Octavian Augustus Dinastia Iulia-Claudia Dinastia Flavilor Dinastia Antoninilor Dinastia Severilor Împărații soldați

Tiberius

Tiberius Iulius Caesar Augustus (42 î.Hr. – 37 d.Hr.)

       Tiberius, al doilea împărat roman, a condus Roma între anii 14 d.Hr. – 37 d.Hr.. Este născut în familia Claudia, fiind fiul Liviei Drusilla din prima căsătorie cu consulul Claudius Nero.
       Tiberius se va căsători mai târziu cu „Julia cea Bătrână” fiica lui Augustus (din a doua căsătorie încheiată cu Scribonia). Este adoptat de Augustus devenind în mod oficial un iulian, luând numele de Tiberius Iulius Cezar. Împăraţii ulteriori lui Tiberius vor continua această dinastie provenită din ambele familii pentru următorii patruzeci de ani; istoricii au numit-o dinastia iulio-claudiană.
       Tiberius a fost unul dintre mai renumiţi generalii romani din antichitate (probabil,  primul după Agrippa). Calităţile sale militare s-au făcut remarcate pe întregul teritoriu al Imperiului. Participă în campania din Hispania (26-25 î.Hr.) în calitate de tribunus militum.
       În 24 î.Hr., la vârsta de 17 ani, Tiberius a intrat în politică sub conducerea lui Augustus, primind funcţia de chestor, după care a primit dreptul de a candida în alegeri pentru consul cu cinci ani înainte de vârsta prevăzută de lege. Dispoziţii similare au fost făcute şi  pentru fratele său Nero Claudius Drusus (născut în 38 î.Hr.).
       La scurt timp după aceea Tiberius a început să apară în instanţă ca avocat, de aici a început, probabil, interesul său în retorica greacă. În 20 î.Hr., Tiberius a fost trimis împreună cu Marcus Agrippa în estul Imperiului unde parţii au cucerit mai multe stindarde ale legiunilor romane aflate sub comanda lui Marcus Licinius Crassus (53 î.Hr. - în bătălia de la Carrhae), Saxa Decidius (40 î.Hr.) şi Marc Antoniu (36 î.Hr.). Tiberius a condus o forţă considerabilă în Armenia, probabil cu scopul de a o face un stat clientelar al Romei şi o ameninţare pentru parţi. După negocieri ce au durat câţiva ani a ajuns la un compromis prin care aceste standarde au fost returnate, şi Armenia a rămas un teritoriu neutru între cele două puteri.
       După revenirea din est în 19 î.Hr., Tiberius s-a căsătorit cu Vipsania Agrippina, fiica celui mai mare general roman, Marcus Vipsanius Agrippa, şi prieten apropiat al lui Augustus. Este numit pretor şi a trimis cu legiunile lui pentru a-l asista pe fratele său, Drusus, în campaniile din vest. În timp ce Drusus şi-a concentrat forţele în Gallia Narbonensis şi de-a lungul frontierei germane, Tiberius a combătut triburile din Alpi şi din Galia Transalpină, cucerind Raetia. Revenind la Roma în anul 13 î.Hr., Tiberius a fost numit consul. În această perioadă s-a născut fiul său, Drusus Iulius Cezar.
       Moartea lui Agrippa, în anul 12 î.Hr., a ridicat pentru Tiberius şi Drusus problema succesiunii. La cererea lui Augustus, Tiberius a divorţat de Vipsania şi s-a căsătorit cu Julia cea Bătrână, fiica lui Augustus şi văduva lui Agrippa. Căsătoria cu Julia nu a fost niciodată una pozitivă, şi a produs numai un singur copil care a murit în copilărie. Moartea fratelui său Drusus în 9 î.Hr. a clarificat succesiunea la conducerea Imperiului.
       În 12 î.Hr. a primit conducerea militară în Pannonia şi Germania, ambele zone fiind extrem de volatile. Întors la Roma a fost ales consul pentru a doua oară în 7 î.Hr., iar în 6 î.Hr. i-a fost acordată putere de tribun (tribunicia potestas) şi de control în Orient, poziţii pe care Agrippa le-a deţinut anterior.
       Cu toate acestea, în ciuda acestor succese şi în ciuda progresului său, Tiberius nu a fost fericit. El a ajuns să fie amintit ca un conducător închis în sine, izolat, melancolic şi care niciodată nu şi-a dorit cu adevărat să fie împărat. Pliniu cel Bătrân l-a numit tristissimus hominum („cel mai trist dintre oameni”).
       Astfel că, deşi se afla pe punctul de a accepta comanda în est şi de a deveni al doilea om cel mai puternic din Roma, Tiberius şi-a anunţat brusc retragerea din politică şi s-a retras la Rodos. Motivele retragerii lui Tiberius sunt neclare, istoricii au speculat o legătură cu faptul că Augustus i-a adoptat pe fiii Juliei, pe Gaius Agrippa şi Lucius, şi se părea că aceştia se îndreptau spre calea politică pe care Tiberius şi Drusus au bătătorit-o. Astfel, Tiberius  părea a fi doar o soluţie intermediară: el urma să deţină puterea numai până când aceştia ajungeau la vârsta majoratului şi apoi să fie şters din circuitul politic.
       De asemenea, un rol important în luarea acestei hotărâri putea să-l aibă şi căsătoria nefericită cu Julia. Tacit spune despre cauza plecării sale în Rodos că îşi are rădăcina în ura pe care o avea faţă de Julia şi dorul după prima sa soţie, Vipsania. Tiberius suferea pentru că era căsătorit cu o femeie pe care el o ura, care l-a umilit public cu escapadele sale în forum pe timp de noapte şi faptului că îi era interzis de a o vedea pe femeia pe care o iubeşte.
       Oricare ar fi motivele lui Tiberius, retragerea sa a fost aproape un dezastru pentru planurile de succesiune ale lui Augustus. Gaius şi Lucius erau încă în adolescenta timpurie, iar Augustus, acum în vârstă de 57 de ani, nu a avut nici un alt succesor imediat. Nu mai era o garanţie că va avea loc un transfer paşnic de putere după moartea lui Augustus, şi nici o garanţie că familia lui, şi, prin urmare, familia aliaţilor lui, ar continua să deţină puterea
       Ulterior, Tiberius şi-a dat seama că a făcut o eroare prin plecarea sa şi a cerut voie, de mai multe ori, să se întoarcă la Roma, dar de fiecare dată Augustus i-a refuzat solicitările.
       După plecarea lui Tiberius, succesiunea lui Augustus s-a îndreptat spre cei doi tineri nepoţi, Lucius şi Gaius Caesar. Situaţia a devenit mai precară, în anul 2, odată cu moartea lui Lucius. Augustus, probabil în urma unor presiuni venite din partea soţiei sale Livia, i-a permis lui Tiberius să se întoarcă la Roma doar ca un simplu cetăţean şi nimic mai mult. În anul 4, Gaius a fost ucis în Armenia şi Augustus nu a avut altă alegere decât să apeleze la Tiberius.

Germanicus
Julius Caesar

       Tiberius a fost adoptat ca fiu şi moştenitor şi, la rândul său, el era obligat să-l adopte pe nepotul său, Germanicus, fiul fratelui său Drusus şi al nepoatei lui Augustus Antonia Minor. Odată cu adoptarea, Tiberius a primit şi puterea tribuniciană, precum şi o parte din imperium maius lui Augustus, ceva care nici măcar Marcus Agrippa nu ar fi putut avea. În anul 7, Agrippa Postumus, un frate mai mic de Gaius şi Lucius, a fost renegat de Augustus şi exilat pe insula Pianosa, unde a trăit în izolare.
       În anul 13 d.Hr. competenţele deţinute de Tiberius l-au făcut egal cu puterile deţinute de Augustus, fiind din toate punctele de vedere „co-princepe” al lui Augustus
       Augustus a murit, în anul 14, la vârsta de 75 de ani. El a fost înmormântat cu toată ceremonia cuvenită şi, după ce a fost zeificat, Tiberius a  fost confirmat ca unicul moştenitor supravieţuitor. Senatul, convocat pe 18 septembrie, a validat poziţia lui Tiberius ca princeps şi dorea să-i extindă competenţele. Tiberius deţinea deja competenţele administrative şi politice ale principelui, dar îi lipseau titlurile: Augustus, Pater patriae şi Coroana civica (o coroană de laur şi fabricată din lemn de stejar în onoarea lui Augustus pentru că a salvat vieţile cetăţenilor romani).
       Cu toate acestea Tiberius, a încercat să joace acelaşi rol ca Augustus: cel al funcţionarului public care nu dorea nimic mai mult decât a servi statului roman. Refuzul acceptării acestor titluri venite de pe o poziţie umilă, arăta mai degrabă ca fiind o reacţie batjocoritoare la adresa Senatului. El a motivat că nu poate acţiona ca princeps datorită vârstei sale şi că, de fapt, nu doreşte această poziţie; apoi a continuat să ceară doar o parte din puterile cei reveneau. Îmbunat, a acceptat în cele din urmă puterile cei reveneau ca princeps, dar, potrivit lui Tacitus şi Suetonius, a refuzat să poarte titlurile de Pater patriae, Imperator şi Augustus.
       Această înţelegere cu senatorii pare să fi stabilit tonul pentru întregul comportament al lui Tiberius. În primii ani ai domniei, Tiberius părea că dorea să aibă un Senat care să acţioneze pe cont propriu, mai degrabă decât ca un servitor să voinţei sale cum a fost sub Augustus. Potrivit lui Tacitus, Tiberius a ridiculizat Senatul ca fiind „oamenii apţi pentru a fi sclavi”.
       La momentul încoronării sale, el este deja un om matur, capabil, prin urmare, să evalueze complexitatea rolului instituţional care-i revenea. Poate că asta a fost politica prudentă şi  înţeleaptă pe care a decis să o urmeze.
       Problemele noi au apărut rapid în Principatul condus de Tiberius. Legiunile care erau cantonate în Pannonia şi Germania s-au răsculat pentru nu au fost plătite cu bonusuri care trebuiau să le conform promisiunii făcute de Augustus. Germanicus şi fiul lui Tiberius, Drusus Iulius Cezar, au fost trimişi cu o forţă mică pentru a reprima răscoala şi să aducă înapoi legiunile la ascultare. În loc să se mulţumească cu stingerea conflictului, Germanicus a condus o scurtă campanie militară peste Rin în teritoriile germanice, declarând că orice comoară găsită putea deveni bonus legionarilor. Germanicus a distrus rapid forţele inamice de peste Rin şi a ocupat tot teritoriul dintre Rin şi Elba. În plus, Tacit scrie că au fost recuperate unele stindardele pierdute cu câţiva ani înainte de Publius Quinctilius Varus în bătălia din Pădurea Teutoburger, atunci când trei legiuni romane şi cohortele sale auxiliare au fost surprinse şi distruse de o armată de germanici. Germanicus a  reuşit să da o lovitură semnificativă duşmanilor săi din Roma prin stingerea răscoalei legiunilor şi aducerea stindardele pierdute la Roma, acţiuni care au crescut faima şi prestigiul lui Germanicus, deja foarte popular în rândul poporului roman.
       După ce a fost rechemat din Germania, Germanicus a fost sărbătorit cu un triumf la Roma în anul 17. Ca recunoaştere a meritelor sale în anul 18 i-a fost acordat controlul asupra părţii de est a Imperiului, la fel cum l-a primit Agrippa şi Tiberius înaintea sa, fapt care îl definea în mod clar  drept succesorul lui Tiberius. Este trimis în Asia unde a învins în anul 18 regatele din Cappadocia şi Commagene, transformându-le în provincii romane. În timpul unei călătorii turistice în Egipt (care nu era o provincie regulată, ci proprietatea personală a împăratului), el se pare să fi uzurpat din necunoştinţă cauză mai multe prerogative imperiale.
        În anul următor, Germanicus moare subit în Antiohia. Moartea sa a stârnit multe speculaţii, mai multe surse dând vina pe guvernatorul Siriei, Gnaeus Calpurnius Piso, care ar fi acţionat la ordinele împăratului Tiberius. Acest lucru nu a fost niciodată dovedit, Piso a murit mai târziu (aparent prin sinucidere) în timp ce se confrunta cu un proces. Gelozia lui Tiberius, teama de popularitatea a nepotului său şi puterea în creştere acestuia este posibil să fie fost motivul adevărat.
       Moartea lui Germanicus, realizată în circumstanţe dubioase, a afectat foarte mult popularitatea lui Tiberius la Roma şi începe să conducă la crearea unui climat de frică în Roma însăşi.
       În anul 22, a împărţit autoritatea sa tribuniciană cu fiul său Drusus şi a început să facă excursii anuale în Campania. În anul 23, fiul său Drusus a murit în mod misterios, după care Tiberius se pare că nu făcut nici un efort pentru a găsi un înlocuitor la succesiune.
        În cele din urmă, în anul 26 î.Hr., Tiberius s-a retras din Roma pe insula Capri lăsându-l pe prefectul pretoriului Seianus, un ofiţer viclean şi lipsit de scrupule, să asigure conducerea statului. Seianus a fost consilierul de încredere al lui Tiberius, fiind ceea ce Agrippa sau Mecena a fost pentru Augustus. Dar spre deosebire de cei doi, Seianus a fost dornic de putere şi şi-a trădat stăpânul. Pentru a-şi asigura poziţia, Seianus a cauzat uciderea lui Drusus, fiul lui Tiberius.
       Acesta instaurează un regim de teroare prin acuzaţii care duc la procese de lezmaiestate (lege prin care erau pedepsiţi cei care ştirbeau autoritatea statului), execuţii şi sinucideri.
       Dar când Tiberius a fost informat cu privire la adevăratele intenţii ale Seianus, răzbunarea a fost cumplită executându-l pe prefectul pretoriului şi pe complicii săi (31 î.Hr.), după care a început o perioadă de teroare în Roma.
       În ciuda acestor evenimente sumbre legate de zonele restricţionate din Roma, Tiberius a fost un administrator atent şi prudent, guvernarea sa a fost benefică atât pentru Italia, unde a susţinut investiţiile de capital, cât şi în atât în provinciile care au fost protejate de exploatatori. Tiberius a fost un abil administrator abil al statului, capabil să înfrunte în mod corespunzător situaţiile economice delicate.
       Sistemul instituit de Augustus a fost supus la un test sever de caracterul oamenilor care i-au urmat la tron. Împăraţii ce au făcut parte din dinastia Iulia-Claudia au fost adesea tiranici, vicioşi şi o ruşine pentru Roma. Că imperiul a fost capabil să supravieţuiască la toate acestea este, probabil, o altă dovadă a seriozităţii muncii efectuate de către primul împărat. Dintre cei patru împăraţi iuliani, Tiberius a fost probabil cel mai capabil. El demonstrându-şi deja capacitatea sa ca general, a fost adoptat de Augustus şi asociat cu el la guvernare fiind pregătit să desfăşoare politica deja stabilită. Dar, caracterul său personal a fost puternic în contrast cu cel al predecesorul său. În loc de a fi generos şi conciliant, el a fost crud şi tiranic cu cei cu care el a avut relaţiile personale. Dar noi trebuie să facem distincţie între modul în care şi-a tratat duşmanii şi de modul în care a condus Imperiul. El a avut un anumit sentiment de datorie şi a încercat să menţină autoritatea care a revenit asupra lui. Dar el nu a putut realiza acest lucru prin metode folosite de Augustus,  ci a folosit metode mai severe.
       În timp ce Tiberiu a urmărit în multe privinţe politica lui Augustus, el a adoptat anumite măsuri prin care a arătat că nu ascunde simpatia sa faţă de monarhie. În primul rând, el stinge drepturile politice ale oamenilor ce ţin de legislativ şi transferă de la popor la Senat dreptul de a alege funcţionarii oficiali. Adunările populare şi-au pierdut întreaga însemnătate.
       O altă măsură se referă la legea de lezmajestate care se referea la crime îndreptate împotriva statului şi care este schimbată prin includerea oricăror cuvinte, comportamente sau gesturi care ar putea fi interpretat ca fiind ostile împăratului (lex maiestatis). Urmărind să-şi înlăture duşmanii, Tiberius a încurajat practica denunţului, oferind recompense tuturor persoanele care puteau oferi informaţii cu privire la infracţiuni. Prin urmare au apărut la Roma o clasă de informatori (delatores) care au acţionat ca spioni profesionişti sau inchizitori, pentru a detecta inamicii împăratului.
       În cele din urmă, am putea menţiona o altă modificare efectuată de către Tiberius. Acest lucru a fost reunirea cohortelor pretoriene într-o singură tabără lângă Roma care să ofere protecţie persoanei împăratului şi, astfel, să-i asigure mai bine puterea.
       Cruda tiranie a lui Tiberius a fost limitată doar la Roma şi la persoanele care erau suspectate ca fiind duşmanii lui personali. Provinciile au fost scutite de la această suspiciune şi, prin urmare, au continuat să prospere ca şi în timpul lui Augustus. Tiberius a încercat să le protejeze de o guvernare nedreaptă şi de un sistem de impozitare opresiv. El a adus în faţa justiţiei guvernatorii provinciilor care erau vinovaţi de extorcare. Se spune că în timp ce cei din Roma îl urau, cei din provincie îl iubeau. Când multe oraşe din Asia au fost distruse de un cutremur, el le-a trimis la ajutoare în formă de bani şi le-a scutit de impozite timp de cinci ani. Când a murit, greşelile sale au fost exagerate de către istorici romani şi virtuţile sale au fost ridicată în slăvi de către cei provinciali.
       Tiberius nu a făcut nimic pentru a asigura o succesiune paşnică. După moartea multor pretendenţi din dinastia sa,dintre candidaţii pentru succesiune s-a detaşat nepotul lui Tiberius şi fiul lui Germanicus, Caligula. Cu toate acestea, Tiberius nu a făcut nici o succesiune şi nu a dat dispoziţii cu privire la aceasta, există doar rapoarte despre o încercare, spre sfârşitul vieţii sale, de a-l numi chestor de onoare pe Caligula.
       Tiberius a murit, la Miseno, în 16 martie 1937 la vârsta de 77 ani.

Caligula

Caligula

Gaius Iulius Cezar Augustus Germanicus
(12 d.Hr. – 41 d.Hr.)

       Caius Iulius Cezar Augustus Germanicus (31august 12 d.Hr. – 24 ianuarie 41 d.Hr.), cunoscut şi sub numele de Gaius Caesar sau Caligula, a fost al treilea împărat roman.
       S-a născut lângă Anzio, fiind al treilea dintre cei şase copii care au supravieţuit din căsătoria lui Germanicus cu Agrippina Maior. Fraţii lui au fost Nero şi Drusus, iar surorile Julia Livilla, Drusilla şi Agripinilla.
       Germanicus, tatăl său, a fost un membru important al dinastiei Iulia-Claudia, astăzi fiind considerat unul dintre cei mai mari generali ai Imperiului roman. Acesta era fiul lui Nero Claudius Drusus şi a lui Antonia Minor, şi nepotul lui Tiberius Claudius Nero şi Livia, strănepot şi fiu adoptat al lui Augustus. Agrippina a fost fiica lui Agrippa şi Julia Vipsanio (Maiore) şi nepoata lui Augustus şi Scribonia.
       El a fost fiul lui Germanicus, care la rândul său, a fost fiul adoptat al împăratului Tiberius. Germanicus este considerat unul dintre cei mai mari generali din istoria Romei. Mama lui Caligula a fost Agrippina. Încă de copil la însoţit pe tatăl său în campaniile militare din Germania. Soldaţii s-au fost amuzat de faptul că a fost îmbrăcat într-o uniformă formată din armuri şi nişte cizme miniaturale militare şi i-au dat o porecla afectuoasă „Caligula” („Cizmuliţă”)). Se pare că viitorul împărat ura această porecla.
       După celebrarea triumfului tatălui său la Roma, el l-a însoţit la vârsta de 7 ani pe tatăl său, Germanicus, într-o expediţie militară în Siria. Germanicus a murit în timpul şederii lor în Antiohia, în anul 19. Potrivit lui Suetonius, Germanicus a fost otrăvit la ordinul lui Tiberius, care a văzut în general un rival politic periculos. După înmormântarea tatăl său, Caligula a revenit cu mama sa şi fraţii lui la Roma, unde prezenţa lor a provocat un disconfort împăratului ce a degenerat într-o duşmănie de moarte, cauzată probabil de decesele suspecte ale unor rude ale viitorului împărat, inclusiv au fost doi dintre unchii săi.
       La Roma relaţiile dintre mama sa şi Tiberius s-au deteriorat. Împăratul nu a permis căsătoria ei cu Agrippina, de teamă că soţul ei putea să devină un adversar politic periculos. Mama sa şi Nero Cezar au fost exilaţi în 29 sub acuzaţia de trădare, iar Caligula, care la acel moment era un adolescent, a fost trimis  să locuiască cu Livia, străbunica sa şi mama lui Tiberius. După moartea Liviei a fost luat în îngrijirea bunicii Antonia. În anul 30 fratele său Caesar Drusus Nero Cezar a fost închis şi a murit în exil mai târziu, însă nu se cunoaşte dacă de foame sau s-a sinucis. Suetonius scrie că, după exilul mamei sale şi al fraţilor săi, el şi surorile sale au fost supuşi unei monitorizări atente de către soldaţii imperiali ai lui Tiberius.
       În 31 Caligula a făcut parte din personalului implicat în îngrijirea lui Tiberiu pe Insula Capri, unde a rămas timp de şase ani. Comportamentul lui aici arăta o reconciliere cu împăratul. Însă, potrivit unor istorici el a fost doar un actor excelent, care, văzând pericolul, a decis să-şi ascundă resentimentele pe care le nutrea faţă de Tiberius.
       În 33, Tiberius i-a dat funcţia de chestor, un post pe care l-a deţinut până la numirea lui ca împărat. La acel moment a murit în închisoare Agrippina şi Drusus, mama şi fratele său. Tiberius s-a căsătorit cu Junia Claudilla. Această căsătorie s-a încheiat odată cu moartea lui Junia, în anul următor, în timp ce încerca să dea naştere unui copil. 
       În 35 Caligula şi Tiberius au fost numiţi moştenitori ai tronului.
       Când Tiberius a murit, în 16 martie 37, poziţia şi puterile obţinute de acesta ca princeps au fost transferate lui Caligula şi nepotului lui Tiberius Gemellus. Deşi Tiberius era bătrân când a murit (77 de ani), unii istorici susţin că el a fost ucis. Tacit a scris că prefectul pretorian, Naevius Sutorius Macro, l-a sufocat cu o pernă pe împărat pentru a asigura succesiunea lui Caligula; Suetoniu susţine că tânărul moştenitor ar fi fost autorul crimei. Între timp, Philo şi Josephus au constatat că Tiberiu a murit de moarte naturală. Bazându-se, pe Macro, Caligula a devenit singurul împărat înlăturându-l pe Gamellus.
       Caligula a acceptat ca princeps toate puterile oferite de Senatul roman. Când a intrat în Roma, pe 28 martie, a fost întâmpinat de o mare mulţime de oameni care l-au ovaţionat numindu-l „copilul nostru” şi „steaua noastră”. Este descris ca fiind primul împărat care a fost adorat de întreaga lume în momentul ascensiunii sale la tron. Această dragoste s-a datorat faptului că el a fost fiul lui Germanicus, cel care a foarte iubit de populaţia Romei, precum şi succesorul lui Tiberius al cărui final de domnie pe tron a reprezentat pentru oamenii din Roma o perioadă grea. Conform lui Suetonius au fost sacrificate aproximativ 160 de mii de animale în cinstea lui în primele trei luni ale domniei sale. Philo scrie că primele şapte luni ale domniei lui Caligula fost cele mai fericite timpuri după o lungă perioadă de timp.
       Primele măsuri luate ca împărat de Caligula au fost generoase cu poporul şi armata, dar, Dio Cassius spune că multe dintre acestea s-au datorat doar interesele politice: împăratul a acordat trupelor pretoriene Garda de Fier şi celor frontieră urbană o generoasă recompensă pentru serviciilor, în scopul de a obţine sprijinul armatei; a distrus documentele care înregistrau numele celor acuzaţi de trădare în timpul domniei lui Tiberius; a declarat că acuzaţiile de trădare sunt de domeniul trecutului şi a cerut exilaţilor să revină la Roma. El a ajutat persoanele afectate de sistemul de impozitare imperială, i-a izgonit pe devianţii sexuali şi a fost generos cu organizarea jocurilor publice, inclusiv cu luptele de gladiatori, câştigând astfel sprijinul poporului. De asemenea, a adus oasele mamei şi fraţilor săi pe care le-a depus în Ara Pacis.
       După un început de bun augur al sale, Caligula s-a îmbolnăvit grav în octombrie 37. Aceasta boală este, în principal descrisă de către istoricul Philo, dar şi de Dio Cassius  care o menţionează pe scurt în opera sa. Conform lui Philo boala lui Caligula s-a datorat exceselor la care acesta s-a dedat după ce a devenit împărat (băi calde, sex, consum de alcool şi mese generoase). Se pare că întregul imperiul a fost cuprins de un val de tristeţe şi simpatie pentru Caligula la aflarea că acesta este bolnav, mai ales că debutul domniei lui a dus o perioadă de prosperitate comparabilă cu cea din timpul lui Augustus. Deşi Caligula este complet recuperat din această boală, apropiere de moartea a reprezentat un punct de cotitură în modul în care domneşte, aşa cum subliniază Josephus.
       Caligula este caracterizat ca un conducător nobil şi moderat pentru primii doi ani ai domniei sale, înainte de schimbarea sa în rău. La scurt timp după ce s-a recuperat din boala suferită, Caligula a ordonat asasinarea mai multor persoane care au promis viaţa lor zeilor dacă împăratul se însănătoşeşte. Caligula îşi exilează soţia şi tatăl socru, Marcus Silanus, şi pe vărul său, Tiberius Gemellus, după care îi forţează să se sinucidă.
       Philo scrie că Gemellus a instigat o conspiraţie împotriva împăratului Caligula în timp ce el era bolnav. Acuzaţiile i-au fost aduse şi lui Silanus înainte de a se sinucide. Julius Graecinus a fost obligat de împărat să înceapă urmărirea penală împotriva lui Silanus. Nu se cunoaşte dacă planurile de Gemellus şi Silanus au fost legate sau separate. Suetonius crezut că aceste conspiraţii au fost existat doar în imaginaţia împăratului.
       În anul 38, Caligula şi-a concentrat atenţia asupra reformelor politice şi publice. El a publicat conturile fondurilor publice care nu au fost făcute publice în timpul domniei lui Tiberius, i-a ajutat pe cei care şi-au pierdut proprietăţile în incendii, a eliminat o serie de taxe şi a promovat evenimentele sportive. De asemenea, a permis intrarea unor noi membri în ordinele senatorial şi ecvestru.
       În cursul acestui an Caligula a fost criticat pentru ordonarea unor execuţii fără judecată şi că l-a silit pe fostul prefect pretorian Macro Sutorius să se sinucidă.
       Poate cea mai semnificativă măsură luată de el este restaurarea dreptului poporului de a-i alege pe magistraţi. El aboleşte şi procesele de lezmajestate.
       Potrivit lui Dio Cassius, o criză financiară a apărut în Imperiu în anul 39. Suetonius plasează începutul acestei crize în 38. Plăţile lui Caligula pentru sprijin politic şi militar, generozitatea şi extravaganţa sa au epuizat trezoreria statului. Istoricilor antici afirmă că Caligula a început să facă acuzaţii false urmate chiar şi de uciderea unor persoane fizice în scopul de a profita de proprietăţile lor. O serie de alte măsuri disperate de Caligula sunt descrise de către istorici. În scopul de a obţine fonduri, Caligula a cerut publicului să împrumute cu bani statul, a perceput impozite pe procese, căsătorie şi prostituţie. Caligula a început licitarea vieţilor gladiatorilor la spectacole. Testamentele lăsate de Tiberius au fost reinterpretate acum pentru ca de ele să beneficieze Caligula. Centurionii care au preluat o parte din bunuri în timpul jafurilor au fost obligaţi să predea prada către trezorerie (Erario). Funcţionarii responsabili cu colectarea taxelor pentru utilizarea de drumuri au fost acuzaţi de incompetenţă şi delapidare şi obligaţi să restituie banii.
       O foamete de dimensiuni necunoscute  ce s-a abătut asupra Imperiului, cauzată probabil de criza economică, este explicată diferit de istoricii clasici: după Suetonius, cauza a fost confiscarea de către Caligula a celor mai multe mijloace de transport public, iar după Seneca, motivul este cauzat de Caligula care a deturnat navele folosite la transportul de cereale pentru a le folosi în construcţia unui pod de vase.
       În ciuda crizei economice, Caligula a efectuat numeroase proiecte de construcţie în timpul domniei lui. Unele dintre aceste clădiri au fost publice, dar majoritatea au fost construite cu un scop privat.
       Potrivit lui Josephus, cele mai importante proiecte care au avut loc în timpul domniei lui Caligula au fost extensiile realizate la porturile Regium şi Sicilia. După efectuarea acestor lucrări a fost posibilă creşterea volumul de cereale expediate din Egipt.
       Caligula a completat templul lui Augustus şi teatrul din Pompei, a început construirea unui amfiteatru în apropierea Saepta şi a extins palatul imperial. A început construcţia apeductelor Claudia Aqua şi Novus Anio, pe care Pliniu cel Bătrân le considera minuni de inginerie. El a construit un mare circ – Circul lui Gaius şi Nero. Pentru decorarea acestei clădiri a fost adus pe mare din Egipt un obelisc (actualul obelisc al Vaticanului) ridicat în centrul Romei. La Siracuza a reparat zidul şi templele ale oraşului. S-au construite drumuri noi, iar cele vechi au fost reparate. De asemenea, a planificat reconstrucţia palatului Polycrates din Samos, terminarea templul Didymaean Apollo din Efes şi a fondat un oraş pe partea de sus a Alpilor. Cel mai ambiţios proiect care al lui Caligula a fost cel care dorea săparea unui canal prin istmul Corint, din provincia romană Ahaia.
       În 39 Caligula a efectuat o spectaculoasă lucrare de inginerie, prin construirea unui pod de vase temporar care lega portul de la Baiae cu cel de la Puteoli. Acest pod este descris că rivaliza cu cel realizat de regele persan Xerxes I la trecere Hellespontului.
       Caligula a reuşit să construiască  două nave mari, care au fost recuperate de arheologi din lacul Nemi în timpul dictaturii lui Mussolini. Navele sunt printre cele mai mari nave din lume antică. Nava mai mică a fost concepute ca un templu dedicat zeiţei Diana. Nava mai mare a fost, în esenţă, un palat plutitor ce avea etaje decorate cu pardoseli de marmură şi instalaţii sanitare, printre facilităţile sale. Navele au ars în timpul unui atac, în timpul celui de al doilea război mondial, şi distruse.
       În anul 39, relaţiile dintre Caligula şi Senat s-au deteriorat. Deşi nu se cunoaşte ceea ce a fost la originea litigiului, ştim că au existat o serie de factori care l-au exacerbat foarte mult. După ce Tiberius s-a retras la Capri în 26, Senatul s-a obişnuit să ia decizii proprii. Ascensiunea la tron de Caligula modifica acest fapt. În plus, Tiberiu prin procesele de trădare intentate a eliminat un număr mare de senatori susţinătorii ai dinastiei Iulio-Claudia, cum ar fi Galo Asinius. Caligula a revizuit înregistrările proceselor de trădare iniţiate şi a decis că numeroşi senatori nu erau de încredere. El a ordonat un nou set de investigaţii. Mulţi senatori au fost pedepsiţi cu moartea, iar alţii au fost umiliţi fiind forţaţi să aştepte şi să alerge pe lângă carul lui.
       Curând după conflictul deschis cu Senatul, Caligula a trebuit să facă faţă  unui număr suplimentar de conspiraţii îndreptate împotriva lui. O conspiraţie care-l implica pe fratele socrului său, Marcus Aemilius Lepidus, a fost dejucată la sfârşitul anului 39. Curând după aceea, guvernatorul Germaniei, Gnaeus Cornelius Lentulus Gaetulicus, a fost executat pentru legăturile sale cu o conspiraţie îndreptată împotriva împăratului.
       Pe plan militar, domnia lui Caligula a fost marcată de extinderea frontierelor Imperiului, prin anexarea provinciei Mauritania şi începutul pregătirilor pentru ocuparea Britanniei, acţiune împlinită mai târziu de către succesorii săi. Mauretania a fost un regat clientelar al Romei, condus de Ptolemeu de Mauretania. Caligula l-a invitat pe Ptolemeu la Roma şi l-a executat într-un mod rapid. Mauretania a fost anexată de către Caligula şi împărţită în două provincii. Această anexare a dus la o revoltă locală de amploare care a fost stinsă abia sub domnia lui Claudius. Detaliile despre aceste evenimente sunt neclare. Dio Cassius a scris un capitol întreg cu privire la anexarea Mauretaniei de către Caligula, dar care acum este pierdut.
       Campania dusă spre a ocupa Britannia este ridiculizată de vechii istorici. Suetonius scrie în cartea sa Vieţile celor doisprezece caesari, că împăratul a ordonat trupelor sale aflate în formaţie luptă de-a lungul Canalului Mânecii să atace din apă. Mai târziu soldaţii au fost puşi să adune scoici ca „omagiu pe care oceanul îl aduce Dealului Capitoliului şi Dealului Palatin”. Absenţa unor surse reale despre ceea ce s-a întâmplat acolo este un motiv de dezbatere chiar şi printre istoricii contemporani. Istoricii moderni au prezentat un număr mare de teorii în încercarea de a explica aceste acţiuni. Este mult mai probabil ca această călătorie să fi fost concepută ca o misiune simplă de explorare şi de recunoaştere, sau în scopul de a accepta predarea conducătorului britanicilor Arminius. În monedele bătute de împărat sunt redate realizările sale militare.
       În anul 40 Caligula a pus în aplicare o serie de politici extrem de controversate, prin care a făcut din religie un element important al rolului său politic. Împăratul a început să aibă apariţii publice îmbrăcat ca un zeu sau semizeu, ca Hercules, Mercur, Venus şi Apollo. El s-a referit la el însuşi ca la un zeu când a apărut înaintea senatorilor, şi, ocazional, a apărut în actele publice cu numele lui Jupiter.
       O incintă sacră în templul din Milet (în provincia Asia) şi două temple ce au fost ridicate de el la Roma sunt dedicate cultului său. Templul lui Castor şi Pollux din Forum legat direct de reşedinţa imperială de pe Palatin era dedicat lui Caligula. El apărea aici prezentându-se publicului pe el însuşi ca un zeu. De asemenea, mai multe statui ale unor zei au fost scoase din temple şi înlocuite cu propriile sale reprezentări.
       Politica religioasă lui Caligula s-a rupt complet de cea făcută de predecesorii săi. Potrivit lui Dio Cassius, împăraţii puteau fi veneraţi ca zei doar în estul Imperiului, în timp ce la Roma abia după ce mureau. Caligula a dus lucrurile mai departe forţând Senatul şi poporul roman să i se închine încă din viaţă. Principatul lui Augustus se transformă în monarhie divină după modelul elenistico-oriental (împărat şi zeu). Caligula introduce ceremonialul elenistic la curtea imperială şi venerarea împăratului ca divinitate. El se considera că este Alexandru cel Mare, Caesar şi zeu.
       În timpul domniei sale, Caligula avea să se confrunte cu o serie de revolte şi conspiraţii originare din provinciile estice ale Imperiului. Pentru stingerea acestora împăratul a primit ajutor din partea prietenului său Irod Agrippa, care a devenit guvernator al teritoriilor Batanaea şi Trachonitis. Situaţia dificilă în est a fost motivată de o conjuncţie a trei factori: răspândirea culturii greceşti, dreptul roman şi drepturile evreilor.
       Caligula nu avea încredere în prefectul Egiptului, Aulus Avilius Flaccus. Flaccus i-a fost loial lui Tiberius, a uneltit împotriva mamei lui Caligula şi a avut legături cu separatiştii egipteni. În 38, Caligula l-a trimis neanunţat pe Agrippa la Alexandria pentru a-l verifica pe Flaccus. Philo scrie că vizita a fost întâmpinată cu huiduieli din partea populaţiei greceşti, care l-a văzut pe Agrippa ca rege al evreilor. Flaccus a încercat să împace atât populaţia greacă cât şi pe Caligula plasând la vedere statui ale împăratului în sinagogile evreieşti. Ca urmare, au izbucnit revolte în oraş, iar Caligula a luat măsura eliberării lui Flaccus din funcţia sa şi la condamnat la moarte.
       În anul 39, Agrippa l-a acuzat pe Irod Antipa, tetrarh al Galileii şi Perea, că a complotat împotriva guvernului roman prin organizarea unei rebeliuni cu sprijinul parţilor. Antipas a mărturisit şi Caligula l-a exilat. Ca recompensă, Agrippa a primit guvernarea provinciilor Trachonitis şi Batanea.
       În 40 au izbucnit o serie de tulburări noi, în Alexandria, între greci şi evrei. Evreii au fost acuzaţi că refuză să se închine împăratului. În acelaşi an au izbucnit revolte şi în oraşul Jamnia. Motivul revoltei a constat în faptul că evreii s-au înfuriat pe construirea unei altar de lut pe care l-au şi distrus. Ca răspuns, Caligula a ordonat ridicarea unei statui a sa în templul evreiesc din Ierusalim, cerere ce intra în conflict cu monoteismul evreiesc. Philo a scris că Caligula i-a considerat suspecţi pe majoritatea evreilor, ca şi cum aceştia ar fi fost singurele persoane care au vrut să i se opună.
       Temându-se că împăratul putea provoca izbucnirea unui război civil, guvernatorul Siriei, Publius Petronius, a întârziat punerea în aplicare  a ordinului. În cele din urmă, convins de Agrippa, Caligula a anulat ordinul.
       Sursele istorice ale acelor timpuri oferă un număr semnificativ de poveşti despre Caligula care ilustrează cruzimea şi nebunia lui. Schimbarea sa bruscă şi rapidă după ce a avut o primă perioadă de domnie cu rezultate remarcabile nu poate fi explicată decât printr-o boală gravă care i-a influenţat mintea. Philo din Alexandria şi Seneca cel Tânăr l-au descris pe împărat ca pe un nebun irascibil, capricios, risipitor şi bolnav sexual.  problemele sale au început prin crize nocturne  de spaimă, mai ales când era furtună. Petrecea ore întregi în faţa oglinzilor făcând tot felul de strâmbături. Datorită admiraţiei pe care o avea faţă de civilizaţia egipteană a dorit să introducă obiceiurile ei la Roma pretinzându-le senatorilor să-i sărute picioarele, să lupte în circ cu gladiatorii şi să se lase ucişi cu adevărat de aceştia. Caligula a fost acuzat de relaţii incestuoase cu surorile sale, Agrippina cea Tânără, Drusilla şi Julia Livilla. Imitaţia vieţii egiptenilor a mers până la căsătoria cu una dintre surorile sale, Drusilla, pe care a repudiat-o şi înlocuit-o cu Orestilla chiar în ziua în care aceasta se căsătorea cu Gaius Piso. Ultima s-a căsătorie a fost cea Cesonia, o femeie nu prea frumoasă, care era deja însărcinată când a cunoscut-o, dar căreia i-a rămas fidel şi ataşat.
       A cerut Senatului să-l aleagă consul pe Incitatus, calul său, căruia i-a construit un grajd de marmură cu ieslea din fildeş. El a fost acuzat că silea femeile supuşilor săi să se culce cu el, că-i omora numai pentru a se distra.
       Aceste acuzaţii au fost aduse mai târziu de istoricii Suetonius şi Dio Cassius ce au scris povestiri care repetau faptele descrise de către autorii anteriori la care au adăugat noi poveşti de nebunie. În plus, aceşti istorici l-au acuzat de trimiterea unor trupe ale armatei spre a efectua exerciţiile militare absurde şi că a transformat palatul imperial într-un bordel. Valabilitate acestor surse este discutabilă, cunoscându-se ura acestor istorici împotriva monarhiei şi prezentarea reprezentanţilor ei în termeni negativi.
       Totuşi, Caligula trebuie să fi fost cu adevărat nebun. Într-o zi s-a trezit că are alergie la oamenii chei şi i-a trimis pe toţi hrană fiarelor sălbatice ţinute flămânde. O altă aversiune primită într-o zi a fost cea împotriva filozofilor pe care i-a condamnat la moarte sau i-a trimis în exil. A scăpat doar unchiul său Claudiu, pe care îl considera idiot, şi tânărul Seneca care s-a prefăcut că este foarte bolnav. Într-o zi a obligat-o pe bunica sa să se sinucidă pentru că uitându-se la ea a observat că are un cap frumos care nu stătea bine pe umeri. Nebunia sa a mers până la retezarea capetelor statuilor care-l reprezentau pe zeul Jupiter (îl considera un balon umflat) şi înlocuirea lor cu capul său. În momentele sale de luciditate era simpatic, cordial şi spiritual. 
       Sursele antice descriu domnia lui Caligula ca un flagel pentru ordinele senatorial şi ecvestru. Potrivit lui Josephus, acţiunile împăratului au declanşat o serie de conspiraţii împotriva lui, care a culminat cu uciderea lui de către comandantul pretorienilor Cassius Chaerea. Deşi acest complot a fost realizat doar de către trei bărbaţi, se pare că mai mulţi senatori, cavaleri şi soldaţi au cunoscut şi au fost implicaţi în planul asasinării împăratului
       Potrivit lui Josephus, motivaţia crimei comise de Chaerea a fost pur politică. Suetonius scrie că motivul a fost personal pentru că Caligula folosea nume peiorative pentru a se referi la Chaerea, pe care îl considerat efeminat din cauza unei voci slabe. Poreclele cele mai utilizate de către împărat au fost Priapus şi Venus. Caligula îl insulta, de obicei, folosind glume obscene. 
       Asasinarea lui Caligula a avut loc în 24 ianuarie 41, într-un moment când împăratul răspundea unui grup de tineri actori participanţi la unele jocuri de teatru organizate în cinstea lui Divinului Augustus. Detaliile cu privire la acest eveniment variază uşor de la un scriitor la altul, dar toate sunt de acord că Chaerea a fost primul care l-a înjunghiat pe împărat, urmat de alţi conspiratori. Suetonius subliniază asemănările dintre asasinarea lui Caligula şi Iulius Caesar. Când garda de corp germanică a împăratului Caligula şi-a dat seama că împăratul a fost atacat, el era deja mort. Înnebuniţi de furie şi durere, germanii au reacţionat prin uciderea conspiratorilor, a unor senatori şi a trecătorilor nevinovaţi deopotrivă.
       Populaţia din Roma la aflarea veştii nu-i venea să creadă, crezând că este doar o farsă a lui Caligula, care dorea să-i pedepsească pe cei care s-ar fi bucurat de moartea sa. Pentru a-i convinge pe romani că împăratul a murit cu adevărat ucigaşii i-au omorât şi soţia, pe Milonia Caesonia, şi fiica, Julia Drusilla, căruia i-au care spart craniul lovindu-i capul de un perete.
       Senatul a încercat să folosească moartea lui Caligula pentru a restabili Republica şi, la rândul său, Chaerea a încercat să convingă armata să-i sprijine pe senatori. Dorinţa acestora a fost dejucată de către pretorieni care l-au declarat împărat pe Claudius, unchiul lui Caligula, încă din ziua asasinării lui Caligula. Una dintre primele acţiuni ale lui Claudius, ca împărat, a fost cea în care a comandat execuţia asasinilor nepotului său.
       Conform lui Suetonius, trupul lui Caligula, a fost luat de surorile sale şi ţinut ascuns până când acesta a fost ars şi înmormântat în Mausoleul lui Augustus. Cenuşa sa a rămas în mausoleu până în anul 410, când, în timpul atacului vizigoţilor conduşi de Alaric I, a fost împrăştiată.
       Sursele istorice care au supravieţuit timpului şi care descriu domnia lui Caligula, nu îl prezintă pe acesta într-o lumină favorabilă, ci dimpotrivă, se concentrează pe cruzimea sa, extravaganţa şi perversiunile sexuale, prezentându-l ca pe un tiran nebun. Deşi fiabilitatea acestor surselor este dificil de evaluat, în conformitate cu ceea ce este cunoscut cu certitudine cu privire la domnia lui, el a lucrat neobosit pentru a spori autoritatea princeps, ducând o luptă cu Senatul pentru a-i reduce influenţa şi a încercat să zdrobească opoziţia care continua să se exercite în corpului legislativ. El a devenit primul împărat care a încercat să apară în faţa oamenilor ca un zeu.

Lorem ipsum dolor sit amed sed diam nonummy nibh euismod tincidunt ut. Duis autem vel eum iriure.

Lorem ipsum dolor sit amed sed diam nonummy nibh euismod tincidunt ut. Duis autem vel eum iriure dolor in hendrerit in vulputate velit esse molestie consequat, eu feugiat nulla at vero eros et accumsan et odio qui blandit praesent luptatum augue duis dolore te feugait nulla facilisi.

Lorem ipsum dolor sit amed sed diam nonummy nibh euismod tincidunt ut. Duis autem vel eum iriure dolor in hendrerit in vulputate velit esse molestie consequat, eu feugiat nulla at vero eros et accumsan et odio qui blandit praesent luptatum augue duis dolore te feugait nulla facilisi.

 

 

 

 

 

 

 

 

 


       Dinastia Iulia-Claudia se referă la primii patru împăraţi ai Imperiului roman care i-au urmat lui Augustus : Tiberius, Caligula (cunoscut şi ca Gaius), Claudius şi Nero, sau la familia de care au aparţinut. Aceştia au condus Imperiul roman de la moartea lui Augustus până în anul 68, când Nero s-a sinucis.
       Nici unul dintre aceşti împăraţi nu a fost urmat la tron de fiii lor, doar unul dintre ei a avut un fiu legitim care i-a supravieţuit. Scriitorii istorici antici, în principal Suetoniu şi Tacit, au scris despre aceşti împăraţi din punctul de vedere al aristocraţiei senatoriale romane, reprezentându-i, în general, negativ, cunoscută fiind preferinţa acestora pentru Republica romană.
imp-roma