Creşterea necontenită a latifundiilor, jefuirea provinciilor, crunta exploatare a sclavilor, precum şi starea tot mai grea în care se aflau plebeii săraci de la oraşe şi ţărănimea liberă au făcut ca nemulţumirile să se intensifice, manifestându-se de cele mai multe ori prin răscoale, unele destul de violente. Astfel sunt cunoscute, la începutul secolului al II-lea î.Hr., răscoalele sclavilor din Latium, Etruria şi din Apulia, care au fost înăbuşite în sânge, fiind ucişi un număr mare dintre ei.

      Cea mai mare răscoală din această vreme s-a produs în Sicilia, unde se găseau numeroase latifundii. Aici, ca şi pe pământurile statului, se muncea cu sclavi, care erau crunt exploataţi de stăpânii ce căutau să obţină cât mai multe produse pentru comerţ. Răscoala a izbucnit în anul 137 î.Hr., în centrul insulei, la Henna, sub conducerea sirianului Eunous, care apoi s-a unit cu sclavii răsculaţi, în părţile de sud-vest ale Siciliei, având în frunte pe Cleon. Sclavilor răsculaţi, al cărui număr se ridicase în anumite momente la aproape 200.000, li s-au alăturat şi ţăranii, precum şi păturile sărace de la oraşe. Eunus îşi asumase titlul de rege, în mod elenistic. Răscoala a durat cinci ani, timp în care răsculaţii au nimicit câteva armate romane şi au ocupat mai multe oraşe importante pe coasta de răsărit a Siciliei, printre care şi oraşul fortificat Tauromenium. În cele din urmă însă au fost trimise forţe armate romane foarte importante şi răscoala a fost înăbuşită (132 î.Hr.). Cleon a căzut în luptă, Eunous este ucis în închisoare şi peste 20.000 de sclavi sunt răstigniţi pe cruce.
      Deşi înăbuşită în sânge, răscoala sclavilor din Sicilia a avut un mare răsunet în întregul stat roman. încurajaţi, s-au răsculat şi sclavii din insula Delos, precum şi cei din Pergam, care s-au asociat la marea răscoală condusă de Aristonicus (131–129 î.Hr.).
      Curând după înăbuşirea acestor răscoale a izbucnit din nou o răscoală în Sicilia. Astfel, în anul 104 î.Hr., sclavii care munceau pe latifundii din regiunea de sud a Siciliei s-au răsculat sub conducerea sclavului Salvius. În acelaşi timp, sclavii din părţile de apus ale insulei s-au ridicat şi ei la luptă împotriva stăpânilor lor, sub conducerea lui Athenion. Apoi, cele două răscoale s-au contopit, alăturându-se răsculaţilor şi păturile sărăcimii libere. Romanii au trimis atunci mari forţe militare, care i-au asediat pe răsculaţi în oraşul Triocala, centrul răscoalei. Oraşul a fost asediat, dar n-a putut fi cucerit de romani. O nouă luptă s-a dat apoi la Messana, unde sclavii au fost în cele din urmă înfrânţi. Cei care au scăpat cu viaţă au fost siliţi să se predea şi trimişi apoi în şcolile de gladiatori din Italia.

 

Cauzele răscoalei

Mozaic cu gladiatori luptând

      La începutul secolului I î.Hr., sclavia a cunoscut o dezvoltare deosebit de mare în Italia. Războaiele purtate de Marius în Africa, împotriva cimbrilor şi teutonilor, precum şi cele duse de Sulla în Orient au făcut să sporească considerabil numărul sclavilor. Munca sclavilor era folosită în diferite ramuri ale economiei, înlocuind aproape pretutindeni mâna de lucru a micilor producători, care se ruinează.
      Exploatarea sângeroasă a sclavilor nu mai avea margini. Muncile tot mai grele la care erau supuşi, precum şi condiţiile de viaţă neomenoase în care erau ţinuţi de către stăpânii lor i-au determinat să se răscoale.
      Dintre toate categoriile de sclavi, sclavii gladiatori aveau situaţia cea mai grea. Siliţi să lupte în circuri, spre a se ucide între ei sau spre a fi ucişi de fiarele sălbatice, ei ofereau publicului roman distracţii pline de cruzime, fiind sortiţi pieirii aproape în fiecare moment al spectacolului. Pentru a învăţa cum să ucidă mai repede şi cu mai multă măiestrie pe adversarii lor, sclavii gladiatori erau trimişi la şcoli înfiinţate pentru aceasta. Una din cele mai renumite şcoli de gladiatori din întreaga Italie era aceea de la Capua, în Campania. Viaţa cumplit de grea pe care o duceau sclavii gladiatori devenise de nesuportat; faptul acesta a făcut ca ei să se răscoale sub conducerea lui Spartacus.
      Spartacus, originar din Tracia, fusese ostaş în armata romană. Dezertând din armata romană, când aceasta lupta împotriva patriei sale, a fost prins şi vândut ca sclav. Deoarece era foarte viteaz şi avea calităţi deosebite de luptător, a fost trecut în rândurile gladiatorilor, distingându-se în diferite lupte de circ. Pentru aceste merite, el a fost trimis apoi ca profesor la şcoala de gladiatori din Capua, unde a cunoscut mai bine viaţa grea a sclavilor gladiatori.

Începutul răscoalei

      În această şcoală, unde se instruiau sclavii cei mai voinici şi cei mai curajoşi, Spartacus a pus la cale răscoala, în acest scop, el a organizat în anul 73 î.Hr. un complot, la care au participat vreo 200 de sclavi. Complotul fiind descoperit, el a fugit împreună cu vreo 78 de sclavi şi s-a ascuns în apropiere, pe muntele Vezuviu.
      La început, romanii n-au luat nici o măsură militară împotriva acestui grup de sclavi refugiaţi în craterul unui vulcan; aşa că, timp de aproape un an, sclavii au trăit aici nestingheriţi. Însă Spartacus a profitat de acest răgaz pentru a organiza pe răsculaţi, al căror număr sporea mereu cu fugarii de pe latifundiile din apropiere. În rândurile răsculaţilor intraseră şi numeroşi ţărani liberi ruinaţi din Campania, precum şi păstori sărăciţi din Apulia. Astfel, în scurtă vreme, Vezuviul s-a transformat într-o fortăreaţă a sclavilor, bine organizată şi apărată de către Spartacus.

      Numărul sclavilor de pe Vezuviu se ridică la 10.000 de oameni, constituiţi într-o armată bine organizată. Senatul roman a trimis primele forţe militare împotriva răsculaţilor, care au fost însă înfrânte şi dezarmate de sclavi. Atunci a fost trimisă o legiune romană sub comanda unui pretor, care a blocat singurul drum de retragere de pe panta muntelui, ameninţând astfel cu încercuirea pe răsculaţi, însă Spartacus s-a dovedit a fi un priceput comandat militar. El a pus să se împletească scări din coardele de viţă sălbatică şi, într-o noapte întunecoasă, sclavii au coborât pe panta abruptă a muntelui, care nu era păzită, căzând astfel în spatele armatei romane. Romanii, înspăimântaţi, au fugit, lăsând armele lor în mâinile răsculaţilor.
      Victoria obţinută de sclavii răsculaţi asupra armatei romane a avut un mare răsunet. De pe latifundiile din Campania, pustiite acum de Spartacus, sclavii treceau în rândurile răsculaţilor, sporind astfel considerabil numărul lor. Spartacus, care avea acum vreo 40.000 de luptători, i-a organizat după modelul armatei romane, formând cu ei detaşamente conduse de sclavi destoinici şi pricepuţi, cum erau de pildă Crixus, Ganicus şi alţii. O nouă armată romană, formată din două legiuni, a fost iarăşi înfrântă de Spartacus, care deveni acum stăpânul Italiei de sud.
      În rândurile sclavilor au intervenit însă neînţelegeri cu privire la mersul răscoalei. Astfel, Spartacus voia să ducă pe sclavi spre nordul Italiei, de unde urma ca fiecare să plece în ţara sa de baştină, în timp ce Crixus voia ca răsculaţii să atace Roma. ţăranii săraci, care se alăturaseră şi ei răscoalei, nu doreau să-l urmeze pe Spartacus, deoarece ei nu voiau sa părăsească Italia, ci să rămână pe loc, ca să-şi împartă pământurile latifundiarilor. Din această cauză răsculaţii s-au despărţit în două armate: una condusă de Crixus, care cuprindea pe ţăranii italici şi pe sclavii de origine germanică şi celtică, şi alta având în frunte pe Spartacus, formată din sclavi originari din Orient.
      Profitând de aceste neînţelegeri, senatul roman a trimis împotriva răsculaţilor pe cei doi consuli în funcţie (anul 72 î.Hr.). Unul din ei a reuşit să învingă în Apulia armata lui Crixus, care a căzut în luptă, însă Spartacus a reuşit să-l înfrângă pe celălalt consul.

Campaniile lui Spartacus

      Punându-şi în aplicare planul, Spartacus, după ce a obţinut victoria asupra armatei romane, s-a îndreptat spre nordul Italiei, în scopul de a-i scoate pe sclavi din această ţară. O nouă armată romană a fost trimisă în această regiune pentru a aţine calea lui Spartacus. Însă Spartacus obţine din nou o victorie strălucită la Mutina, împrăştiind trupele romane. După acest succes, însă, Spartacus nu şi-a continuat drumul său, ci se reîntoarse, îndreptându-se spre sud.

Spartacus moare în luptă

      O nouă armată romană, sub conducerea celor doi consuli, i-a ieşit înainte, dar Spartacus reuşeşte şi de data asta s-o învingă şi să o pună pe fugă. Atunci, senatul roman acordă puteri nelimitate lui Marcus Crassus, mare proprietar de sclavi, pentru a înăbuşi răscoala. Acesta reorganiză armata romană, reintroducând disciplina în rândurile ostaşilor şi cerând, în acelaşi timp, ajutoare din Spania şi din Peninsula Balcanică.
      Aceste măsuri urgente luate de Crassus nu l-au împiedicat pe Spartacus să se îndrepte spre sudul Italiei, pentru a trece în Sicilia, unde se aflau numeroşi sclavi, care ar fi putut ajuta mai departe răscoala. În acest scop, el s-a înţeles cu piraţii din Cilicia, care urmau să-l treacă cu corăbiile lor în Sicilia. Însă piraţii nu s-au ţinut de cuvânt, aşa încât el a rămas blocat în sudul Italiei de către Crassus.
      În cele din urmă, Spartacus a reuşit într-o noapte întunecoasă să scoată întreaga armată din încercuire, îndreptându-se spre Brundisium, de unde voia să treacă în Grecia. şi de data aceasta s-a desprins de el un grup de răsculaţi, care nu voiau să părăsească Italia şi care cereau ca toţi să se îndrepte spre Roma. Profitând de noua neînţelegere din rândurile lor, Crassus, care urmărea îndeaproape mişcările răsculaţilor, nimiceşte şi acest grup de sclavi.
      Bătălia decisivă a avut loc în anul 71 î.Hr., în apropierea oraşului Brundisium. Aşa după cum ne spune chiar un istoric roman, „lupta a fost măreaţă şi din cale afară de înverşunată, datorită deznădejdii care cuprinsese un atât de mare număr de oameni”. Sclavii s-au luptat cu vitejie, însă, fiind obosiţi de drumurile făcute în timpul campaniilor întreprinse, n-au putut rezista armatei romane, care între timp se împrospătase cu forţe noi. Spartacus, voind să ajungă până la comandantul roman, a fost rănit în şold. El a continuat totuşi să lupte până ce, copleşit de lovituri, a fost ucis şi tăiat în bucăţi, încât trupul lui n-a mai putut fi găsit.
      O mare parte din armata lui Spartacus a pierit pe câmpul de bătălie, însă mulţi sclavi au reuşit totuşi să se salveze şi au continuat, ani de-a rundul, după aceea, lupta împotriva proprietarilor de sclavi. Un grup numeros de răsculaţi s-au refugiat până în nordul Italiei, însă au fost şi ei nimiciţi de armata romană. Prizonierii, în număr de 6.000, au fost spânzuraţi de-a lungul Viei Appia, între Capua şi Roma.

Însemnătatea şi urmările răscoalei

      Răscoala condusă de Spartacus a fost cea mai mare ridicare a sclavilor din antichitate, iar Spartacus unul dintre cei mai de seamă conducători. Deşi a atins proporţii uriaşe şi a zguduit din temelie statul roman, răscoala nu a reuşit. Urmărind numai eliberarea lor personală şi nu desfiinţarea sclavajului în general, sclavii n-au atras în lupta lor masele largi ale celor exploataţi.
      Cu toate acestea, răscoala condusă de Spartacus a avut urmări însemnate pentru dezvoltarea de mai târziu, a societăţii romane. Mulţi sclavi au fost ucişi, iar cei care au supravieţuit răscoalei nu s-au mai întors la stăpânii lor, multe din latifundii rămânând astfel nelucrate. Pe de altă parte, stăpânii de sclavi, de teama răscoalelor, n-au mai ţinut pe proprietăţile lor un număr mare de sclavi. Ei au preferat să dea în arendă mici loturi de pământ unor ţărani liberi, fără pământ sau cu pământ puţin; astfel începe să ia naştere o nouă formă de exploatare în agricultură, denumită colonat, care se va dezvolta în secolele următoare.
      O altă urmare a răscoalei a fost aceea că stăpânii de sclavi, marii proprietari de pământ, pentru a preveni în viitor izbucnirea unor noi răscoale, vor sprijini dictatura militară a diferiţilor comandanţi.

 


Lupta dintre armata romană şi sclavii răsculaţi