar în prima parte a istoriei lor; sunt cunoscute doar două cazuri (în 226 şi 216 î.Hr.) când au fost folosite în timpul unor crize.  
      Alte ritualuri cultice folosite de romani au fost împrumutate din alte culturi:
             triumful – este realizat pentru a onora un imperator care se întoarce victorios din război; după ce a parcurs un traseu cunoscut dinainte (de regulă prin Circus Maximus, urmând apoi Via Sacra), urcă pe Capitoliu unde este comparat cu Jupiter.
             supplicatio – este efectuat prin prosternarea realizată în faţa unei statui divine, prin îmbrăţişarea picioarelor, genunchilor şi mâinilor; divinităţii i se adresează o rugăciune sau mulţumire publică.
             lectisternium – bărbaţii participă la un banchet în care se aduc mulţumiri divinităţilor redaţi în efigie şi se arată legătura care îi leagă de zei    
             consultarea cărţilor sibiline prin quindecemvirii care caută să găsească ritualurile cele mai indicate pentru a-i linişti pe zei.    
             ludi – jocurile ce se organizează în cinstea unor zei.

Ofrande aduse zeilor de pater familias

      Cultul privatsacra privata – se realizează în casa romanului fiind exercitat de către pater familias. Casa romanilor era înzestrată cu un altar domestic pe care se aduceau ofrande către zeii protectori ai casei. La început este situat în atrium, apoi îl găsim în perisil sau în altă încăpere mai mică special amenajată. Ritualul se realiza în fiecare zi de către pater pentru a se asigura că zeii îi vor proteja casa. Rugăciunile şi ofrandele sunt închinate la începutul mesei familiare.

 Zeităţile cinstite în cadrul familiei sunt:

             penates (penaţii), doi protectori ai proviziilor alimentare şi a băuturii
             lares (larii), protectori ai ogorului şi casei; spirit fondator al familiei şi geniu al casei
             di manes, zeităţi ale strămoşilor morţi   
             genus, stăpânul casei; reprezenta potenţa bărbatului   
      Cei din casă erau fiecare protejaţi de un fel de înger păzitor, cei însoţea pe toată durata vieţii lor. Bărbaţii de un genius, iar femeia de o iuno. Aceştia sunt sărbătoriţi la aniversările de naştere.
      Toate momentele importante din viaţa unei familii – naşterea, majoratul, căsătoria, înmormântarea ş.a. sunt marcate în faţa altarului familiei prin cinstirea zeilor protectori ai casei.

 

 

Caesar - bust sculptat

      În timpul perioadei imperiale se dezvoltă veneraţia faţă de împărat, care simbolizează statul. Influenţa filozofiei greceşti şi a ideilor religioase venite din Orient îi determină pe mulţi romani să creadă că există o „predestinare” a unor bărbaţi de a conduce şi a îndeplini o misiune divină. Sulla şi Pompei credeau că sunt protejaţi special de o divinitate, Caesar îşi aroga o origine divină din zeiţa Venus. Caesar a fost sanctificat după uciderea sa în 42 î.Hr..
      Necesitatea unui cult imperial a fost cel mai bine înţeleasă de Augustus. El a dorit să dea o unitate vastului imperiu şi s-a folosit de credinţele unor popoare, precum egiptenii, pentru a fi considerat un zeu. Reticenţele romanilor ostili regalităţii au făcut ca venerarea împăratului ca zeu să nu fie acceptată decât după moartea acestuia când a fost sanctificat. Credinţele supuşilor din popoarele orientului au permis ridicarea unor temple în care împăratul a pus să fie onorată Roma.
      Urmaşii săi vor fi şi ei sanctificaţi abia după moarte. În secolul al III-lea, împăraţii Aurelian şi Diocleţian sunt veneraţi ca zei încă din timpul vieţii.   

 

  

      Roma a cunoscut încă de la întemeierea sa o influenţă a civilizaţiei greceşti, prezentă prin coloniile din sudul Italiei, cât şi a celei etrusce. După al doilea război punic influenţele greceşti şi cele din Orient sunt din ce în ce mai puternice.

Cultul Magna Mater - detaliu basorelief

      Străinii care s-au stabilit în Roma sunt cei care introduc, în practicile religioase, cultele orientale. Cultul zeiţei Isis şi al lui Osiris, ce provine din Egipt, a devenit unul dintre cele mai importante din imperiul roman. Cultului CybeleiMagna Mater (Marea Mamă) – şi al lui Attis, originar din Frigia, de la Pessinutnt, îi este ridicat un templu pe colina Palatin (204 î.Hr.). La început, cetăţenilor romani li s-a interzis practicarea acestui cult, dar împăratul Claudiu a ridicat această restricţie şi a recunoscut oficial cultul. Cultul orgiastic al lui Dionysos este interzis în 186 î.Hr. în urma unui scandal (senatus consulus).
      Cultul Mithra, zeul persan al lumini, este răspândit în special printre soldaţii romani. Mithra este considerat drept patron al luminii, luptător împotriva întunericului, neştiinţei, neadevărului şi împotriva zeităţilor răufăcătoare. Tot el patrona jurământul depus de soldaţi, faţă de împărat şi faţă de patria romană. Cultul zeului Mithra s-a răspândit, de aceea, în provinciile romane din teritoriile cucerite: Dacia, Pannonia, Galia, Britania, Spania şi Africa. Întrucât şi în armatele romane existau trepte de comandă, cultul lui Mithra a dobândit o structură militară, cu trepte de iniţiaţi, în număr de şapte. Între adoratorii şi iniţiaţii zeului Mithra s-au numărat chiar împăraţi romani, ca de pildă Commodus. Mithraismul avea şi o preoţime proprie ce purtau veşminte iraniene, fapt care indica originea orientală a cultului. Sărbătoreau ziua soarelui şi socoteau ca zi de naştere a lui Mithra data de 25 decembrie (Natalis Solis Invicti), când lumina începea să crească iarăşi.
      Toleranţa religioasă a romanilor şi frica de a nu îndepărta o divinitate dacă refuză să vină la Roma (evocatio) a creat o mare diversitate religioasă la Roma. Din multitudinea de culte trebuie să le amintim şi pe cele practicate de evrei şi sectei creştine. Rămăşiţele din rituri şi credinţele vechi s-au transmis sub forma unor sărbători „necreştine” (păgâne) până în zilele noastre. Succesul acestor culte a fost facilitat şi de faptul că cele mai multe practicau o iniţiere secretă prin care se obţinea făgăduinţa unei fericiri viitoare (cultele de mistere). Preoţii ce săvârşesc aceste ritualuri cultice nu aparţin de stat, ci sunt ataşaţi de-a lungul vieţii lor în serviciul unei divinităţi având şi un rol de îndrumători de conştiinţă. O distincţie aparte este făcută de accesul femeilor în aceste culte.
      Edictul de la Milan (313), dat de Constantin cel Mare, a permis răspândirea creştinismului ca religie între alte culte din imperiu.
      Moştenire culturală lăsată de Roma a cărei prezenţă se face încă simţită în diverse locuri, pe ambele ţărmuri ale Mediteranei. În unele părţi ale imperiului, templele antice au fost sfărâmate, iar statuile zeilor au fost aruncate la pământ. Totuşi au rămas destul de multe ruine de temple şi vestigii de locuri sacre romane, din care putem să desprindem nivelul spiritualităţii romane.

     Imperiul roman a fost realizat prin sacrificiul unor soldaţi şi comandanţi căzuţi pe câmpurile de luptă în urma unor mari campanii militare. Cinstirea acestora se făcea prin onorurile funerare cuvenite, în momentul incinerării sau înhumării lor.
      Rituri funerare străvechi, unele moştenite de la etrusci, exprimă credinţa în viaţa viitoare. Cei decedaţi erau încredinţaţi strămoşilor deveniţi zei, dis manibus, erau salutaţi cu o ultimă formulă-dorinţă: Sit tibi terra levis ! (Să-ţi fie ţărâna uşoară !) şi îşi luau rămas bun cu cuvintele: Salve, Sancte parens ! (Salutare, părinte sfinte !).
      După un obicei străvechi, rămas şi la primii creştini romani, în cazul incinerării tatălui răposat, fiul cel mai mare era dator să rostească un cuvânt lăudând calităţile părintelui său şi numai după aceea să atingă cu torţa crengile rugului.
      Sufletele morţilor aveau nevoie de hrană, din când în când, iar aceasta se aducea la mormânt sub forma unor alimente, fructe şi băutură (libaţii). Viaţa lor precară în împărăţia umbrelor era îndulcită prin ofrandele celor vii, la datele amintite: 24 august, 5 octombrie şi 8 noiembrie. Neglijarea spiritelor celor morţi ducea la bântuirea acestora sub formă de fantome.
      Sufletele nerăzbunate sau ale celor răi, lemures, devenite strigoi, puteau fi îmblânzite printr-o ceremonie specială, îndeplinită de pater familias, în zilele de 9, 11 şi 13 mai. Atunci, capul familiei se ridica din aşternut la miezul nopţii, umbla desculţ prin casă, troznea degetele pentru a alunga spiritele, arunca înapoia sa un bob negru şi repeta de 9 ori formula: „Cu acest bob mă răscumpăr pe mine însumi şi pe ai mei”. Apoi se purifica prin stropire cu apă sfinţită şi, lovind într-o placă de bronz, striga iarăşi de 9 ori: „Suflete ale strămoşilor mei, ieşiţi afară”.
      Alte suflete, ca cele ale criminalilor sau ale celor care au avut o moarte violentă din pedeapsa zeilor, se numeau larve şi erau considerate şi ele ca răufăcătoare.


Basorelief - sacrifiu religios