Dreptul roman se referă la un set de reguli, care au constituit sistemul roman juridic timp de 13 secole, începând cu fondarea Romei (753 î.Hr.), până la sfârşitul domniei împăratului Justinian (565 d.Hr.).  La trei ani după moartea lui Iustinian, Italia a fost invadată de lombarzi, Imperiul Roman de Apus pierzând, în cele din urmă, multe dintre valorile civilizaţiei Romei antice şi patrimoniul acesteia (inclusiv cele juridice).
      Cele mai multe civilizaţii din antichitate au fost conduse prin cutume sau prin hotărâri arbitrare date după bunul plac al regilor şi preoţilor. La Roma acestea reglementau existenţa cotidiană din oraş începând de la organizarea timpului (ex. = calendarul). Iniţial dreptul roman se aplica patricienilor, folosindu-se de tradiţie (mos maiorum). În prima jumătate a secolului al V-lea î.Hr. are loc o revoltă a plebeilor care considerau că şi ei aveau dreptul să cunoască şi să interpreteze un cod de legi. Drept urmare, îşi face apariţia Legea celor 12 table (Lex duodecim tabularum), creaţia unei comisii formate din 10 membrii (decemvirii) ce a abordat toate domeniile de drept, subliniind care erau procedurile ce trebuiau să fie urmate pentru toate crimele. Ei au făcut o lege transparentă, care în teorie se aplica tuturor cetăţenilor, proclamând egalitatea dintre patricieni şi plebei. Dar, în general, cei bogaţi au găsit modalităţi să scape de pedepse.
      Textul legii a fost afişat în Forum, dar din păcate textul original a fost distrus în incendiul provocat în timpul invaziei galilor (390 î.Hr.). Legile celor 12 table nu au fost niciodată abrogate, dar unele au căzut în desuetudine de-a lungul timpului. Datele despre aceste legi ce ne-au fost transmise sunt limitate, în special, în ceea ce priveşte aplicarea lor în cazul femeilor, a păturii sărace sau a populaţiei formată din străinii aşezaţi în Roma. Ne este cunoscut modul în care a fost aplicate legile pentru membrii claselor privilegiate ale societăţii romane, dar cunoştinţele noastre cu privire la măsura în care mita şi corupţia au modificat mersul justiţiei, sunt limitate. Această stare de lucruri se datorează faptului că cele mai multe dintre sursele istorice provin din scrierile unor reprezentanţi ai acestora.     
      Legile celor 12 table, cunoscută de toţi romanii pe de rost, sunt completate în timpul Republicii de legi emise de comiţii, senat şi magistraţi. În timpul Imperiului dreptul este inspirat de edictele împăraţilor, de instrucţiunile date funcţionarilor (mandata), din decrete punctuale şi din răspunsurile date de împărat la întrebările particularilor şi ale magistraţilor (rescripta).
      Începând cu secolul al IV-lea î.Hr., sub influenţa filozofilor greci (în special a stoicilor) se produce o laicizare a dreptului roman care permite trecerea de la aplicarea cutumei la căutarea dreptăţii. Juristiconsulţi celebrii se afirmă acum, precum Cato cel Bătrân şi P. Mucius Scaevola. Fiul  celui din urmă – Quintus Mucius Scaevola a întemeiat prima şcoală de drept (a cărui elev a fost şi Cicero) şi a publicat prima culegere de ius civile (drept civil) din 18 cărţi.
      La sfârşitul secolului I d.Hr., în perioada Imperiului, la Roma îşi disputau întâietatea două şcoli de drept, cea a Proculienilor (creată de Proculus şi Labeo) şi cea a Sabinienilor (creată de Capito şi Sabinus). Secolele următoare cunosc opere importante ale unor importanţi jurişti precum Papinianus, Gaius, Paulus şi Ulpinianus.
      În secolul al VI-lea d.Hr. împăratul Justinian (527-565) a angajat jurişti pentru a face o compilaţie cuprinzătoare a legilor romane, din care a rezultat codul iustinian (Codex Iustiniani).    

      Dreptul roman este împărţit în:
     ius Quiritium - numele vine de la „quirites”, sinonim cu „romani”. Acesta a constat dintr-un set de obiceiuri ancestrale, nescrise, astfel încât romanii înşişi nu le cunoşteau originea. Cuprindeau domenii legate de dreptul familiei, căsătoriei, patria potestas („puterea unui tată”) şi al proprietăţii private. Obligaţiile nu erau incluse în perioada arhaică. Constituie nucleul arhaic al ius civile.
      ius civile – reprezintă un set de reguli care reglementează relaţiile dintre cetăţenii romani (cives romani). După juristul roman Papinianus acesta provine din legile date de voturile comiţiilor şi senatus consulta, din decrete ale împăraţilor şi ale magistraţilor (aceştia adoptă la preluarea funcţiilor dispoziţii valabile pe durata mandatului lor ce ţin de competenţa lor).
      ius honorarium (sau ius praetorium) - abordează situaţiile de drept care nu se regăsesc în dreptul ius civile. Legea vine în ajutorul judecătorilor (praetores) dându-le posibilitatea să modifice sau să adauge la ius civile reglementări care prezintă principiile care stau la baza instrucţiunilor sale către judecători (iuris dictio). Aceasta poate să rămână în vigoare şi după încheierea mandatului dacă este adoptat de succesor (edictum perpetuum).Termenul honorarium se referă la onoarea acordată judecătorilor.
      ius legitimum - numele provine de la lex şi reprezintă dreptul hotărât şi aprobat prin vot în adunarea comiţiilor; ius legitimum este specific perioadei republicane şi cunoaşte o înflorire în timpul lui Augustus, ca mai apoi să dispară după moartea sa. În timpul Imperiului suferă transformări datorate pierderii importanţei adunărilor comiţiale în favoarea Senatului şi împăratului, pentru ca în final să se identifice cu decretele  emise de către împăratul însuşi sub forma unor „constituţii imperiale”.
      ius gentium – este numită şi legea popoarelor; a apărut odată cu expansiunea Romei dincolo de graniţele Italiei şi cuprinde unele prevederi din ius civile; se aplică şi celor care nu sunt romani, fără modificări.
      Ius civile şi ius gentium sunt părţi ale ius publicum (ius populi) legea hotărâtă de popor.