La începutul republicii romane, educaţia copiilor a fost realizată în totalitate de către părinţilor lor. Un copil este crescut de mama sa până la vârsta de 7 ani, după care instruirea copilului intră în atribuţiile lui pater familias, care îşi făcea timp pentru a preda personal copiilor competenţe de bază de aritmetică şi de scriere, precum şi, câteva noţiuni de istorie şi de drept. Cato cel Bătrân sau Paulus Aemilius au considerat că sarcina învăţării copiilor nu trebuie să fie lăsată pe mâna sclavilor. Într-o societate atât de centrată pe familie, aceasta a fost un lucru care se făcea natural.

Lecţii la o şcoală romană

      Dacă băieţii erau învăţaţi în mare măsură de către taţii lor, educaţia fetelor a intrat în sarcina mamelor. Ele au învăţat în primul rând datoria lor de viitoare mame. Fetele, în vechea Romă, au învăţat să arate modestie, să toarcă lâna şi să se supună soţilor lor. Acestea sunt cele trei calităţi pe care romanii le-au aşteptat de la soţiile lor. Ulterior, fetele au început să frecventeze şcoala primară unde au învăţat să citească, să scrie şi numere. După aceasta, fetele de condiţie modestă au revenit la educaţia făcută acasă de mamele lor care le-a familiarizat cu regulile de convieţuire casnică. Fetele de condiţie bogată au fost date în sarcina unui tutore sau a unei şcoli private unde au studiat latina şi greaca clasică, au învăţat să cânte la instrumente, precum titera sau lira, şi să danseze.

      Odată cu creşterea teritoriului roman, începând cu secolul al III î.Hr., cei bogaţi au început treptat să-şi trimită copiii la şcoli unde aveau ca profesori sclavi educaţi greci.
      Spre sfârşitul republicii romane, societatea romană prosperă acordă educaţiei o importanţă crescândă. Nivelul pregătirii şcolare a început să se îmbunătăţească, inclusiv  prin apariţia unei forme de învăţământ superior unde se studia filosofia şi oratoria. Copiii bogaţi au mers la şcoala primară în jurul vârstei de 7 ani. O astfel de şcoală era, de obicei, adăpostită într-un magazin simplu, cu acces liber la stradă. Era condusă de un profesor (sclav sau libert), iar copiii stăteau în bănci simple. Elevii erau aduşi la şcoală de un sclav (pedagogul).
      Școala de bază a introdus copiilor valorile tradiţionale romane, continuând  valorile morale pe care copiii le-au dobândit acasă.
      Utilizarea limbii greceşti a devenit larg răspândită în lumea romană, în special în familiile aristocratice. Băieţii mai mari au dobândit cunoştinţe de bază ale filosofiei greceşti. Aceasta a condus la clasele superioare la formarea unor opinii alternative, mai sofisticate decât gândirea ce se ghida după vechile superstiţii şi religia de stat romană. Filosofia  şi arta greacă însăşi s-au stabilit în inima identităţii romane. Era de neconceput pentru un aristocrat roman să nu cunoască limba greacă. Chiar şi multe femei nobile, în ciuda educaţiei lor inferioare, înţelegeau greaca. Cei bogaţi erau dornici de a-i expune pe copii lor la influenţa sofisticatei culturi a Greciei. Cicero, care în tinereţea sa a ascultat prelegerile ţinute de mari filosofi greci, ca epicurianul Phaedrus şi Philo Larissa, a alocat un buget considerabil pentru ca fiul său să-şi continue studiile la Atena la diverse ramuri ale filosofiei greceşti.

Grammaticus

      Cursurile începeau dimineaţa devreme şi durau 6 ore, cu o pauză pentru masa de prânz. Se scria pe tăbliţe date cu ceară cu ajutorul unui stilet sau pe papirus cu ajutorul unei trestii tăiate (calamus) înmuiată într-o cerneală neagră sau roşie. Pentru numărare se folosea un abac.

      Educaţia şcolară se derula în trei etape:
      1. cursul primar – la această educaţie de bază au participat fete şi băieţi cu vârsta între 7 şi 10 ani; un magister ludi îi învăţa lucruri de bază, cum ar fi citirea, scrierea şi aritmetica.
      2. cursul secundar - la vârsta de 12 ani educaţia şcolară se încheia pentru toate fetele şi pentru cei mai mulţi dintre băieţi. Băieţii care dădeau dovadă de performanţă şcolară şi cei care aveau părinţi care îşi puteau permite să plătească şcolarizarea continuau să înveţe, până la vârsta de 16 ani, discipline mai dificile. Un grammaticus le preda o limbă străină (greaca), istoria, astronomia şi geografia. Un accent se punea şi pe studierea literaturii greceşti şi latine (în special, Homer şi Esop în greacă, Cicero, Sallustius, Vergiliu şi Terenţiu în latină) .
      3.  cursul superior – de la vârsta de 16 ani băieţii copiii familiilor nobile frecventau şcolile de retorică. Aceştia învăţau retorica în timpul republicii prin însoţirea unui orator, pentru ca în timpul imperiului să apară şcoli unde se învăţa arta de a declama (suasoria) şi de a pleda (controversia). Aceste cursuri a fost concepute pentru a-l învăţa pe tânăr să vorbească cu uşurinţă, exprimând, în diferite forme şi idei, păreri ce urmăreau să-l convingă pe interlocutorul său. Acest lucru a fost foarte util unui cetăţean roman pentru a deveni un om politic. Elevii erau instruiţi în retorică prin apărarea unor cauze imaginare şi prin desfăşurarea unor dezbateri. Acestă educaţie îi pregătea pentru viitoarele discursuri ţinute în faţa Senatului sau în Forum. Tot în acum apare şi studierea dreptului.
      Se pare că există puţine dovezi că pedepsele corporale au fost mai frecvente sau mai severe decât a fost în multe şcoli în secolul al XX-lea.
      Anul şcolar a început în martie după sărbătoarea Quinquatrus,  prin care era onorată zeiţa Minerva – zeiţă a ştiinţei. Nu se făceau cursuri în zilele festive şi în fiecare a noua zi (nundinae). Nu există nici o dovadă pentru existenţa vacanţei de vară, dar istoricii presupun că astfel de perioade au existat.

 


Școala romană - basorelief descoperit la Trier (cca. 200 d.Hr.)