Societatea Romei antice (Societas hominum) a fost organizată într-o ierarhie strict definită, în care fiecare individ îşi avea rangul său apreciat după origine şi avere, care-i determină drepturile şi obligaţiile. Populaţia definită după origine este împărţită mai întâi în oamenii liberi şi sclavi. Cei liberi se împart în cetăţeni romani, liberţi şi peregrini.
      Cetăţenii romani născuţi liberi au fost împărţiţi în mai multe clase, atât după strămoşi cât şi după proprietăţile deţinute: patricieni, plebei, nobili şi cavaleri.
      În categoria oamenilor liberi intrau liberţii (sunt foşti sclavi care au fost eliberaţi de către stăpânul lor) şi peregrinii (străinii) care, însă, nu beneficiază de cetăţenia romană şi de drepturi juridice.
      Sclavii, fiindcă nu sunt consideraţi persoane juridice, nu au nici un drept politic sau privat. O imensă masă servilă lucrează pentru societatea oamenilor liberi odată ce cuceririle şi comerţul au permis aducerea unui număr mare de sclavi.

      O clasă care a format iniţial un grup ce s-a compus în urma prestării serviciul militar a devenit tot mai importantă. Membrii ai acestei clase sociale au fost determinaţi periodic de către cenzori, în funcţie de proprietatea deţinută. Cei mai înstăriţi, nobilii care au aparţinut de ordinul senatorial, dominau viaţa politică şi deţineau comanda armatei. Alături de ei se afla ordinul cavaleresc (equestrians) iniţial format din cei care îşi puteau permite să vină la război cu un cal, iar mai târziu format pe de o parte din cei 1.800 de cetăţeni care primesc un cal de la stat şi pe de altă parte de cetăţeni cu un venit mai ridicat însă care nu făceau parte din ordinul senatorial. Aceştia au format o clasă puternic mercantilă reprezentată de adevăraţi capitalişti care obţin profituri mari din activităţi comerciale, bancare, din furnituri pentru armată, din arendarea impozitelor, preluarea unor lucrări publice, a drepturilor vamale.
      O altă structură a societăţii ce se bazează pe avere este ilustrată de raporturile clientelare stabilite între cei bogaţi şi cei săraci. Prestigiul şi influenţa pe care o dobândesc patronii, datorită clientelei mari pe care au reuşit să o realizeze şi pe care o transmit ereditar urmaşilor lor, le aduc imense profituri.
      În Roma nu a existat niciodată o clasă de mijloc reală, diferenţa dintre cei bogaţi şi săraci accentuându-se în timpul Imperiului, când societatea este delimitată între cei bogaţi care au acces la putere (honestiores) şi cei săraci (humiliores).
      Femeile romane cu toate că  împărtăşeau unele drepturi fundamentale cu omologii lor de sex masculin, nu au fost beneficiat pe deplin de calitatea de cetăţeni fiind lipsite de posibilitatea să voteze sau să ia parte la viaţa politică. Drepturile limitate ale femeilor au fost extinse treptat de-a lungul timpului, astfel că s-a ajuns la obţinerea libertăţii faţă de pater familias, câştigarea drepturilor de proprietate,  şi chiar la mai multe drepturi jurisdicţionale decât soţii lor.
      Trebuie remarcat faptul că a existat tot timpul de-a lungul istoriei romanilor posibilitatea urcării pe scara socială, pătrunderea într-o categorie socială fiind accesibilă în primul rând averii dobândite.
      Oraşul Roma devine în timpul Imperiului cel mai mare centru urban din timpul său, cu o populaţie de aproximativ un milion de oameni. Estimările istorice arată că aproximativ 20% din populaţia aflată sub jurisdicţia romană (25-40%, în funcţie de standardele utilizate, în Italia romană) a trăit în nenumărate centre urbane, ce aveau o populaţie în jur de 10.000 de oameni, şi în mai multe aşezări militare.  Această estimare arată o rată foarte mare de urbanizare ce se apropie de standardele perioadei moderne preindustriale. În cele mai multe dintre aceste centre au fost construite un forum, temple şi clădiri similare, dar la o scară mai mică, cu cele aflate la Roma.

      Cetăţenia romană (jus civitas sau civitas) oferă drepturi extinse şi fundamentale persoanelor în ceea ce priveşte legile, statutul social, dreptul de proprietate şi accesul la funcţii publice. Aceste privilegii, care variază în cursul istoriei, dau posibilitatea cetăţeanului de a participa la adunările politice ale oraşului Roma, de a avea mai multe beneficii fiscale şi, deosebit de important, posibilitatea de a fi supus dreptului privat, adică să se prezinte în instanţă prin intermediul mecanismelor de ius civile, dreptul roman prin excelenţă.
      Dreptul de cetăţenie, adică, recunoaşterea cetăţeniei, este iniţial rezervat pentru oameni liberi înscrişi în triburile din Roma şi din jurul teritoriul său, iar din anul 89 î.Hr. el este extins asupra tuturor oamenilor liberi din Italia. Trei secole mai târziu, în 212 d.Hr., cetăţenia este acordată tuturor oamenilor liberi din Imperiu.
      Cetăţenii romani (cives) formează principala componentă a societăţii romane. Măsura valorilor cetăţeanului roman puse în serviciul comunităţii (res publica) este dată de libertatea de acţiune şi conştiinţă (libertas), de virtute (virtus), de loialitatea şi seriozitatea sa (fides), de veneraţie şi pioşenie (pietas), de glorie (gloria) şi de o poziţie publică (dignitas). Aceste repere dau un comportament şi un caracter propriu cetăţeanului roman ce se reflectă în aportul său la creşterea puterii şi măreţiei poporului său (maiestas populi Romani).
      Pentru cetăţeanul roman legea supremă este bunăstarea poporului (salus populi suprema lex), statul ocupă în viaţa sa primul loc (res publica), iar viaţa privată (res privata) trebuie să fie mereu pusă în slujba statului. Cetăţeanul poate să se evidenţieze doar în 2 cazuri : în marşului triumfal al comandantului întors la Roma victorios şi la funeraliile unui nobil.
      Calitatea de cetăţean (cives) aduce onoare numelui roman numai pentru bărbaţi, femeile fiind excluse de la exercitarea unor drepturi politice.
      Cetăţenia se dobândeşte prin naşterea din părinţi cetăţeni căsătoriţi conform legilor legale de căsătorie (connubium), naturalizare sau ca libert al unui cetăţean.
      La sfârşitul Republicii şi în timpul Imperiului, serviciul militar făcut în trupele auxiliare este pentru mulţi oameni un mijloc de a dobândi cetăţenia romană. Cetăţenia a fost acordată pentru prima dată prin recompense excepţionale de insigne de merit, după cum reiese din Tabula Asculum. Claudius acordă în mod automat cetăţenie soldaţilor din armata auxiliară care au făcut 25 sau mai mulţi ani de serviciu.
      Cetăţenia pot fi dobândită prin naturalizare de un om liber, caz în care noul cetăţean a luat numele de familie al magistratului care l-a făcut cetăţean şi este înscris în trib. În timpul Imperiului, când cetăţenia se acorda numai de împărat în urma unei recomandări (suffragium) făcute de un apropiat al împăratului sau al unui înalt funcţionar provincial, se adopta numele împăratului : Iulius sau Claudius sub dinastia Iulia-Claudia, Flavius sub Flavia, Ulpius, Aelius sau Aurelius sub Antonini, Septimius sau Aurelius sub Severi. Tabula Banasitana demonstrează această procedură pentru timpul lui Marcus Aurelius. Accesul spre cetăţenie era favorizat de avere, fapt care s-au înregistrat multe acte de corupţie în vinderea acestor recomandări.
      Naturalizare unui om liber este adesea explicată prin legături de patronaj. Libertul pentru a primi cetăţenia trebuia să aibă peste 30 de ani, să fi fost eliberat prin testament sau printr-o procedură desfăşurată în fata unui magistrat din Roma sau a unui promagistrat în provincii.
      Cetăţenia este acordată, de asemenea, unui oraş întreg pentru serviciile prestate în timpul războaielor purtate de Roma. Dreptul roman putea fi acordat unui oraş al căror drept este străin legii romane (oraş peregrin), dar care realizează o schimbare de statut devenind municipiu sau colonie latină.
      Cu toate greutăţile obţinerii cetăţeniei romane se observă, în special în timpul Imperiului, că Roma se arată mult mai binevoitoare decât oraşele greceşti. Exemplele includ, în ciuda diferenţelor culturale semnificative, cetăţenii evrei din Roma, ca Gnaeus Pompeius Paullus (Paul din Tars – în Faptele Apostolilor, Pavel şi-a declarat cetăţenia romană după ce a fost bătut fără proces) sau Flavius ​​Josephus.
      Pierderea cetăţeniei (capitis deminutio media) se realiza în cazul în care cetăţeanul :
      ■ este luat prizonier de o putere inamică
      părăseşte voluntar oraşul pentru a se stabili într-o colonie care nu beneficiază de civitas
       este acuzat de trădare
       dacă nu îşi îndeplineşte îndatoririle de cetăţean
      Drepturile cetăţeanului roman sunt asociate cu diferite tipuri de statut care au cunoscut schimbări în timp, influenţate de originea persoanelor şi a serviciilor prestate către stat de acestea. Cu toate acestea se pot identifica pentru o perioadă lungă din istoria romană, următoarele drepturi :
ius suffragiorum : dreptul de vot în adunările comiţiilor;
ius honorum : dreptul de a candida şi a fi ales în magistraturi;
ius commercii (sau commercium) : dreptul de a cumpăra şi vinde pe teritoriul roman şi de a deţine bunuri; permite să împrumute cu dobândă;
ius connubii (sau conubium) : dreptul de a încheia o căsătorie legală cu un alt cetăţean roman, de a avea drepturi de pater familias, iar copii născuţi din aceste căsătorii să fie consideraţi cetăţeni romani; din anul 445 î.Hr. sunt recunoscute căsătoriile dintre patricieni şi plebei, iar cele dintre persoanele libere şi liberţi din anul 18.Hr.;
ius sacrorum : dreptul de a lua auspiciile şi de a participa la preoţie;
ius migrationis : dreptul la păstrarea a cetăţeniei dacă acesta se muta într-un oraş de acelaşi statut;
ius provocationis : dreptul de a face apel la popor în procesele penale atunci când considera că instanţa a avut o judecată greşită;
jus legis actionis : dreptul de a introduce o acţiune în justiţie în faţa unui tribunal din Roma;
ius gentium : practică juridică, apărută în secolul al III-lea î.Hr. odată cu expansiunea Romei dincolo de graniţele Italiei, în domeniul de aplicare a dreptului internaţional pentru a face faţă situaţiilor apărute între cetăţeni romani şi persoane străine. S-a bazat pe dreptul comercial foarte dezvoltat din polisurile Greciei şi a altor puteri maritime. Drepturile oferite de ius gentium au fost considerate a fi deţinute de către toate persoanele, indiferent de cetăţenie;
ius auxilii : dreptul la asistenţă în apărarea lui din partea unui tribun al plebei;
dreptul de a purta toga şi a avea trei nume – tria nomina (numele, prenumele şi porecla) –, semnele distinctive ale cetăţeanului;
dreptul de a face un testament prin care lăsa moştenire bunurile sale moştenitorilor lui;
un cetăţean roman nu putea fi torturat sau biciuit, şi nici nu putea primi pedeapsa cu moartea, cu excepţia cazului în care el a fost găsit vinovat de trădare;
dacă era acuzat de trădare avea dreptul de a fi judecat la Roma, şi chiar dacă era condamnat la moarte el nu putea fi executat pe cruce.

      Cetăţenia romană a cunoscut în cadrul statului roman două clase cu statut juridic diferit :
■■ cives optime iure – cetăţenii care sunt beneficiarii tuturor drepturilor; aceştia poartă vestimentaţie de cetăţean : togă albă şi bonetă de lână (pileus);
■■ cives minuto iure – cetăţeni care beneficiază, în general, numai de drepturile de proprietate şi de căsătorie (ius commercii şi ius connubii); este vorba de liberţi (nu au drept de ius honorum), de locuitorii municipiilor italiene (nu beneficiază de ius sufragii) şi de locuitorii provinciilor romane.
      Cetăţeanul roman are şi îndatoriri faţă de stat :
census : obligaţia de a participa la recensământul efectuat de cenzor pentru a se identifica, în caz contrar putea fi pedepsit cu pierderea cetăţeniei. Recensământul este însoţit de ataşamentul cetăţenilor la un trib sau la alt tip de circumscripţie rurală sau urbană; de asemenea, este evaluată şi averea cetăţeanului, aceasta determinându-i poziţia în societate;
ius militae : obligaţia de a servi în legiunea romană;
tributum : plata unui impozit ocazional, contribuţie la cheltuielile militare; îndatorire desfiinţată în 167 î.Hr.;
impozitul pe succesiune, stabilit de Augustus pentru a se plăti primele acordate soldaţilor care termină serviciul militar.
      Date importante care au marcat evoluţia acordării cetăţeniei :
 90 î.Hr. – lex Iulia de Civitate Latinis Danda sau lex Julia acordă cetăţenia romană oamenilor din Italia, care nu s-au revoltat după asasinarea lui Livius Drusus şi nu au ridicat armele împotriva Romei în timpul războiului social;
 89 î.Hr. – lex Plautia Papiria extinde drepturi depline de cetăţenie pentru toţi locuitorii din sudul Italiei. Acest lucru permite încheierea războiului social dus împotriva socilor din Italia centro-meridională;
 65 î.Hr. – lex Papia pedepseşte dobândirea pe căi frauduloase a cetăţeniei romane;
 49 î.Hr. – lex Roscia, adoptată la începutul războiului civil, acordă cetăţenia romană tuturor locuitorilor din Galia Cisalpină. Mai târziu, în 42 î.Hr., Galia Cisalpină este alipită de Italia;
 44 î.Hr. – la iniţiativa lui Marc Antonius  cetăţenia romană a fost dată tuturor oamenilor liberi din Sicilia, măsură parţial revocată mai târziu de Augustus;
 48 d.Hr. – după cum reiese din Tabula claudiană din Lyon, Claudius acordă acces la magistratură şi la Senat locuitorilor bogaţi din Galia comata (teritoriul dintre Pirinei şi Rin);
  69-79 d.Hr. – Vespasian acordă dreptul cetăţeniei către toate oraşele din Hispania;
 212 d.Hr. – Caracalla acordă printr-un edict cetăţenia romană tuturor oamenilor liberi din Imperiu.