Actul de justiţie la romani începe prin numirea de către un magistrat a unei instanţe de judecată competentă şi alegerea unui judecător care să conducă procesul şi să dicteze sentinţa.
      Justiţia civilă în timpul Republicii
      Justiţia civilă are ca domeniu de ocupaţie conflictele dintre persoane (succesorale, comerciale, etc.) şi unele delicte, precum furtul, lezarea unei persoane libere (iniuria).

Scenă dintr-un tribunal roman

      Primul act se desfăşoară în faţa praetorului care se ocupă cu un anumit tip de cauze:
           edilul curuli – pentru dispute comerciale;
           cenzor, consul sau cvestor – pentru cauze în care statul se află în opoziţie cu un particular)    
           marele pontif – pentru probleme de natură religioasă
      Magistratul alege de pe o listă un judecător cu rol de arbitru, care trebuie să fie un cetăţean peste 30 de ani cu o moralitate ireproşabilă. Judecătorii sunt aleşi până în anul 123 î.Hr. dintre senatori, între anii 123-81 î.Hr. dintre cavaleri şi între 81 î.Hr. – 70 î.Hr. iar dintre senatori. Statul social al judecătorilor presupunea să aibă cel puţin un venit minim de 300.000 de sesterţi.
      Tribunalele au în componenţa lor între 3 şi 10 membrii, aleşi dintr-o listă de cetăţeni ce aparţin clasei superioare.
      Pentru unele dispute particulare se apelează la judecători permanenţi, precum: centumvirii (de fapt erau 105 membrii, 3 pentru fiecare trib) în cazurile de succesiune şi de proprietate; decemvirii pentru problemele apărute între persoane.
      Procedurile de judecată îmbracă două forme:
      - una mai veche, simbolică şi formală, numită „efecte ale legii” (per legis actiones), ce aduce câştig de cauză dacă este respectată întru totul (dispare la sfârşitul Republicii);
      - alta mai simplă în care părţile aflate în dispută îşi expun unui magistrat problema. Dacă magistratul este convins acesta acordă reclamantului un „formular de plângere” în care sunt scrise numele judecătorului, rezumatul disputei, pretenţiile reclamantului şi angajamentul acestuia de a respecta decizia judecătorului. Praetorul pronunţă trei cuvinte simbolice: do, dico, addico (desemnez - judecătorul, spun - legea, hotărăsc – obiectul litigiului). La tribunal jurisconsulţii şi avocaţii pledează (teoretic gratuit), sunt prezentate dovezile, sunt audiaţi martorii, apoi este dată sentinţa de către judecător.    
      Justiţia civilă în timpul Imperiului
      În timpul lui Augustus apare dreptul la recurs, care nu a fost disponibil până atunci. Împăratul are rolul de judecător suprem. El poate judeca personal sau poate delega puterea unui magistrat, unui praefect sau unui funcţionar.
       Îşi face apariţia procedura petiţiei către împărat (libellus) prin care un reclamant se poate adresa direct suveranului. Răspunsul la petiţie poate fi personal al suveranului sau prin cancelaria care numeşte un judecător.   

     Criminalitatea, în special cea violentă, a crescut în timpul războaielor punice când micii fermieri au sărăcit în detrimentul marilor proprietari, fiind siliţi să se mute în Roma. Numărul mare de sclavi, obţinuţi în urma războaielor purtate de romani, au mărit numărul cetăţenilor romani care nu aveau un loc de muncă la Roma. Lipsa unor ocupaţii a acestora a condus la creşterea infracţiunilor.

     Justiţia penală în timpul Republicii
     Justiţia penală (iudicia publica) se ocupă cu problema crimelor clar definite, fiind la început atribuţia comiţiilor centuriate.
     Fiecare cetăţean roman are dreptul de a face apel la popor în procesele penale (ius provocationis). Durata prea lungă necesară derulării procedurilor de judecată şi incompetenţa comiţiilor au făcut ca problemele penale să intre în atribuţia tribunalelor (quaestiones), la început celor extraordinare, iar mai târziu celor permanente (din secolul al II-lea î.Hr.).
     Crimele ce ţin de dreptul penal roman au fost fixate în secolul I î.Hr. la opt: omorul şi otrăvirea (de secariis et venificiis), delapidarea (de repetundis), falsul (de falsis), deturnarea banilor publici (de speculatu), violenţa (de vi), corupţia şi intrigile electorale (de ambitu), crima de lezmajestate (ofensa adusă demnităţii statului sau demnităţii reprezentanţilor săi), prejudicierea dreptului de vot (de sodaliciis).
     Tribunalul este compus dintr-un preşedinte (praetor sau un magistrat cu această funcţie) şi juraţi aleşi prin tragere la sorţi de pe lista judecătorilor (între 3 şi 11 membrii). Procesul se judeca în Forum sau într-o bazilică.
     Acuzatorul era pus să jure că va merge până la capăt cu învinuirile, astfel va fi pasibil de pedeapsă. După ce este ascultat acuzatorul, este audiat şi cel acuzat, după care urmează avocaţii acestora. După prezentarea dovezilor şi a martorilor urmează dezbaterile juriului. La finalul dezbaterilor preşedintele tribunalului îi întreabă pe juraţi dacă au ajuns la o concluzie. Dacă răspunsul este da, se trece la vot folosindu-se tăbliţe inscripţionate cu litera A (pentru Absolvo) şi C (pentru Condamno). În caz de egalitate cel acuzat este absolvit de vina pentru care a fost acuzat. Judecata nu are posibilitatea de recurs.
     Pedepsele sunt cuprinse în lege: închisoare, expulzare, pierderea drepturilor politice, biciuire, amenzi, „interdicţia apei şi a focului (este moartea civilă prin care omul este blestemat – sacer). Cel găsit vinovat putea fi decapitat, spânzurat sau aruncat de pe Stânca tarpeiană.           
     Justiţia penală în timpul Imperiului
     Rolul de judecător suprem îi revine tot împăratului. Puterile sale pot fi delegate ca şi în cazurile de drept civil. Senatul are un rol în acest domeniu, dar de cele mai multe ori el este nesemnificativ.
     Apar noi pedepse: crucificarea, muncă forţată în mină, deportarea pe o insulă din Marea Mediterană, moartea în arenă (aruncat fiarelor sălbatice sau ca gladiator).