Familia a fost instituţia de bază a societăţii romane prin care se transmitea generaţiilor următoare moralitate şi un statut social. În lumea romană termenul familia îi include pe toţi cei care locuiesc într-o anumită gospodărie (părinţi, copii, liberţi şi sclavi ai casei).

Frescă aflată în Vila Misterelor din Pompei

      Familia este condusă de stăpânul casei (pater familias) care deţine autoritatea deplină asupra tuturor membrilor, indiferent de câte generaţii trăiesc în casă. Autoritatea lui pater familias numită, de obicei, patria potestas (sau maiestas Patria, ius patrium şi paternum imperium) este atotcuprinzătoare, indivizibilă şi nelimitată, exercitându-se legal asupra soţiei (mater familias), copiilor săi naturali sau înfiaţi, soţiilor şi soţilor acestora, sclavilor casei (servi), a urmaşilor îndepărtaţi, precum şi asupra animalelor domestice, a proprietăţilor mobile şi imobile (potestas Dominica). Autoritatea stăpânului casei încetează doar la moartea acestuia, moment în care fiii acestuia devin stăpâni pe vieţile şi averile lor.
      Pater familias era cel care îndeplinea cultul privat realizat în locuinţa sa (domus) prin aducerea sacrificiilor pe altarul familial pentru a onora zeităţile casei: larii, penaţii şi geniul.
      El era în casa sa judecător, stabilind după bunul plac dacă îşi recunoaşte copiii pe care îi are de la soţia sa (după naştere copilul era aşezat pe pământ, iar tatăl dacă vroia să-l educe trebuia să-l ridice şi să-l îmbrăţişeze, gest care-i conferă acestuia legitimitate), ori îi expune în afara casei sau în Forum pentru a fi luaţi de cine doreşte (aceasta însemna condamnarea la moarte sau creşterea acestora de cei care i-au luat pentru sclavie). El putea să-i pedepsească pe cei din casă cu sancţiuni grave, precum, expulzarea, sclavia şi chiar cu moartea (în cazuri foarte grave putea să-şi omoare copiii şi nevasta, însă această pedeapsă crudă era luată de un consiliu de familie reunit în mod expres). Statul roman a evitat până în final istoriei sale să intervină în problemele familiei şi în consecinţă să limiteze autoritatea tatălui.

Cuplu conjugal - detaliu basorelief

      Pater familias era totdeauna reprezentantul legal al copiilor şi al soţiei sale. Orice act juridic al acestora ca să devină valabil trebuia aprobat de el.  Din secolul al II-lea î.Hr. a apărut o procedură de emancipare prin care fiul (sau soţia) se putea sustrage tutelei tatălui; aceştia continuau să facă parte din familie dar, au primit dreptul de a poseda şi de a administra autonom bunurile lor.

      Încă de la început rolul important din societatea romană îl juca bărbatul, cel care avea puterea să muncească din greu la câmp pentru familie şi să se lupte pentru patria sa.
      Femeia romană avea un statut diferit, existenţa ei fiind condiţionată de cea a unui bărbat: era fiica, soţia sau mama unui cetăţean. Tatăl său sau soţul erau consideraţi stăpânii ei. Dacă rămâne orfană intră sub tutela fratelui. Căsătoria schimba autoritatea tatălui (auctoritas) cu cea a soţului. Totuşi, femeia romană nu este dispreţuită şi izolată în casă, ca în Grecia, ci putea să plece din casă. Ea are sarcina de a se îngriji de treburile casei folosindu-se de munca sclavilor. Singura „muncă” pe care o desfăşura avea rădăcini nobile şi ancestrale: toarcerea lânii.
      Datoria femeii romane este de a da naştere unor moştenitori (băieţi) prin care se perpetuează numele şi averea familiei. Spre sfârşitul Republicii femeia romană se emancipează, devine stăpâna bunurilor sale, acordă o atenţie mărită îngrijirii frumuseţii ei şi educaţiei intelectuale. Divorţurile devin din ce în ce mai dese în timpul lui Augustus, care, pentru întărirea familiei romane, emite o serie de legi asupra moravurilor. În secolul al II-lea d.Hr. în Imperiu se instaurează o unitate mai echilibrată a cuplului. Bărbatul (care între timp a pierdut din drepturile sale de cetăţean şi are acasă o autoritate moderată) şi femeia îşi manifestă dragostea conjugală prin impunerea respectului reciproc şi exercitarea virtuţiilor.

Copii romani - detaliu basorelief

      În familiile romane se năşteau un număr mare de copii, dar populaţia nu creştea corespunzător datorită ratei ridicate a mortalităţii infantile (circa 45%) şi speranţei scăzute de viaţă (doar circa 36% din populaţie trece de 15 ani, 33% depăşește 30 de ani şi 20% ajunge la 60 de ani). Copilul reprezenta pentru roman în primul rând un moştenitor pentru că împiedeca stingerea numelui unei familii. Dacă acesta nu exista era adoptat de către pater familias un băiat (familias filius) în urma unui proces complicat (adoptio). În acest caz era necesar acordul pontificilor (adrogatio) care, apoi, era sancţionat şi de către adunarea ginţilor (curiata comitia).
      Dacă dintr-o căsătorie nu se năşteau băieţi sau dacă fiii mureau înaintea tatălui, pater familias se confrunta cu perspectiva stingerii numelui şi a faptului că nu exista posibilitatea ca după moarte sa cineva să-l binecuvânteze în cadrul cultului religios privat.
      Soarta copilului, încă de la naştere, stătea la latitudinea tatălui. Dacă acesta nu-l recunoştea încă din prima clipă, era fie înecat, fie expus în stradă pentru a fi ridicat de altcineva care-l creştea pentru a-l transforma în sclav. Datorită condiţiilor precare în care se făceau naşterile (de multe ori naşterea era fatală şi pentru mamă) şi a fragilităţii noilor născuţi, băieţii erau declaraţi abia după 9 zile de la naştere iar fetele după 8 zile. Ziua aceasta, numită dies lustricus, este zi de sărbătoare şi purificare. Copilul este trecut în registrul oraşului, moment în care primeşte un prenume, apoi tatăl aduce un sacrificiu. Pentru a-l proteja de deochiat pe nou-născut i se pune la gât o amuletă (bullae - o formă de inimă din aur sau argint) pe care acesta o va purta până la majorat. La vârsta de 17 ani pentru băiat se organizează, în timpul sărbătorii Liberalia, trecerea la vârsta majoratului. Toga praetexta (marcată de o bandă purpurie) este schimbată de toga virilis. Odată cu toga copilăriei erau lepădate şi aceste bullae. fetele le consacrau zeiţei Iunona, iar băieţii le închinau larilor, zeilor protectori ai casei. Le atârnau de gâtul acestora. Pasul următor este înscrierea tânărului în registrul tribului unde merge însoţit de părinţi şi prieteni. După aceasta este considerat cetăţean roman, merge pe Capitoliu pentru a mulţumii zeilor. Un mare banchet încheie această sărbătoare.
      Cu toate că familia romană se manifesta diferit faţă de concepţia contemporană, totuşi părinţii îşi iubeau copiii şi purtau grija lor. Datorită evoluţiei demografice se estimează că o treime dintre copiii romani şi-au pierdut părinţi înainte de a pubertate. Tutela omniprezentă a fost o necesitate iar implicaţiile acesteia asupra economiei şi societăţii sunt vizibile. De exemplu, majoritatea bărbaţilor care şi-au început cariera politică între vârstele 25 şi 40 de ani nu s-au putut s-au baza pe taţi ; prin urmare, patronii sunt cei care au avut un rol mai important în procesul de recrutare a elitei politice şi sociale.

Fides Exercituum
încrederea în armată

      Familia romană a cultivat în cadrul ei o serie de virtuţi personale care i-au permis cetăţeanului roman să aibă tăria morală să contribuie la măreţia şi puterea Romei (maiestas populi Romani). Sunt măsura valorilor puse de acesta în serviciul comunităţii (res publica). Astăzi, ele sunt repere prin care ne putem măsura propriul comportament şi caracter:
            • Auctoritas – „Autoritatea spirituală” exercitată de tată prin experienţă, Pietas şi Industria.
            • Consilium – „Consilierea” se face printr-o judecată matură, aşezată.
            • Comitas – „Bună creştere” se manifestă prin maniere, curtoazie, deschidere şi prietenie.
            • Clementia – „Iertarea” caracterizată prin bunăvoinţă şi blândeţe.
            • Dignitas – „Demnitatea” este un sentiment de sine, de mândrie personală.
            • Diligentia – „Prudenţa” constă în înţelepciune şi putere de apreciere personală.
            • Fides – „Fidelitatea” presupune loialitate şi seriozitate.
            • Firmitas –Tenacitatea” stă în puterea minţii, în capacitatea de a atinge de un scop.
            • Frugalitas – „Economia” prezintă un stil economicos şi simplitate, însă fără a fi zgârcit.
            • Gravitas –„Gravitatea” acţiunile presupun nobleţe şi demnitate, responsabilitate şi seriozitate.
            • Honestas –„Respectabilitatea” este imaginea care-l prezintă ca un membru respectabil al societăţii.
            • Humanitas – „Umanitatea” exercită rafinament, civilizaţie, învăţare şi dobândirea unei culturi.
            • Industria –„Hărnicia” pretinde atingerea scopurilor pin muncă.
            • Pietas – „Pietatea” este veneraţia şi cucernicia; presupune un respect pentru ordinea naturală, socială, politică şi religiosă. Include idei de patriotism şi de devotament faţă de alţii.
            • Salubritas – „Salubritatea” permite păstrarea sănătăţii şi a curăţeniei.
            • Severitas – „Severitatatea” urmăreşte auto-controlul, ponderarea dorinţelor.
            • Temperantia – „Temperaţia” constă în stăpânirea de sine.   
            • Veritas – „Adevărul” pretinde onestitate în relaţiile cu ceilalţi.       
      Tinerii romani sunt educaţi prin valorile transmise din strămoşi (mos maiorum). Generaţia cea tânără se manifestă cu bună-cuviinţă (modestia) şi veneraţie (reverentia) faţă de cei vârstnici. Aceştia pretind ascultare (obsequium), puritate (pudicitia) şi respect (verecundia).
      Educaţia primită acasă (disciplina domestica) a reprezentat baza disciplinei din armata romană (disciplina militaris) care a permis romanilor să creeze una din cele mai mari civilizaţii ale antichităţii.   

      În Roma antică o fiică putea fi logodită cu un tânăr începând de la vârsta de 6 sau 7 ani chiar împotriva voinţei sale, ea aflându-se sub autoritatea totală a tatălui său (pater familias). Dragostea nu era un atribut al căsătoriei. În familiile patricienilor căsătoria reprezenta un acord de interese dintre două familii care le apropria. Această logodnă a constat într-un angajament real prin care se leagă femeia la un fel de fidelitate premaritală de viitorul soţ. Căsătoria se încheie prin trecerea tinerei femei din familia tatălui la cea a soţul ei.
      Logodnicul fetei s-a angajat de a asigura îndeplinirea promisiunii sale de căsătorie prin punerea unui inel pe degetul inelar de la mâna stângă a fetei. Se credea că între acest deget şi inel exista o anumită relaţie. Aulus Gellius spune că acest deget conectează un nerv subţire direct la inimă.

Promisiune de căsătorie

      Căsătoria se realizează doar între persoane care au ajuns la vârsta legală (12 ani pentru fete şi 14 ani pentru băieţi) şi care au dreptul legal (sunt excluşi sclavii şi străinii liberi).
      Căsătoria în sine nu se considera ca fiind pe deplin consumată decât după naşterea primul copil care s-a născut în casă. De fapt, căsătoria romanilor urmărea procrearea şi nimic altceva, aşa că era esenţial ca  naşterea copiilor să se facă în interiorul casei.
      Au existat două tipuri de căsătorie:
       ■  cum manu – este una mai convenţională ce păstra o formă mai veche prin care soţia a devenit un membru al familiei soţului. Ea îşi pierde drepturile de moştenire din familia sa veche şi le câştigă pe cele ale noii sale familii. Acum, ea a este supusă autorităţii soţului ei. Aceasta a fost forma tradiţională de căsătorie (conventio in manum).
       ■  sine manum  - reprezintă alternativa unei căsătorii libere. În acest aranjament soţia a rămas un membru al familiei sale originale păstrându-şi libertatea juridică. Ea a rămas sub autoritatea tatălui ei şi îşi păstrează drepturile sale de moştenire din familia ei veche, dar nu le-a câştigat pe cele din noua familie.
      Cum manu cunoaşte la rândul ei trei forme:
        ●  confarreatio – este forma cea mai completă a căsătoriei  care se realizează în prezenţa Marelui  Pontif şi a preotului lui Jupiter. Soţii îi oferă lui Jupiter o plăcintă (farreum libum) care apoi este mâncată de către soţi, la intrarea în casa cea nouă. Acest ritual a fost urmat  întotdeauna de familiile de patricieni, dar mai târziu a căzut în desuetudine.
        ●  coemptio – este un ritual de căsătorie mai puţin solemn care simula o vânzare simbolică de către tată a fiicei sale către mire în faţa a 5 martori. şi acest ritual devine treptat o raritate.
        ●  per usum – căsătoria se realiza atunci când femeia devine soţie după ce a trăit împreună cu un bărbat timp de un an întreg.

Ceremonie de căsătorie romană (basorelief în marmură datat 160-80 î.Hr.) Cuplul se ţine de mână, în timp ce mirele ţine în mâna stângă contractul de căsătorie. Între ei este pronuba.

      Ceremonia căsătoriei
      Ziua nunţii a fost aleasă cu mare grijă, evitându-se zilele nefaste. Romanii fiind superstiţioşi căutau să se asigure că nici un ghinion nu ar putea afecta cuplul dacă data căsătoriei lor era bine aleasă. De exemplu, luna mai a fost văzută ca o lună ghinionistă pentru încheierea unei căsătorii, în timp ce a doua jumătate a lunii iunie a fost văzută ca ideală.
      Cu o seara înainte de căsătorie mireasa îşi sacrifica jucăriile din copilărie către spiritele familiei sale (lari).
      Mireasa este pregătită de ceremonial în casa ei, fiind acoperită cu un voal de culoarea focului (flammeum) şi îmbrăcată într-o rochie albă simplă, prinsă cu o curea legată într-un nod special (nodus herculeus), pe care mirele urmează să-l dezlege. Această înlocuia toga praetexta, îmbrăcămintea pentru fete (şi a băieţilor), pe care ea a purtat-o până atunci.
      Ceremonia este realizată într-un cadru privat care reuneşte familiile celor doi soţi ce îşi dau consimţământul urmând un  ritual foarte precis.
      Pe parcursul ceremoniei mireasa a fost însoţită de pronuba, o matroană care a fost numai o dată căsătorită. Ceremonia a început cu un sacrificiu, după care erau luate auspiciile. După sacrificiu a fost semnat un contract de căsătorie (nuptiales tabulae), în mod normal în prezenţa unor 10 martori. Apoi, pronuba a luat mâinile drepte ale mirilor, unindu-le. Acesta a fost cel mai important moment al ceremoniei, când are loc un schimb de jurăminte tăcut între miri.
      Ceremonialul este urmat de un banchet (Cena nuptialis).
      La sfârşitul banchetului, are loc un simulacru de răpire prin care este smulsă mireasa din braţele mamei sale, în timp ce aceasta simulează că se opune. Acesta tradiţie aminteşte de răpirea femeilor sabine.
      Apoi, o procesiune duce mireasa la casa soţului. Ea este însoţită de trei băieţi. Doi dintre băieţii o ţin de câte o mână, cel de-al treilea merge înaintea lor purtând o torţă care au fost aprinsă la focul ce arde în vatra casei de origine a miresei. Resturile carbonizate ale torţei reprezentau un simbol al norocului şi erau împărţite invitaţilor, la fel cum astăzi buchetul miresei este aruncat în mulţime.
      Oamenii ce participau la procesiune râdeau şi făceau glume obscene despre cuplu. Ajunşi la casa mirelui, mireasa acoperă pregul casei cu şuviţe de lână şi îl unge cu untură şi ulei (motivele  ale acestei tradiţii sunt neclare). Soţul ei, care a aşteptat-o în casă, îi cere miresei să-şi spună prenumele. Deoarece femeile romane nu foloseau prenumele, ea răspundea cu celebra formulă: „Acolo unde eşti tu Gaius, eu voi fi Gaia.”
      Mireasa  era ridicată peste prag de către mire, astfel încât să nu-l atingă cu picioarele ei. Conform tradiţiilor romane numai străinii sau membrii familiei puteau trece prin uşă. Mireasa nu era nici una nici alta în acest moment. Când ea a intrat în casă nu era un membru al gospodăriei, dar nu era nici o străină. Odată ce a trecut prin uşă ea a devenit o parte a familiei. Tradiţia a supravieţuit până în ziua de azi, când mirele îşi trece mireasa pragul casei lor după căsătorie.
      Apoi, soţul efectua o scurta ceremonie religioasă, după care pronuba o aşează pe mireasă pe un pat matrimonial simbolic, care se afla în casa romanilor în mod tradiţional (lectus genialis).

      Mireasa rosteşte rugăciunile rituale către divinităţile domestice. Cu aceasta ceremonia a ajuns la sfârşit. În dimineaţa următoare mireasa, îmbrăcată în  costumul de matroană –  purtat de mame şi femeile gravide – oferă un sacrificiu pentru lari şi penaţi (spiritele din familie şi din cămară).
      De obicei, acum ea primeşte cadouri de la soţul ei. De asemenea, este dat un mic banchet pentru rudele apropiate ale cuplului (repotia).
      După căsătorie două destine, extrem de diferite, puteau să o aştepte pe mireasă. În cazul în care ea a fost suficient de norocoasă să fie fertilă şi să dea naştere la trei copii sau la mai mulţi, ea ar fi devenit o mamă respectată, o soţie de invidiat şi ar fi câştigat acceptarea comunităţii. Dacă, totuşi, se dovedea că este infertilă, ea ar fi fost ameninţată cu repudierea. Acest lucru nu a fost aşa de rău cum ar putea părea la prima vedere. Ea se întorcea în casa tatălui ei cu zestrea sa, unde putea deveni, la moartea acestuia, o femeie aproape liberă. În timp, s-ar putea chiar uita eşecul ei ca femeie măritată prin implicarea ei în diferite afaceri şi în diversiuni amoroase.
      Multe soţii au murit înainte de oricare dintre aceste destine să poată fi îndeplinite. Naşterile şi urmările  acestora au afectat un număr mare de femei cu vârste cuprinse între şaisprezece şi treizeci şi cinci. Multe tinere mame au murit în timpul ce dădeau naştere unui copil.
      Căsătoria a reprezentat, în mod frecvent, o modalitate a nobilimii pentru a-şi mări influenţa şi sprijinul politic.
      Există o evidenţă a multor romani care proclamau că nu exista nimic mai rău decât căsătoria, şi că, dacă nu ar fi necesitatea de a produce copii, nimeni nu ar dori să se căsătorească. Pentru ei o soţie bogată era o tirană, iar una săracă putea cheltui toţi banii.
      Un mare număr de copii s-au născut în afara căsătoriei. Aceştia erau ai unor bărbaţii romani care nu s-au căsătorit, dar care au locuit împreună cu sclave. Copiii care au rezultat în urma unor astfel de uniuni puteau purta numele tatălui lor în cazul în care el a ales să-i elibereze, dar nu primeau în mod automat şi poziţia lui socială.

Sarcofag roman din Pamphylia (Anatolia)
aflat în Museul din Konya

      Vechii romani au acordat o atenţie deosebită riturilor funerare, deoarece ei credeau că sufletele celor care nu erau îngropaţi nu erau primite în locaşurile morţilor şi rătăceau timp de 100 de ani de-a lungul râului Styx înainte de a putea să-l treacă. Sufletul putea să-şi găsească odihna numai atunci când corpul celui decedat a fost înmormântat în mod corespunzător. Dacă  acest lucru nu a fost făcut cei vii erau bântuiţi de mort, nefericirea acestuia aducând şi nefericirea altora.

      Expresie latină pentru astfel de ritualuri – iusta facere –, arată respectul care era acordat celor morţi. În cazul unui corp pierdut în mare, sau pentru orice alt motiv nerecuperat, ceremoniile au fost la fel de evlavios efectuate; un mormânt gol (cenotaphium) a fost ridicat, uneori, în onoarea morţilor. În acest caz, împrăştierea a trei pumni de praf a fost suficientă pentru o înmormântare ceremonială care putea aduce liniştea spiritului celui mort, în cazul în care, pentru orice alt motiv, corpul nu putea fi înmormântat.
      Pregătirea morţii a jucat un rol important în funeralii romane. Era datoria membrilor de familie de a fi prezenţi la căpătâiul muribundului, pentru ca atunci când acesta era aproape de momentul morţii să fie ridicat şi aşezat pe pământul gol, iar una dintre cele mai apropiate rude să-i culeagă ultima suflare cu un ultim sărut înainte de a-i închide ochii (vechii romani credeau că sufletul ieşea din corp prin gură).
      După aceasta toţi cei prezenţi îl strigau pe mort pe nume cu voce tare prin aşa numita conclamatio (în vremurile noastre această tradiţie se regăseşte la moartea unui Papă, când pontiful este numit de trei ori pe numele său creştin). Decesul era declarat la templul lui Venus Libitino.

Bocitoare lângă o canapea mortuară
Relief aflat la Museul Laterano din Roma

      Urmează pregătirea corpului pentru înmormântare. Femeile din casă sau oameni care aveau această ocupaţie (pollinctores) spală corpul cu apă, îl ung cu ulei parfumat şi îl îmbracă în cele mai bune haine. Apoi, cadavrul este expus în atrium pe un catafalc (funebris lectus) presărat cu flori, cu picioarele îndreptate spre uşa exterioară. Sunt puse sub limbă şi pe ochi monede cu care cel decedat să poată plăti trecerea prin lumea morţilor.  

      Perioada în care un mortul era afişat depindea în mare măsură de poziţia sa socială. Un om sărac era îngropat, de obicei, în aceeaşi zi când a murit, în timp ce împăraţii au fost expuşi timp de până la o săptămână.
      Ceremoniile funerare au avut loc noaptea la lumina făcliilor. Catafalcul deschis era purtat de cele mai apropiate rude sau de prietenii celui decedat. De-a lungul timpului, funeraliile nobililor şi a personalităţilor publice au început să se facă în timpul zilei cu mare pompă. La procesiunea funerară se alcătuia un cortegiu, însoţit de torţe aprinse, în care se aflau rudele îmbrăcate în haine de culoare închisă, muzicieni cu instrumente de dimensiuni mari ce scoteau un sunet mai solemn, femei angajate să jelească şi să strige durerea plecării dintre cei vii (această tradiţie a angajării unor bocitoare se mai întâlneşte şi astăzi în unele ţări).
      Aceste procesiuni nu aveau neapărat un caracter sumbru. Dansatoare şi clovni puteau fi parte a procesiunii. Se făceau glume pe seama celui decedat şi a spectatorilor. O parte a procesiunii era formată din oameni care puteau măşti funerare ce-i reprezenta pe strămoşii mortului ce s-au întors pe pământ pentru a-l ghida pe descendentul lor spre lumea de dincolo. De exemplu, dacă mai mulţi strămoşi au fost consuli se îmbrăcau cu însemnele consulare. Urmau în procesiune bărbaţii îmbrăcaţi în negru care purtau fasces (mici figurine reprezentând spiritele strămoşilor).funeralii
      În cazul în care mortul a fost o figură publică procesiunea se opreşte în Forum, unde fiul celui decedat ţine un discurs funebru (Laudatio) în care erau arătate virtuţile şi realizările celui mort şi era povestită istoria familiei din care făcea parte.

      Ultimele rituri funerare au loc în afara oraşului. Acestea sunt reglementate în Legea celor 12 Table care au stabilit că incinerarea sau înmormântarea trebuie să aibă loc în afara oraşului. Se practica în egală măsură incinerarea şi înhumarea corpurilor. Cea mai simplă metodă de incineraţie a fost săparea în pământ a unui şanţ care se umplea cu lemne, după care cadavrul era pus peste şi focul era aprins. După ardere şanţul era închis din nou, cenuşa fiind îngropată în pământ. Mai obişnuită era construirea unui rug pe care era pus corpul. Obiecte care au aparţinut celui mort sau care i-au plăcut acestuia erau puse lângă el.
      Un obicei străvechi impunea ca ochii mortului să fie deschişi pentru ultima oară pentru ca acesta să primească un ultim sărut, după care erau închişi din nou. O rudă sau un prieten (sau în cazul unui împărat o înaltă oficialitate a statului) aprindea rugul. După ce rugul a ars peste cenuşă era vărsat vin, iar o rudă aduna resturile pentru a le pune într-o urnă. Urna era pusă într-o nişă memorială (columbaria) ce era ornată cu inscripţii sau cu un bust cu speranţa că acestea ar păstra vii numele şi virtuţile celor morţi, şi cu ideea, probabil, că morţii  puteau să facă parte în continuare din viaţa celor apropiaţi lor. În cazul familiilor bogate urna era păstrată în mausoleul familiei.

Cimitirul din Pompei

      Înhumarea se făcea în morminte aflate la marginea drumurilor, la ieşirea din oraşe. La încheierea procesiunii pe mormânt era vărsat vin şi erau presărate flori, iar bocitoarele îşi luau pentru ultima oară rămas bun de la cel decedat. Preotul arunca apă de trei ori peste bocitoare şi pe cei care au intrat în contact cu cel decedat pentru a-i purifica, după care toţi participanţii la cortegiu, cu excepţia rudelor apropiate şi a bocitoarelor, părăsesc locul. O masă funebră în care sunt oferite alimente şi băuturi, precum şi sacrificii de animale, încheia ceremonia funerară.
      Funeraliile romanilor săraci au fost mai simple. În cazul în care o familie nu a avut bani suficienţi pentru a-şi permite o înmormântare propriu-zisă, cadavrul era pus, pur şi simplu, într-un sicriu şi aruncat în canalizarea oraşului. În timpul Republicii, pe dealul Esquiline, sau cel puţin în partea de est a acestuia, se afla locul în care a fost  depuse toate cadavrele pe care canalizarea nu le ducea afară din oraş. De asemenea, aici au fost săpate gropi comune (puticuli). Acestea au fost doar găuri în pământ, de aproximativ doisprezece metri pătraţi, fără nici o căptuşeală. În ele au fost aruncate corpurile celor  din clasa de jos. Tot aici erau aruncate animalele moarte şi gunoaiele de pe străzi. Gropile au fost ţinute deschise, chiar şi atunci când acestea s-au umplut, iar duhoarea şi pericolul apariţiei unor boli se făceau simţite. În timpul lui Augustus pericolul asupra sănătăţii întregului oraş a devenit atât de mare, încât aceste gropi au fost mutate la o distanţă mai mare. Gropile de pe Esquiline au fost acoperite cu un strat de pământ pur gros de 25 de metri,  iar locul a devenit un parc cunoscut sub numele de Maecenatis Horti.

      Catacombele (locuri de înmormântare subterane) au fost folosite pentru prima dată în secolul II d.Hr. când terenurile folosite pentru înmormântări au devenit insuficiente. Primii creştini romani au folosit acest tip de înmormântare care le oferea şi păstrarea secretului practicării religiei lor în timpul în care aceasta era ilegală şi persecutată. Unele dintre aceste catacombe se întind pe lungimi de kilometri şi erau construite pe patru paliere.
      După înmormântare casa celui decedat era purificată. La 9 zile după moartea cuiva se făcea un sacrificiu numit nouendialis, urmat de masă de pomană – cena nouendialis (parastasele creştine descind tocmai din asemenea obiceiuri). Însă, perioada de doliu nu s-a încheiat după cele 9 zile. Aceasta a durat pentru soţ sau soţie, ascendenţi şi descendenţi lor timp de zece luni, pentru alte rude adulte opt luni.
      Memoria celor dispăruţi dintre cei vii era menţinută prin manifestări religioase cu caracter public şi privat. Sărbătorile dedicate rudelor dispărute se cinsteau din 13 până în 21 februarie (Parentalia), în ziua aniversară a decesului (sau în ziua înmormântării) şi în festivalurile de violete şi trandafiri  (Violaria, Rosaria) ce aveau loc spre sfârşitul lunilor martie şi, respectiv, mai, când violete şi trandafiri au fost distribuite rudelor pentru a fi presărate pe morminte sau peste urne. La toate aceste ocazii au fost făcute sacrificii în temple către zei şi la mormintele celor morţi, unde erau aprinse lămpi iar rudele s-au ospătat împreună din alimentele oferite celui mort.