Desfăşurarea infanteriei romane depindea de mobilitatea sa. În afară de sandale grele, picioarele legionarului erau goale, cu excepţia zonelor cu climă rece unde purtau pantaloni scurţi, strânşi în zona genunchilor. Casca făcută, de regulă, din bronz proteja cutia craniană, iar proeminenţele apărau partea din spate a gâtului, urechile şi obrajii.
     Legionarul purta în luptă pe braţul stâng un scut cilindric din piele. Acesta era util şi ca armă de asediu pentru a proteja un grup de oameni de proiectilele aruncate de sus (realizarea formaţiunii „broasca ţestoasă”).      Când mărşăluiau fiecare om purta două suliţe de greutăţi diferite, lungi de 2 metri şi cu vârfuri de metal. Una dintre acestea legionarul o lua cu el când întra în luptă şi o arunca atunci când lupta cu inamicii îl determina să apeleze la sabia sa scurtă cu două tăişuri.
     Tactica urmărită de un general roman urmărea să spargă şi să despartă, dacă este posibil, liniile inamice. Cavaleria era folosită în principal în luptele cu cavaleriile inamice şi în urmărirea celor care se retrăgeau. Iulius Caesar a folosit o tactică prin care dispunea cohortele sale în 3 sau 4 linii, fiecare formată din 8 unităţi. Pentru a obţine victoria manevrele militare efectuate de trupe trebuiau să fie realizate cu un înalt profesionalism şi disciplină.         

 

 

 

 

 

 

 

     În perioada republicană Roma a văzut o oportunitate de dezvoltare economică în cucerirea a noi teritorii care îi furnizau şi sclavi.
     Augustus a impus o politică externă prin care războaiele de agresiune să nu mai fie purtate de Roma doar dacă sunt fundamentate economic. Totuşi, pentru că succesul militar reprezenta un mod de viaţă roman, el a creat o armată permanentă formată din 28 de legiuni care avea rolul consolidării şi apărării provinciilor romane. Aceste legiuni erau ţinute departe de Roma pentru apărarea graniţelor şi păstrarea liniştii în imperiu (pax romana), având grijă să nu permită niciunui comandat să aspire la recunoaşterea unei glorii personale în rândurile legiunilor conduse de ei.
     Frontierele imperiului au urmat liniile trasate în urma dezastrului militar din anul  9 d.Hr., când Publius Quintilius Varus a pierdut în luptele cu germanicii 3 legiuni complete, 3 regimente de cavalerie şi 6 cohorte auxiliare. Tiberius a fost sfătuit să nu încerce să extindă graniţele imperiului. Succesorii lui au fost prea suspicioşi sau prea speriaţi de puterea armatei de a întreprinde altceva.
     Numai doi împăraţi Claudius şi Traian au încălcat acest principiu. Claudius a invadat insula britanică în 43 d.Hr. şi a schimbat statutul Mauritaniei şi al Traciei de la regate clientelare la provincii. În anul 101 d.Hr. Traian a trecut Dunărea în Dacia, fără a mai da o şansă tratatului convenit între Domiţian şi regele dac Decebal. Victoria sa a adus avantaje Romei, însă graniţa dovedindu-se nesigură, Dacia este evacuată în cele din urmă de trupele romane după anul 271 d.Hr. 

Reconstituirea unui limes cu palisadă de lemn

     Unele legiuni au rămas staţionate în acelaşi loc mai mulţi ani, altele au fost dislocate în funcţie de situaţiile apărute. Legiunea XX Valeria Victrix, care a fost vârf de lance în cucerirea insulei britanice, a staţionat aici până în jurul anului 400. Ea a participat la construirea zidului de apărare construit de Hadrianus şi Antonius.

     Iniţial zona ocupată de armata romană era trasată printr-un limes (plural limites) ce însemna o brazdă de pământ sau o potecă. Apoi, graniţa a fost delimitată de un drum militar ce lega unităţile permanente aflate în forturile ridicate pentru a descuraja acţiunile militare ostile venite din exterior. Acestea au avut un rol important în romanizarea zonei şi au asigurat libera circulaţie a comerţului. 
     Astfel, limes-ul a ajuns să primească sensul de frontieră. În unele zone limes-ul a fost un zid real. În timpul lui Hadrianus, când s-au revizuit frontierele fizice ale imperiului, zidul de apărare pe linia Rinului era întărit cu o palisadă din lemn.