Buna organizare romană este cel mai bine redată în armată, a cărei coloană vertebrală a fost legionarul – un simbol al luptătorului profesionist.
     În timpul republicii noilor legiuni li s-au atribuit un număr de serie (numerele I-IV erau rezervate celor înfiinţate de consuli). Oricare ar fi fost sistemul de numerotare (nu este pe deplin înţeles) mai multe legiuni puteau avea în acelaşi timp acelaşi număr. Pentru a se evita confuziile, fiecare legiune îşi adăuga un nume sau un pseudonim care să reflecteze circumstanţele formării sale, numele fondatorului, locul unde a fost înfiinţată sau locul unde s-a distins în luptă.
     Fiecare legiune avea propriul stindard numit de cele mai multe ori „vulturul. Acesta reprezenta punctul de adunare pe câmpul de luptă şi un semnal asupra acţiunii ce urma să fie efectuată pe front. Pierderea acestuia reprezenta un dezastru şi o ruşine pentru legiune.

Aquilifer

     Aquilifer – este cel care purta stindardul legiunii; putea fi doar un centurion ales dintre cei cu vechime în armată.
     Imaginifer – purta stindardul ce reprezenta imaginea împăratului.
     Purtătorii de stindarde purtau piei de animale peste căştile de protecţie.

Centurion

     O unitate legionară avea autonomie, fiind capabilă să se descurce cu propriile resurse săptămâni întregi. Legionarii făceau ei înşişi toate muncile manuale necesare în construcţia taberelor militare, a drumurilor, precum şi lucrări de inginerie. Fiecare legionar purta cu el în campaniile militare instrumente de lucru şi o pereche de pari care erau folosiţi, de fiecare dată când staţionau, la crearea unei palisade în jurul taberei.
     Echipamentul militar purtat de legionar mai cuprindea haine, o oală de gătit, raţii alimentare, bunuri personale şi, bineînţeles, arme şi armuri.
     Fiecare legiune era completată cu specialişti şi meşteşugari: topografi, armurieri, vânători, infirmieri, veterani, chiar şi ghicitoare. Cercetaşii mergeau înaintea coloanei militare aflată în marş pentru a alege locul cel mai bun de a instala tabăra peste noapte. Această tabără era construită după acelaşi model de fiecare dată, fiind înconjurată de un şanţ, un val de pământ şi o palisadă. Toate acestea erau construite la fiecare oprire. Corturile făcute din piele, în care dormeau opt oameni, au fost cărate de catâri.
     O legiune era formată din 10 cohorte, împărţite fiecare în 6 centurii de către 80 de oameni conduse de către un centurion.
     Comandantul unei legiuni (legatus) era numit în funcţie politic pe o perioadă de 3-4 ani; el era asistat de 6 ofiţeri tineri – tribuni militari – numiţi şi ei politic. Un ofiţer superior profesionist (castrorum praefectus), aflat în serviciu timp de 30 de ani, era responsabil cu organizarea şi echiparea unităţii.
     Responsabilitatea activităţilor zilnice revenea centurionilor, cel mai vechi dintre ei (centurio primi Pili sau primus pilus) comanda prima centurie din prima cohortă.

 

Basorelief - pretorieni

     Legiunile au fost susţinute de forţe auxiliare formate din locuitori ai imperiului care nu erau cetăţeni romani. La început toate aceste unităţi militare erau formate din cavalerie. În timp, unele trupe auxiliare au luptat şi ca infanterie şi au fost echipate ca legionari, altele şi-au păstrat echipamentul şi armele tradiţionale (arcuri, praştii, lăncii şi săbii). Iniţial auxiliarii au fost conduşi de proprii conducători, dar în timpul imperiului a fost introdusă comanda ofiţerilor romani.

    În timpul imperiului doar forţele armate din Italia făceau parte din garda imperială şi cohortele de oraş (cohortes urbanes). Garda imperială (pretorienii) ce staţiona la Roma avea, în primul rând, rolul de preveni tulburările şi mai apoi de a stopa atacurile inamice din afară. Era o unitate de elită ce purta uniforme speciale şi care avea o soldă dublă faţă de ceilalţi legionari. Când împăratul pleca din Roma, pretorienii îi asigurau securitatea.
     O unitate formată din sclavi eliberaţi, vigiles, patrula prin Roma pentru a asigura ordinea şi se ocupa şi cu stingerea incendiilor.

 

 

 

 

 

Trirema - vas roman cu 3 rânduri de vâslaşi

     Primul război punic i-a determinat pe romani să construiască o flotă pornind de la copierea unui vas punic cu 5 vâsle pe care l-au găsit eşuat. Prin inventarea grapinei (un cârlig cu care puteau să agaţe vasele inamice – „corb”) şi folosirea unei punţi de abordare s-a putut folosi tactica luptei pe uscat şi pe mare. Prima victorie a fost obţinută la Mylae (260 î.Hr.) de către consulul Duilius prin distrugerea sau capturarea a 50 de vase cartagineze dintr-o flotă de 130 de vase.
     Victorii mai răsunătoare ale marinei romane sunt cele obţinute de Pompeius împotriva piraţilor din Mediterana (67 î.Hr.), de Agrippa  (general al lui Octavianus) la Naulochos împotriva lui Sextius Pompeius (36 î.Hr.) şi de Octavianus la Actium împotriva lui Antonius şi Cleopatra (31 î.Hr.).
     Până la Augustus, stăpânirea mărilor se realiza prin metode improvizate folosindu-se în mare măsură competenţele navale şi echipaje marinăreşti străine – nici un cetăţean roman nu se amesteca în actul de navigare. Augustus a creat o flotă navală, aflată în proprietatea sa, ce avea un echipaj format din oameni liberi din provincie şi proprii săi sclavi eliberaţi. Serviciul militar, efectuat pe vasele militare, dura 26 de ani. Împăraţii care i-au urmat au păstrat această iniţiativă şi au dezvoltat-o până când s-a ajuns la 10 flote regionale.
     Vasele erau dotate cu rame şi pânze şi aveau între 2-5 rânduri de vâslaşi (bireme, trireme, cvadrireme şi cvintreme). Cele mai mari aveau un echipaj format din 300 de vâslaşi (dispuşi pe 5 rânduri) şi 120 de soldaţi.