În urma cuceririi Italiei, Roma a devenit o mare putere rivalizând cu statele civilizate din bazinul Mării Mediterane, îndeosebi cu Cartagina, vechea colonie-feniciană.
      În politica ei de expansiune, Roma se va ciocni de Cartagina, cu care va purta trei războaie grele, cunoscute sub numele de războaie punice.
      Cartagina era statul cel mai puternic din apusul bazinului Mării Mediterane. Ea deţinea supremaţia economică şi politică în această parte a lumii.
      În timpul luptelor de cucerire a Italiei, Roma avusese legături şi chiar încheiase tratate cu Cartagina, recunoscându-i supremaţia în Marea Mediterană. Dar după ce devenise stăpân peste întreaga Italie, statul roman a căutat să cucerească noi teritorii, pentru procurarea de sclavi şi pentru îmbogăţirea proprietarilor de pământ şi negustorilor romani.
      Aşadar, principala cauză a războaielor punice a fost lupta între Roma şi Cartagina pentru supremaţia economică şi politică în bazinul Mării Mediterane. Din această cauză, războaiele punice au avut un caracter de jaf şi cotropire de ambele părţi.

 

      Prin anexarea Italiei de sud, Roma se învecina acum cu Sicilia, insulă foarte bogată, care deţinea o poziţie importantă pentru navigaţie în Marea Mediterană. Sicilia era împărţită între oraşele greceşti, în frunte cu Siracuza, care stăpâneau partea de răsărit a insulei, şi cartaginezi, care stăpâneau părţile de apus.
      Profitând de rivalitatea dintre cei doi stăpâni ai Siciliei, romanii au căutat să se folosească de orice prilej care li se putea oferi ca să cucerească Sicilia. Pentru aceasta, Roma s-a folosit de cearta dintre Siracuza şi mamertini, originari din Campania, foşti mercenari în armata siracuzană, care la reîntoarcerea spre Italia au ocupat Messana. Siracuzanii au reuşit să-i înfrângă, însă cartaginezii au profitat de înfrângerea mamertinilor şi au ocupat ei Messana. Atunci, mamertinii au cerut ajutor Romei, care s-a grăbit astfel să intervină alungându-i pe cartaginezi din Messana. Atunci Cartagina a declarat război romanilor.

Bătălia navală de la Mylae - 260 î.Hr.

      În faţa primejdiei comune, cei doi vechi adversari din Sicilia, siracuzanii şi cartaginezii, au încheiat o alianţă, dar romanii i-au silit în scurtă vreme pe cei dintâi să ceară pace. Apoi au continuat lupta împotriva cartaginezilor; aceştia aveau o puternică flotă de război, cu care punea în primejdie coastele Italiei. Pentru a-i înfrânge pe cartaginezi, romanii au construit un mare număr de corăbii (copii ale unui vas punic cu 5 vâsle găsit de romani după ce a eşuat), prevăzute cu o punte cu cârlig de fier, cu care prindeau corăbiile duşmane pentru a le reţine; apoi, pe bordul corăbiilor începea o luptă ca pe uscat. Folosind o astfel de tactică, flota romană condusă de consulul Duilius i-a învins la Mylae (260 î.Hr.) pe cartaginezi.
      Încurajaţi de acest succes, în anul următor, romanii au atacat Cartagina chiar pe teritoriul ei, debarcând în Africa. Între timp însă, cartaginezii şi-au luat măsuri de apărare, chemând în ajutor pe  generalul spartan Xantip; acesta le reorganizează armata de uscat, astfel că ei reuşiră să-i înfrângă pe atacatori cu ajutorul cavaleriei şi al elefanţilor, luând prizonier chiar pe consulul Regulus, comandantul armatei romane. O flotă romană este distrusă de o furtună.

      Războiul continuă ani de-a rândul, mutându-se iarăşi în Sicilia, unde Cartagina căuta să-şi recucerească poziţiile pierdute. După unele succese, rezistenţa cartaginezilor a slăbit atât pe mare, cât şi pe uscat. O nouă flotă romană obţine victoria la Panormus (250 î.Hr.), dar este distrusă în bătălia de la Drepanum (249 î.Hr.)  
      În cele din urmă, o nouă flotă romană construită dint-un împrumut impus senatorilor, a obţinut victoria decisivă în lupta navală de lângă insulele Aegates (241 î.Hr.). Potrivit păcii încheiate, cartaginezii au fost obligaţi să cedeze romanilor Sicilia şi să le plătească ca despăgubire de război 3.200 de talanţi, în decurs de 10 ani.
      Astfel, Sicilia a fost primul teritoriu cucerit de romani în afara Italiei, primind numele de provincie romană. Ea a fost cu totul altfel organizată decât teritoriile cucerite până atunci.
      Profitând de slăbirea Cartaginei, unde izbucniseră răscoalele libienilor şi ale mercenarilor, Roma i-a smuls câţiva ani mai târziu insulele Sardinia şi Corsica, transformându-le în provincii romane (238 î.Hr.) şi a mărit plata cu încă 1.200 de talanţi. Cu toate acestea, Cartagina continua să rămână o mare putere economică, politică şi militară în apusul Mării Mediterane.
      Una din urmările imediate ale victoriei din primul război punic a fost ridicarea Romei la rangul de mare putere maritimă. Marea Tireniană devine pentru romani mare nostrum. Pe lângă armata de uscat bine organizată, Roma va întreţine şi o flotă puternică, cu care va trece la noi cuceriri.
      Cu ajutorul acesteia romanii reuşiră să-i lichideze pe piraţii iliri de pe coasta Dalmaţiei (229-228 î.Hr.), întinzându-şi autoritatea lor pe coasta Mării Adriatice până la graniţele Macedoniei şi Greciei. Între timp, armatele romane au obţinut împotriva galilor victoria de la Clastidium (222 î.Hr.) şi au cucerit cetatea acestora Mediolanum. Astfel întreaga Galie Cisalpină a trecut în stăpânirea Romei. Sunt întemeiate noi colonii (Cremona, Mutina, Placentia) şi construită Via Flaminia. În felul acesta, puterea romană se întindea, în nord, până la Alpi.

      În timp ce romanii duceau lupte cu galii şi ilirii, cartaginezii, care aveau în stăpânire coasta de sud a Spaniei, au trecut la cucerirea întregii ţări. Spania era foarte bogată în zăcăminte minerale (Sierra Morena), îndeosebi argint, şi cartaginezii căutau prin cucerirea ei să se despăgubească de pierderea Siciliei, Sardiniei şi Corsicăi. Din veniturile de aici sunt plătite către romani (231 î.Hr.) ultimele despăgubiri de război şi întemeiat un nou oraş Carthago Nova (227 î.Hr.).

Hannibal

      Aceste acţiuni ale cartaginezilor i-au neliniştit din nou pe romani, care şi-au dat seama de gravitatea situaţiei, atunci când stăpânirea cartagineză atinsese interesele lor economice şi politice. Ei au stabilit o înţelegere cu cartaginezii prin tratatul Ebrului, potrivit căreia aceştia trebuiau să respecte independenţa oraşului Saguntum din Spania, care era aliat al Romei, iar romanii recunosc stăpânirea cartagineză la sud de Ebru.
      În anul 221 î.Hr. după ce este asasinat conducătorul cartaginezilor, Hasdrubal, fiul acestuia Hannibal (247-183 î.Hr.) devine comandantul suprem al cartaginezilor. O armată puternică şi bine organizată de Hannibal, a ocupat Saguntum (219 î.Hr.), ceea ce a dus la izbucnirea celui de-al doilea război punic.
      Hannibal a fost unul din cei mai de seamă generali ai antichităţii. Crescut de mic în ura neîmpăcată împotriva romanilor, la vârsta de 26 ani a ajuns comandantul armatei cartagineze din Spania. Cunoscând bine tactica militară, ştiind să folosească rând pe rând forţa, şiretlicul, cruzimea şi diplomaţia, Hannibal a organizat armata cartagineză.

Trecerea armatei lui Hannibal peste Alpi

      Hotărât să înfrângă Roma la ea acasă, Hannibal a pornit din Spania în fruntea unei mari armate, formată din 50.000 de oameni, 9.000 de călăreţi şi 37 de elefanţi de război. El a străbătut cu această armată munţii Pirinei, pătrunde în Galia şi de acolo se avântă cu mare îndrăzneală la trecerea Alpilor. Cu toate greutăţile şi obstacolele întâmpinate, armata cartaginezilor a reuşit să ajungă în câmpiile mănoase ale Padului, cu mari sacrificii.
      În nordul Italiei, Hannibal se aliază cu galii, de curând supuşi de romani. După două victorii strălucite armata cartagineză trece Apeninii în Etruria şi, lângă lacul Trasimenus (217 î.Hr.), a provocat romanilor conduşi de consulul C. Flaminus, o gravă înfrângere. Armata romană a fost nimicită aproape în întregime. Pentru a salva situaţia Quintus Fabius Maximus este numit dictator. Acesta adoptă o strategie prin care evită o luptă directă, hărţuind armata lui Hannibal.
      Armata cartagineză, victorioasă, nu atacă Roma, ci pătrunse în Italia centrală, pentru a-i răscula pe samniţi, apoi se stabili în Apulia, de unde putea primi ajutoare din Cartagina.
      După ce Roma renunţă la politica defensivă, în anul 216 î.Hr. a avut loc marea bătălie de la Cannae. O armată romană de aproape 86.000 de ostaşi, comandată de cei doi consuli în funcţiune, a fost încercuită de cavaleria lui Hannibal. Lupta a fost sângeroasă şi armata romană a suferit cea mai gravă înfrângere din istoria Romei (50.000 de romani ucişi), consulul Aemilianus Paullus murind pe câmpul de luptă. Prada de război luată de armata cartagineză a fost imensă.
      Dar nici de data aceasta Hannibal nu atacă Roma, care a trăit clipe de mare groază, ci s-a mulţumit să ocupe doar Campania. Capua, samniţii, lucanii şi brutianii rup alianţa cu romanii şi trec de partea lui.
      Romanii nu şi-au pierdut cumpătul; ei s-au străduit să formeze noi armate recrutate din ţărani şi s-au folosit de o nouă tactică,  care urmărea să-l izoleze pe Hannibal de toţi aliaţii lui, şi chiar de Cartagina. Pentru aceasta a fost trimisă o armată în Sicilia cu scopul de a tăia legăturile de aprovizionare a armatei cartagineze, cucerind Siracuza (212 î.Hr.). Cu această ocazie a murit, ucis de un soldat roman marele învăţat al antichităţii, Arhimede, care prin mijloacele născocite de el salvase până atunci oraşul de cucerirea romană. De asemenea, puternice forţe romane, conduse de tânărul comandant Publius Cornelius Scipio, au fost trimise în Spania (210 î.Hr.) , pentru a înfrânge armatele cartagineze ce se pregăteau să vină în ajutorul lui Hannibal în Italia.

      După ce au izolat astfel armata cartagineză, Roma a strămutat războiul în Africa. O mare armată romană, condusă tot de Scipio, a debarcat în Africa (203 î.Hr.)  şi s-a îndreptat spre Cartagina care, ameninţată de această primejdie, l-a rechemat din Italia în ajutorul ei pe Hannibal. O mare bătălie s-a dat la Zama (202 î.Hr.), care de data asta se încheie cu înfrângerea lui Hannibal care se refugiază la Hadrumetum şi negociază pacea. Scipio se reîntoarse la Roma în triumf, primind numele de Africanul.
      Prin pacea care se încheie după al doilea război punic (201 î.Hr.), Cartagina cedează romanilor toate posesiunile ei din Spania. De asemenea, trebuia să plătească o mare despăgubire de război Romei – 10.000 de talanţi în decursul a 10 ani –, şi să-i predea întreaga ei flotă cu excepţia a 10 trireme; o parte din teritoriile Cartaginei erau date lui Masinissa, regelui Numidiei, care devenise aliatul Romei. Cartagina nu avea voie să înceapă război în afara Africii, iar în Africa doar cu aprobarea Romei. Teritoriul Siracuzei devine parte din provincia Sicilia.
      În urma acestei păci, Cartagina şi-a pierdut complet supremaţia ei în bazinul de apus al Mării Mediterane; locul ei este luat de Roma, care devine un mare stat din Mediterana.

      În timp ce romanii purtau lupte pentru cucerirea Peninsulei Balcanice, Cartagina se ridicase din nou, datorită refacerii şi înfloririi economiei ei. Îndeosebi, plantaţiile de viţă-de-vie şi de măslini au contribuit la renaşterea comerţului cartaginez. Acest fapt a început să-i neliniştească din nou pe romani, care, deşi erau stăpânii Mării Mediterane, întâmpinau iarăşi concurenţa Cartaginei.

      De aceea, senatul roman a hotărât cucerirea Cartaginei. Cel mai înverşunat susţinător al acestei acţiuni era senatorul Cato cel Bătrân; acesta ori de câte ori rostea câte un discurs, arăta primejdia mare care ameninţa din nou Roma, cerând cucerirea şi distrugerea cetăţii rivale (Ceterum censeo Carthaginem esse delendam).
      Pretextul celui de-al treilea război punic l-au constituit neînţelegerile dintre Cartagina şi Masinissa, regele Numidiei, ţară cu care ea se învecina. Acesta, încurajat de romani, atacase în mai multe rânduri unele teritorii aparţinând Cartaginei, care s-a văzut nevoită să pornească război împotriva Numidiei, ceea ce însemna încălcarea tratatului de pace încheiat cu Roma după cel de-al doilea război punic.
      Folosindu-se de acest pretext, Roma debarcă în Africa 2 armate puternice. Pentru a evita războiul, cartaginezii au cerut pace. Dar, când le-a fost pusă condiţia ca oraşul lor să fie dărâmat, iar locuitorii să fie mutaţi la 15 km în interiorul Africii, ei au hotărât să reziste şi să continue lupta pentru apărare. Cu o mare înfrigurare au început pregătirile de război, înrolând în armată sclavi eliberaţi şi echipând corăbiile. Timp de doi ani de zile cartaginezii s-au apărat cu un curaj deosebit, respingând toate asalturile date de romani. În cele din urmă, romanii, conduşi de Scipio Aemilianus, nepot al lui Scipio Africanul, au asediat oraşul şi au reuşit să-i învingă pe cartaginezii care s-au apărat cu disperare. Armata romană a izbutit să intre în oraş şi luptele au continuat pe străzi, locuitorii împotrivindu-se cu îndârjire.
      În cele din urmă, oraşul a fost cucerit, incendiat şi dărâmat, iar locul pe care se afla, arat cu plugul. Cei rămaşi în viaţă au fost vânduţi ca sclavi. Scipio Aemilianus întors la Roma se bucură de intrare triumfală (primeşte titlul de Africanus Minor).
      Teritoriul Cartaginei a fost apoi transformat în provincie romană, sub numele de Africa (146 î.Hr.). Pământurile cele mai bune au intrat în proprietatea statului, care le-a dat apoi în arendă bogătaşilor romani.


Bătălia de la Zama - pictură atribuită lui Giulio Romano (1521)