Patricienii sunt cetăţenii care provin din vechile familii aristocratice ale Romei antice. Termenul patrician (în latină: patricius, în greacă: πατρίκιος) defineşte un cetăţean roman care aparţine unei ginţi (gens), având un strămoş comun al cărui nume îl poartă şi căruia îi este dedicat un cult comun.
      Etimologia cuvântului provine din latinescul patricius (plural patricii), derivat din cuvântul patres (pluralul de la pater – „tată”). Pater a fost unul din termenii cu care au fost numiţi primii membrii ai Senatului roman.
      Cele mai cunoscute ginţi (gens) din care făceau parte patricienii erau: Aebutia, Aemilia, Aquillia, Atilia, Claudia, Cloelia, Cornelia, Curtia, Fabia, Foslia, Furia, Gegania, Genucia, Herminia, Horatia, Iulia, Lartia, Lucretia, Manlia, Menenia, Metilia, Minucia, Mucia, Nautia, Numicia, Papiria, Pinaria, Pollia, Postumia, Potitia, Quinctia, Quinctilia, Romilia, Sempronia, Sergia, Servilia, Sestia, Siccia, Sulpicia, Tarpeia, Tarquinia, Tarquitia, Tullia, Valeria, Verginia, Veturia, Vitellia. O gintă cuprindea mai multe ramuri, familii care erau conduse cu o autoritate absolută (auctoritas) de către pater familias.

Patrician roman
cu portrete ale strămoşilor săi: tatăl în mâna stânga, bunicul în dreapta.

      Patricienii care au ocupat în statul roman funcţiile superioare au fost consideraţi nobili. Ei posedau dreptul să-şi facă efigii (imagines) care erau transmise descendenţilor ce le păstrau în atriumul locuinţelor lor. O efigie (o imagine de sine) reprezenta capul unei persoane făcut din ceară şi pictat, ce era închis într-o cutie de lemn, din care, se pare, că era scos doar în cazul unor ocazii solemne. Sub ele erau inscripţionate titlurile sau onorurile de care s-a bucurat în viaţă.
      Patricienii au avut un statut special în calitate de cetăţeni romani. Încă de la începutul Republicii romane toţi preoţii erau aleşi doar din rândurile lor, deoarece exista convingerea că ei comunicau mai bine cu zeii romani, ceea ce făcea ca ritualurile sacre şi luarea auspiciilor să fie mai eficiente. Livius scrie că prima admitere a plebeilor într-un colegiu preoţesc s-a întâmplat în 300 î.Hr., atunci când colegiul Augurs a mărit numărul lor de la patru la nouă. Până la sfârşitul Republicii plebei au fost acceptaţi şi în alte colegii religioase dar numai în preoţii cu importanţă politică minoră, precum, Salii şi Flamines. Colegiul Rex Sacrorum a fost exclusiv ocupat de patricieni.
      Patricienii formau o castă ce ţinea mult la prerogativele ei şi care bazându-se pe o bogăţie funciară îşi rezervase administrarea treburilor publice. În listele celor care au ocupat magistraturi (fasti) sunt menţionate aceleaşi nume romane timp de două secole, foarte puţine nume ale unor plebei făcându-şi loc înainte de secolul al II-lea î.Hr. Situaţia s-a schimbat după apariţia legii Licinian-Sextian din 367 î.Hr. care a acordat dreptul de a deţine consulatul şi plebeilor, şi a legii Genucian din 342 î.Hr. care a făcut ca obligatoriu cel puţin unul dintre consuli să fie un plebeu.
      Roma a fost condusă de o oligarhie restrânsă (nobilitas) care a ştiut să fie mai bine reprezentată în adunările romane. Cu toate că erau mai puţini ca număr  decât plebeii au ştiut să obţină autoritatea în Comitia Centuriata, principalul organism legislativ. Asta însemna că în cazul în care patricienii acţionau în concordie, ei puteau să determine întotdeauna rezultatul votului din Adunarea poporului. Aşadar, cu toate că nu le era interzis plebeilor să deţină magistraturi, patricienii au dominat scena politică timp de secole.

      Formând elita societăţii romane, patricienii au suferit o subţiere a numărului lor de fiecare dată când a avut loc un război civil sau în cazul conflictelor apărute la schimbarea unui împărat când nu se aflau de partea câştigătoare. Vechile familii (gens) care au participat la fondarea Romei au suferit un proces lent de dispariţie, pentru ca în perioada apariţiei Imperiului să-şi facă apariţia noi familii de plebei care, după cum a spus Sempronius, au câştigat poziţii importante în statul roman pe care vechile familii patriciene nu au mai fost capabile să le acopere din lipsă de urmaşi.
      Familii ca Horatia, Lucretia, Verginia şi Menenia au dispărut complet din înregistrările istorice la scurt timp după secolul al II-lea d.Hr.. Altele, ca Iulia, dispar pentru o lungă perioadă de timp pentru ca să apară la sfârşitul Republicii şi începutul Principatului lui Augustus.

 

      Plebeii sunt cetăţeni romani a căror origine este foarte controversată. Termenul plebeu provine din limba latină (plebs, plebis) şi defineşte oamenii de rând.  Plebea este a doua categorie socială a Romei, după cea a patricienilor, care iniţial nu avea nici un drept, dar care dispunea de libertate personală şi putea deţine proprietăţi.
     Relaţiile dintre patricieni şi plebei sunt grav periclitate de datoriile tot mai mari ale plebeilor şi prin repetata neîndeplinire a promisiunii (fides) patricienilor de a îmbunătăţi statutul economic şi juridic al plebeilor. Pentru a obţine drepturi politice şi religioase egale cu cele ale patricienilor, plebeii au purtat o luptă îndelungată începută la 494 î.Hr. prin cunoscuta secessio plebi in montem sacrum, când se retrag pe muntele Aventin, unde, jurându-şi credinţă reciprocă (lex sacrata), ei hotorâsc să alcătuiască propriul lor popor. Aflaţi sub ameninţarea de a purta războaie fără aportul decisiv al plebeilor, patricienii fac primele concesiuni.
      Treptat, folosind de mai multe ori aceste separări de patricieni, plebeii vor obţine importante drepturi :
          se înfiinţează tribunatul plebei (concilia plebis tributa) sub conducerea tribunilor populari. Adunarea poporului a fost delegată de a alege tribunii care la început au fost 2, apoi din 471 î.Hr. 4 sau 5, în funcţie de numărul districtelor orăşeneşti (lex Publilia). Mai târziu numărul tribunilor plebei va ajunge la 10.
          în 445 î.Hr. o lege (lex Canuleia) permite accesul plebeilor la magistraturile superioare, îndeosebi consulatul;
          legea din 367 î.Hr. (lex Liciniae-Sextiae) facilitează intrarea în funcţiile sacerdotale, în colegiul augurilor;
          lex Ogulnia apărută  în 300 î.Hr.  acordă valabilitate normativă hotărârilor tribunatului plebei,
          în 287 î.Hr. este dată o lege (lex Hortensia) prin care hotărârile Adunării poporului devin obligatorii pentru întreaga populaţie.
      Tribuni plebeii devin „inviolabili” (sacrosancţi) şi dispun de o mărire a drepturilor şi obligaţiilor:
          protejarea plebeilor de actele arbitrare ale magistraţilor (iux auxilii);
          dreptul de apel în cazul pedepsirii sau arestării unui cetăţean (ius intercedendi);
          dreptul de veto asupra actelor oficiale ale magistraţilor şi asupra hotărârilor Senatului, cu excepţia situaţiei de război;
          în calitate de supraveghetori ai templului Trinităţii - Ceres, Liber, Libera, edilii plebei devin asistenţi ai tribunilor. Templul, a cărei construcţie s-a încheiat în 493 î.Hr. pe Aventin, reprezintă centrul vieţii religioase a plebeilor, loc unde este depozitat tezaurul şi arhivele.
      Patricienii au încercat să-şi conserve privilegiile încercând în jurul anului 485 î.Hr. o izolarea a triburilor, bazându-se pe clientela lor rurală. Tribunii plebei îi ameninţă cu condamnarea la moarte, după procese desfăşurate înaintea adunării plebeilor.
    Reconcilierea dintre plebeii şi patricieni se  realizează în jurul anului 450 î.Hr. când o comisie din 10 bărbaţi fixează în scris legea cutumiară (decemviri legibus scribundis). Noua lege, numită Legea celor 12 table (leges duodecim tabularum), este expusă în Forum pe 12 table din bronz. Ea conţine noţiuni de drept civil, cod penal şi drept procedural, drept public şi legea religiilor. Este interzisă căsătoria dintre patricieni şi plebei (interdicţie  ce a fost ridicată în 445 î.Hr. prin lex Canuleia).
      Evoluţia acestor lupte dintre plebeii şi patricieni care s-au desfăşurat pe întreaga perioadă a Republicii romane au avut drept rezultat apariţia unei noi nobilimi, de origine plebee, care, împreună cu mai vechea nobilime patriciană formează o nobilime a deţinătorilor de funcţii (optimates, nobiles). Reprezentanţilor stratului plebeu superior li se permite accesul la funcţiile de dictator din 356 î.Hr., cenzor din 351 î.Hr. şi pretor din 337 î.Hr., iar admiterea din 300 î.Hr. în funcţii religioase (lex Ogulnia) duce la sfârşitul luptelor de clasă.
    Secolul al III-lea î.Hr. aducea teoretic o egalitate în drepturi a cetăţenilor, însă realitatea era alta. O nouă modificare a raporturilor sociale creează treptat o nouă aristocraţie, care se bazează în primul rând pe îndeplinirea unor criterii de avere, apoi pe cel de provenienţei. Totuşi unele domenii au rămas inaccesibile nobilimi provenită din rândurile plebeilor care este acceptată doar în ordinul ecvestru (al cavalerilor), nu şi în cel senatorial.
     Cu toate că unii dintre plebeii bogaţi reuşesc să pătrundă în familiile patriciene, totuşi diferenţa dintre cei bogaţi şi cei săraci se accentuează, plebeii constituind în continuare marea masă a cetăţenilor săraci. Politicienii se vor folosi de puterea lor controlând întrunirile plebeilor. Atunci când plebeii au cerut realizarea unor reforme, politicienii care au fost dispuşi să sprijine aceste cereri (denumiţi populares) ştiau că pot să se bazeze pe sprijinul lor în adunări, reuşind să realizeze din proletariatul urban un grup de presiune politică.
      În perioada războaielor civile (cca.133-27 î.Hr.) mulţi politicieni au jucat constant cartea „popularilor”: Tiberius Gracchus, Gaius Gracchus, Lucius Appuleius Saturninus, Publius Clodius Pulcher şi Marcus Caelius Rufus. Ca tribuni ai plebeii (cei mai mulţi dintre ei proveneau din rândurile patricienilor) au încercat să devină conducători ai Romei prin încercarea de a oferi plebei urbane ceea ce asta cerea – anularea datoriilor, alimente ieftine şi gratuite, terenuri agricole, etc. Alţii, precum Gaius Marius, Pompei cel Mare, Marcus Licinius Crassus şi Gaius Iulius Caesar au oscilat între abordarea politică populară şi cea senatorială.
      Influenţa plebeilor devine considerabilă, astfel că, atunci când Augustus a întemeiat Principatul, condiţiile lor de trai au cunoscut o îmbunătăţire remarcabilă. Mulţi dintre ei au fost în măsură să părăsească oraşul şi să se stabilească la o fermă undeva în Italia sau în lumea mediteraneană. Cei care au rămas în Roma au beneficiat de aprovizionare cu produse alimentare de către stat (annona).
      Pe de altă parte, Tiberius Augustus, care a fost împărat între 14 şi 37 d.Hr., a pus capăt existenţei Adunării poporului. Aceasta a marcat încheierea perioadei în care plebea reprezenta o putere politică. De acum, cuvântul plebea semnifica proletariatul urban ce era conectat la conducătorul său prin două legături : pâine şi circ.

      Liberţii (în limba latină liberti sau libertini) sunt sclavi romani care a fost eliberaţi de către stăpânii lor. Comparativ cu alte popoare antice din bazinul mediteranean, romanii au fost extrem de liberali în eliberarea sclavilor şi acordarea cetăţeniei romane. Se estimează că aproximativ 5% din populaţia Romei din perioada Imperiului a fost formată din sclavi eliberaţi.
      Sclavii romani puteau să-şi răscumpere libertatea în mai multe moduri. Sclavii educaţi şi instruiţi au fost aproape întotdeauna eliberaţi, o practică care a fost atât de folosită încât împăratul Augustus a adoptat o lege care interzicea eliberarea sclavilor înainte de vârsta de 30 de ani.
      De asemenea, sclavii puteau fi eliberaţi ca o recompensă pentru serviciul lung şi dedicat, drept care erau eliberaţi în urma testamentelor lăsate de proprietarilor lor. Legea dată de Augustus limita, de asemenea, şi numărul sclavilor eliberaţi prin testament. Ea reglementa numărul maxim a sclavilor eliberaţi, în acest mod, la 100 pentru o gospodărie şi un număr mai mic pentru gospodăriile mai puţin înstărite.
      Un sclav a fost capabil să-şi răscumpere propria libertate şi prin proprii săi bani (peculium) sau proprietăţi personale. Uneori, sclavii care se puteau răscumpăra prin plata unui anumit preţ, continuau să lucreze la fostul stăpân cu un contract.
      Proprietarul elibera un sclav printr-un procedură numită manumissio. Cea mai veche metodă de manumisiune se realiza printr-o ceremonie legală, desfăşurată în faţa pretorului, în care un martor afirma că sclavul nu aparţinea niciunui stăpân, iar proprietarul acestuia îl loveşte simbolic pe sclav cu un băţ după care îi strânge mâna dreaptă ca semn de recunoaştere a egalităţii. Ca urmare, sclavul era eliberat.
      La eliberare, este înscris în listele electorale ale unuia dintre triburile urbane, ales prin sorţi, primind drept de vot. Libertul lua ca prenume numele fostului său stăpân, care era acum patronul lui, plus numele lui sclav ca un nume de familie. Porecla sa este singura care mai poate aminti de fostul său statut.
      Devenit om liber el nu beneficiază de drepturile unui cetăţean obişnuit. El nu putea candida pentru funcţii publice (ius honorum) sau deţine un rang înalt în armata. De asemenea, el nu are drept la căsătorie recunoscută de legea romană (ius conubii) nici să deţină haina preoţească (ius sacrorum). Statutul unui libert este unul tranzitoriu, de cetăţenie deplină vor beneficia doar urmaşii lui care abia la a treia generaţie devin cetăţeni romani cu drepturi depline.
      Ca şi cetăţean roman libertul putea exercita unele drepturi politice. El putea fi condamnat la moarte numai prin hotărârea unui oraş nu şi a unui magistrat, aşa cum se făcea în cazul celor care nu erau romani. Ca şi cetăţeni romani liberţii nu au putut fi supuşi la tortură fizică şi flagelare.
      Liberţii erau implicaţi, de obicei, în activităţi economice lucrative, mulţi dintre dobândind averi foarte mari şi devin persoane foarte influente. În perioada imperială lor li s-au oferit de multe ori posibilitatea de a urma o carieră uimitoare. Fiindcă senatorilor li s-a interzis să facă comerţ, ei au trebuit să se folosească de liberţi pentru a obţine beneficii din camătă şi comerţul cu sclavi.
      Liberţii recunoscuţi ca persoane calificate şi educate (de exemplu, Pallas şi Narcissus) îşi puneau abilităţile lor în serviciul unor împăraţi ca secretari, consilieri, administratori, de multe ori fiind preferaţi senatorilor deoarece erau mai devotaţi ca aceştia. Împăratul Claudius stabileşte un precedent prin care sclavii eliberaţi au început să fie folosiţi ca funcţionari publici în administraţie.
      De asemenea, liberţii se afirmă şi în domeniul artelor. Livius Andronicus şi Terenţiu sunt foşti sclavi eliberaţi, la fel cum este şi cazul, mai târziu, al tatălui lui Horaţiu.   

      Sistemul clientelar roman este o convenţie socială încheiată între persoane ce aparţin de clasa de jos cu familiile bogate care le oferă protecţie socială, economică şi, uneori, juridică în schimbul loialităţii faţă de ei.
      Sistemul clientelar este o instituţie care datează din timpuri mai vechi decât cele ale lui Romulus, căruia romanii îi atribuie instituirea. Clientela este o instituţie a dreptului casnic pe care o regăsim pretutindeni, în Grecia ca şi în întreaga Italie, şi care a existat în familii înainte de a fi existat cetăţile. Ea se referă la relaţia dintre un patron şi clienţii săi. La început clienţii sunt persoane care sunt aflate într-o stare de dependenţă faţă de ginţi (gentes). În perioadele mai vechi, patricienii erau patronii cetăţenilor plebei. 

patron cu libert
Patron şi clientul său (libert)

      Patronul (în limba latină patronus) este un termen ce se referă la reprezentantul clasei bogate romane care era un protector, sponsor sau binefăcător al unor persoane ce provin din clasele de jos ale Romei sau din afara ei, într-o relaţie numită clientela. La început el asigură protecţie şi mijloace de subzistenţă clienţilor prin acordarea unui coşuleţ cu alimente (sportula), apoi mai târziu bani, daruri pe care aceştia le primeau cu ocazia vizitei pe care o făceau dimineaţă la patron (salutatio).  
      Clientul (în limba latină cliens) provine din pătura săracă a societăţii romane şi a fost timp îndelungat un servitor legat de patronul său. El devine un membru al familiei patronului, prin adopţie, lua numele familiei acestuia şi participa la cultul religios al familiei. Prin intrarea în comunitatea religioasă a familie patronului între patron şi client s-a realizat o legătură strânsă şi o reciprocitate de îndatoriri. Împărtăşirea aceluiaşi cult, cinstit la aceiaşi vatră sacră, a creat o legătură sacră pe care nimeni nu o mai putea rupe. Clienţii ce devin familiari ai patronului sunt integraţi în ginta acestuia şi participă la întreţinerea ei. Ginta îşi aduce clienţii în curii şi decurii.    
      Teoretic, o astfel de relaţie ar putea avea un caracter temporar şi se încheia odată ce „favoarea” sau obligaţiile au fost realizate – de exemplu, dacă ar fi fost o chestiune de bani sau sprijin politic. În practică, aceste relaţii au fost desfăşurate pe o perioadă foarte lungă, ce cuprindea de multe ori mai multe generaţii, obligaţiile clienţilor şi patronilor fiind transmise în mod legal, de obicei, şi din tată în fiu.
      Clienţii şi patronii au obligaţii reciproce unul faţă de altul.
     Clientul se află la dispoziţia patronului căruia îi datora loialitate, respect şi ascultare (fides). Relaţia îl obliga la diverse servicii de natură economică si ideologică. El trebuia să participe la achitarea datoriilor şi la acoperirea pierderilor patronului survenite din acţiuni legale, la realizarea zestrelor fiicelor acestuia când acestea se măritau, la răscumpărarea membrilor familiei lui când aceştia erau capturaţi. Clienţii nu puteau fi obligaţi să depună mărturie împotriva patronului lor într-o instanţă de drept. În mod tradiţional, clienţii îi însoţeau pe patronii lor la Forum şi în vremurile de război luptau alături de el. Clientul trebuia să-şi arate obedienţa faţă de patron îngenunchind în faţa acestuia, uneori vărsând şi lacrimi. Clientul avea nevoie de patron pentru a supravieţui, legătura clientelară cu un patron puternic fiind o mare realizare.
      De asemenea, numărul şi calitatea clienţilor pe care îi avea un patron a fost o măsură a statutului său social. Cu cât erau mai mulţi oameni care aveau obligaţii faţă de un patron  (obligatio), cu atât acesta devenea mai bogat şi mai puternic. Numărul clienţilor sporea şi prin eliberarea sclavilor, care rămâneau în familie şi după ce erau eliberaţi, preluând numele de familie al patronului. Libertul îi datorau patronului reverentia, doar moartea patronului şi a urmaşilor acestuia îl elibera de această legătură.
      Patronul avea obligaţia să-şi ocrotească clientul prin toate mijloacele şi toate puterile de care dispune, prin rugăciune ca preot, prin sabie ca războinic, prin lege ca judecător. Dacă clientul este chemat în faţa justiţiei cetăţii, patronul îl va apăra şi îi arată care sunt formulele misterioase ale legii ce-l vor face să aibă câştig de cauză. O vechea lege romană spunea referindu-se la modul cum trebuia să se poarte un patron faţă de clientul său : „Dacă patronul şi-a nedreptăţit clientul, să fie blestemat, sacer esto, şi să moară”.
      Un rol important îl jucau relaţiile clientelare în viaţa politică, mai ales cu ocazia alegerilor şi a repartizărilor competenţelor din provincii.
      În perioada Republicii relaţiile clientelare cunosc o degradare generate de influenţa pe care acestea l-au avut în societate. Corupţia tribunalelor, ilegalităţi în alegeri, favoritisme în carieră, nepotismul şi corupţia în vinderea de suffragia (asigurau dobândirea cetăţeniei romane şi a avantajelor legate de ea) au atribuit caracteristici de tip „mafiot” societăţii romane.
      Relaţiile patron-client s-au extins şi la nivelul statelor, precum este cazul Romei şi la statelor numite clientelare. Roma prefera ca multe state aflate la graniţa, şi pe care le-a învins, să nu le înglobeze în graniţele sale ci să le facă state clientelare. Relaţia clientelară presupunea o superioritate a Romei, ce implica raporturi care excludeau paritatea si reciprocitatea. Nici un stat clientelar nu putea porni un război împotriva altui stat decât cu acordul Romei.
      Spre sfârşitul Republicii romane, au apărut patroni extremi de puternici din rândurile senatorilor şi cavalerilor care au avut un întregul oraş, chiar şi state şi naţiuni străine ca clienţi.
      Marile familii senatoriale îşi pierd treptat clientela constituită în Italia şi provincii, lucru de care va beneficia împăratul care preia cea mai mare parte al acestor reţele clientelare. Octavian face întreaga populaţie italică clientela sa, iar ca magistrat suprem aduce şi toată plebea Romei sub ascultarea sa. După ce şi-a luat titlul de pater patriae (în anul 2 î.Hr.) locuitorii imperiului au devenit similari clienţilor. În secolul al V-lea, odată cu slăbirii autorităţii centrale, patroni locali preiau de facto atribuţiile statului.
      În perioada de târzie a Imperiului roman s-a ajuns la situaţii ciudate în care Senatul roman soluţiona de multe ori litigiile dintre naţiuni străine aflate în „sfera sa de influenţă”, prin intermediul patronilor naţiunilor respective fapt care nu făcea decât să uzurpe autoritatea statului roman.

      Peregrinii (în limba latină peregrinus) a fost denumirea sub care erau cunoscuţi, în timpul Imperiului roman timpuriu (cca 30 î.Hr. – 212 d.Hr.), locuitorii liberi din provinciile imperiului care nu a fost cetăţeni romani şi nu beneficiau de dreptul roman. Peregrinii reprezentau marea majoritate a locuitorilor imperiului în secole I-II d.Hr.. Statutul de peregrin a fost desfiinţat în anul 212 d.Hr. când toţi locuitorii liberi din imperiu au primit cetăţenia romană prin Constitutio Antoniniana.
      În timpul Republicii romane, termenul peregrinus (derivat din per + agere = călător de departe) numea pe cineva care nu a avut cetăţenia romană, totală sau parţială, ce se afla sau nu sub dominaţia romană.
      În primele două secole ale erei noastre, marea majoritate (80-90%) din locuitorii imperiului au fost peregrinii. În jurul anului 49 î.Hr., toţi locuitorii din peninsula italiană au fost cetăţeni romani. În afara Italiei, provinciile care au cunoscut o colonizare romană puternică au avut, probabil, o majoritate de cetăţeni romani până la sfârşitul domniei lui Augustus: Gallia Narbonensis (în sudul Franţei de azi), Hispania Baetica (în sudul Peninsulei Iberice ), Proconsularis şi Africa (Tunisia).
      Peregrinii provin din oraşele care se conduceau după propriile legi (ius conubii), deşi sunt legate de Roma prin diferite statute. Calitatea de peregrin se moşteneşte ereditar sau se poate dobândi colectiv prin includerea oraşului în statul roman sau individual în cazul pierderii cetăţeniei romane cauzată de trimiterea în exil sau prin deportare.
      Peregrinilor le-au fost acordate doar drepturile fundamentale cuvenite prin ius gentium („legea naţiunilor”), o clasă de drept internaţional derivată din dreptul comercial dezvoltat de polisului grec, care a fost folosit de romani pentru a reglementa relaţiile dintre cetăţeni şi non-cetăţeni. Cu toate acestea, ius gentium nu conferă multe drepturi şi protecţie de drept roman („dreptul cetăţenilor”), adică ius civile.
      După 241 î.Hr. problemele de drept pe care le punea prezenţa lor pe teritoriul roman sunt reglementate de un pretor peregrin care intervenea în cazul unui litigiu cu un cetăţean roman. Nu exista nici o lege care să împiedice folosirea torturii la interogatorii a peregrinilor, aşa cum erau, cel puţin în teorie, protejaţi cetăţenii romani. În plus, romanii se bucurau şi de dreptul la recurs în cazul unei sentinţe penale, mai ales dacă a fost dată o pedeapsă cu moartea, direct la împărat.
      Pe de altă parte, cazurile care implicau cetăţenii romani au fost acordate în instanţa de judecată guvernatorului, în conformitate cu normele stabilite de dreptul civil roman. Aceasta oferea cetăţenilor un avantaj substanţial în litigiile cu peregrinii, deoarece dreptul roman a avut întotdeauna prioritate faţă de legile locale, atunci când ambele au fost în conflict. În plus, verdictele guvernatorului au fost adesea influenţate de statutul social al părţilor (şi, de multe ori, prin luare de mită).
      În domeniul fiscal, pelerinii au fost supuşi la impozitele directe (tributum), au fost obligaţi să plătească un impozit anual pe cap de locuitor (tributum capitis), o sursă importantă de venit pentru Imperiu şi pe care cetăţenii romani au fost scutiţi să-l plătească. După cum s-ar putea aştepta de la o economie agrară, venituri importante proveneau din impozitul pe proprietatea pământului (tributum soli) ce a fost plătit de peregrini pentru cele mai multe terenuri din provincii, impozit de care pământul din peninsula italiană era scutit, precum şi terenul deţinut de către coloniştii romani (coloniae) în afara Peninsulei Italice.
      În domeniul militar, peregrinii au fost este constrânşi să efectueze un serviciu militar, ocazional în vremea Republicii, regulat în perioada imperială, de regulă fiind excluşi de la serviciu în legiuni (unde va primi cetăţenia romană) şi folosiţi mai ales în trupele auxiliare romane, mai puţin prestigioase.
      În sfera socială, peregrinii nu au dreptul de connubium, adică nu se putea căsători cu un cetăţean roman. Prin urmare, orice copil provenit dintr-o astfel de relaţie a fost ilegitim şi nu putea moşteni cetăţenia romană (sau proprietăţi). În plus, peregrinii nu şi-au putut numi urmaşii lor în conformitate cu dreptul roman, cu excepţia cazului în care au fost trupele militare auxiliare. Prin urmare, la moartea lor nu au putut să lase un testament legal, fapt care a făcut ca activele lor să treacă în proprietatea statului roman.