Octavian Augustus Dinastia Iulia-Claudia Dinastia Flavilor Dinastia Antoninilor Dinastia Severilor Împărații soldați

     Principatul este un compromis realizat între forma de guvernare monarhică şi cea republicană ce se bazează pe consensus universum (consensul general). Denumirea vine de la princeps, cuvânt pe care Cicero îl folosea numai pentru a desemna pe cetăţenii cei mai demni să conducă statul. Puterea în statul roman este delegată de Senat şi popor.
        Principalele caracteristici ale principatului sunt puterea autoritară (auctoritas) şi respectul faţă de normele de viaţă tradiţionale ale romanilor (mores maiorum).
        Principatul este inaugurat de Augustus (în 27 î.Hr.) pe bazele unei puteri personale create de către Caesar al cărui fiu adoptiv este. Cunoscând aversiunea romanilor faţă de regi el dă monarhiei un aspect republican prin menţinerea magistraturilor şi organizarea din timpul Republicii.
        Împăratul cumulează toate puterile din stat care îi oferă o uriaşă forţă dominantă prin care poate interveni oriunde în Imperiu:
       este princeps (primul dintre egali, conduce politica externă)
       deţine imperium consulare (puteri consulare pe viaţă) şi imperium pro proconsulare (în provinciile imperiale care sunt administrate de legaţi numiţi de el legati Augusti pro praetore provinciae)
       este imperator (are comanda supremă a armatei)
       are putere de tribun – tribunicia potestas – fără a fi tribun popular (poate reuni şi conduce comiţiile; intervenţia tribunilor poporului faţă de legile emise de Augustus devine imposibilă)         
       este pontifex maximus (mare preot)   
       alte titluri: Pater patriae (părinte al patriei), Augustus (cel sfânt”).
       la moartea sa este glorificat şi divinizat
       administrează finanţele statului (prin controlul tezaurului imperialfiscus Caesaris)
     Senatul administrează provinciile senatoriale şi tezaurul statului (aerarium populi Romanorum). Rolul său şi al magistraturilor se restrânge datorită faptului că principele este ajutat de consilieri şi funcţionari care controlează fostele structuri politice republicane. Administraţia contribuie printr-o organizare ierarhică şi puternică la consolidarea puterii împăratului.    
        Armata rămâne pilonul de bază al Principatului cu rol determinant în numirea unui  împărat. Fiindcă puterea imperială nu era ereditară, teoretic alegerea unui succesor revenea Senatului. Practic însă, împăratul îşi alegea succesorul fără ca Senatul să i se opună. Intrigile politice ce se creau în cazul numirii unui succesor erau însoţite chiar de intervenţia armatei în cazul în care nu exista un descendent direct.
        Ordinul cavalerilor devine o clasă nobiliară apropiată împăratului şi care vor conduce gărzile imperiale personale (garda pretorienilor) sau ocupă posturi importante în administraţie (prefecţi şi funcţionari). În calitatea lor de prieteni (amici Caesaris) îl consiliază pe princeps.
        La instaurarea principatului imperiul teritorial era în cea mai mare parte realizat. Lărgirea teritorială în această perioadă include doar provinciile Britannia, Germania şi Dacia.
        Primele două secole ale Principatului este cunoscută ca fiind una a prosperităţii şi a păcii (Pax romana) în ciuda unor crize. Din secolul al III-lea criza se aprofundează în graniţele Imperiului, iar invaziile barbarilor sunt tot mai greu de controlat de legiunile romane.     

Statuia lui Augustus descoperită în Vila Livia din Prima Porta.

Gaius Iulius Cezar Augustus     (63 î.Hr. –14 d.Hr.)

      Numele său în latină se scrie Gaius Julius Caesar Octavianus Augustus, iar în epigrafie: IVLIVS • C • C • • F III, V • • CAESAR • OCTAVIANVS.
      Este considerat primul împărat al Romei, cel care a reuşit să înlocuiască haosul războiului civil ce a durat 14 ani cu un sistem de guvernare ordonat, realizând o bază stabilă şi fermă pentru expansiunea şi prosperitatea romanilor în următoarele două secole.
      Numele la naştere a fost Gaius Octavius Turino (Gaius Octavius Thurinus) a fost fiul lui Gaius Octavius, un om de afaceri care a fost primul din familia sa, gens Octavia (familie bogată din Velitrae), ce a obţinut o funcţie publică şi un loc în Senat. Mama sa, Atia, provenea dintr-o familie respectată cu mai multe generaţii de rang senatorial. Atia a fost fiica surorii lui Caesar, Julia minore. Octavian, prin urmare, a fost nepotul lui Caesar care la favorizat pentru marea lui inteligenţă şi seriozitate prin acordarea unor onoruri şi funcţii în cadrul personalului său. Cel mai important dintre onorurile primite este ridicarea lui Octavian în rândurile aristocraţiei patriciene (45 î.Hr.) el fiind la origine plebeu.
      În testamentul încheiat de Caesar în septembrie 45 î.Hr. Octavian este adoptat ca fiu şi moştenitor al său, şi potrivit obiceiului, a preluat numele tatălui său adoptiv adăugându-l la numele familiei de origine. El a devenit Gaius Iulius Caesar Octavian (Gaius Iulius Caesar Octavianus).


Ascensiunea la putere a lui Octavian

      La 15 martie 44 î.Hr., Iulius Caesar a fost asasinat de o conspiraţie condusă de Marcus Junius Brutus şi Gaius Cassius Longinus care aveau credinţa că moartea dictatorului va duce în mod automat la restaurarea Republicii. În acel moment Octavius, în vârstă de numai 19 ani, se afla în Apollonia (în Iliria) unde parcurgea un curs de formare militară. Respinge sfatul unor ofiţeri de armată să se refugieze la trupele din Macedonia şi porneşte pe mare spre Italia. După ce debarcă la Lupiae, lângă Brundisium, el decide să îndeplinească testamentul lui Caesar care-l numea moştenitorul politic al lui său, precum şi moştenitor a două treimi din averea lui. La Brundisium este bine primit de către legiunile lui Caesar cantonate acolo în aşteptarea transferului spre Est. Octavian a avut în posesia sa aproximativ 700 milioane sesterces, bani publici necesari purtării războiul în împotriva parţilor, pe care i-a folosit pentru a obţine favoarea soldaţilor şi veteranilor lui Caesar stabiliţi în Campania.

Marcus Antonius

      Asasinarea lui Caesar a lăsat la Roma un vid de putere care a fost ocupat rapid de Marcus Antonius, consul în anul 44 î.Hr., o personalitate de mare prestanţă politică şi militară, fost apropiat al lui Caesar. Acesta a convocat Senatul, în 17 martie 44 î.Hr., determinându-l să facă public testamentul lui Caesar prin care orice plebeu primea din averea acestuia 300 de sesterţi. Octavian profită de aceasta şi odată ajuns la Roma s-a grăbit să solicite numele adoptat de Gaius Iulius Cezar, declarând public că acceptă moştenirea tatălui său şi, prin urmare, solicită să intre în posesia moştenirii. Antonius, care în acel moment avea controlul asupra activelor, amâna plata către cei îndreptăţiţi.
      Senatul, în special Cicero, a văzut în acel moment în Octavian un tânăr novice ce poate fi manevrat de aristocraţia senatorială. Cicero a conceput un plan prin care urmărea să slăbească poziţia lui Antonius şi asociaţii acestuia folosindu-se de Octavian. A aprobat ratificarea prin care i se recunoaşte lui Octavian statutul de moştenitor al lui Iulius Caesar. Cu averea lui Cezar acum la dispoziţia sa, Octavian recrutează o armată privată de 3000 de veterani, cărora le garantează un salariu de fiecare de 500 de sesterţi.
      Marcus Antonius obţine prin cesiune legi speciale la sfârşitul anului său an consular comanda provinciei pe care o alese – Gallia Cisalpina, aflată în nordul Italiei.  La instigarea lui Cicero guvernatorul acestei provincii propraetorul Decimus Brutus, unul din conspiratorii împotriva lui Caesar, a refuzat să părăsească postul. Antonius nu acceptă refuzul şi asediază oraşul Mutina unde se afla propraetorul. Propunerea lui Cicero de a se trimită o armată care să-l sprijine pe Brutus era una ilegală deoarece Antonius era  numit de Senat la conducerea provinciei.

Gaius Julius
Caesar Octavianus

      Pentru a face legală această intervenţie, la 1 ianuarie 43 î.Hr., în ziua instalării noilor consulilor Hirtius şi Pansa, Senatul a decretat abrogarea legii care i-a atribuit lui Antonius Gallia Cisalpină şi le-a ordonat să oprească imediat violenţele. Cicero a propus ca cei doi consuli să împartă comanda armatei cu Octavian şi a convins Senatul să-i acorde acestuia şi funcţia de propretor, la care Octavian, conform cursus honororum, nu putea ajunge mai devreme de 40 de ani. 
      În aprilie 43 î.Hr., Octavianus în fruntea armatei sale personale, fără să-şi unească armata cu cea a consulilor Hirtius şi Pansa,  îl înfruntă pe Antonius în bătălia de la Mutina. Antonius este înfrânt dar scapă fără să fie capturat, însă cei doi consuli au fost ucişi în bătălie lăsându-l câştigător numai pe Octavian. Cicero şi republicanii i-au cerut lui Octavianus să-i predea comanda armatei lui Decimus Brutus. Acesta refuză susţinând că nu poate să colaboreze cu unul dintre asasinii tatălui său. Revine la Roma cu armata sa, unde, în ciuda tinereţii sale, a cerut şi obţinut funcţia de consul şi despăgubiri pentru soldaţii lui. De asemenea, a determinat Senatul să aprobe legea care condamna asasinii lui Caesar (lex Pedia). Astfel, Decimus Brutus a fost nevoit să fugă, dar în cele din urmă a fost ucis de în Gallia Cisalpină de oameni loiali lui Antonius.
      Din noua sa poziţie de consul, Octavianus a luat legătura cu principalul aliat al lui Antonius, Marcus Aemilius Lepidus, fost colaborator apropiat al lui Caesar, cu intenţia de a reconstrui facţiunea caesariană. Sub auspiciile lui Lepidus a obţinut o întrevedere cu Antonio lângă Bononia (octombrie 43 î.Hr.). Din această întâlnire a rezultat un acord privat între cei trei – Octavianus, Antonius şi Lepidus – pe o durată de cinci ani. Acest acord cunoscut ca al doilea triumvirat este recunoscut oficial de către Senat la 27 noiembrie 43 î.Hr. prin lege (Lex Titia).
      Înţelegerea prevedea împărţirea teritoriilor romane: Octavianus a primit provinciile Sicilia şi Africa, lui Antonius îi revenea Gallia Cisaplină, iar lui Lepidus Gallia Narbonensis şi Spania. Au elaborat împreună listele de proscriere împotriva oponenţilor lui Caesar, care au dus la confiscarea averilor şi uciderea unui număr mare de senatori şi cavaleri (peste 200 de senatori şi 2000 de cavaleri, printre care şi Cicero care a plătit discursurile Filipice îndreptate împotriva Antonius). Astfel, s-a obţinut eliminarea duşmanilor şi fondurile necesare menţinerii armatei şi mulţumirii populaţiei.
      A fost pregătită o campanie militară împotriva asasinilor lui CaesarCaesar Marcus Junius Brutus şi Gaius Cassius Longinus şi a adepţii lor. Confruntarea cu aceştia a avut loc în octombrie 42 î.Hr. la Filippi (în Grecia) unde au avut loc două bătălii. Învinşi, cei doi şi-au găsit moartea prin sinucidere. Bătălia a fost câştigată în principal datorită lui Antonius. Octavianus nu a avut parte de glorie, Pliniu cel Bătrân în lucrarea sa Naturalis Historia, afirmă că în „bătălia de la Philippi (Octavianus) a căzut bolnav, a fugit şi s-a ascuns timp de trei zile într-o mlaştină”. Versiunea oficială a fost că Octavianus a fost îndemnat să fugă în urma unui vis.
      Apoi, a apărut prima neînţelegere: Lucius Antonius, fratele lui Antonius, s-a revoltat în 41 î.Hr. împotriva lui Octavianus, deoarece a susţinut că fratele său avea dreptul să-i fie distribuite terenuri pentru veteranii săi în Italia (în plus faţă de cei 170.000 veteranii ai lui Octavianus), dar a fost învins în Perugia, în 40 î.Hr.. Nu se poate dovedi că Antonius a ştiut de acţiunile fratelui său, dar după înfrângerea acestuia, ambii au decis să nu acorde o importanţă prea mult acestei neînţelegeri (Lucius Antonius a fost cruţat şi chiar a fost trimis guvernator în Spania).
      Italia se confrunta cu acţiunile piratereşti ale fiului lui Pompei, Sextus, care acţiona din baza sa din Sicilia. Acesta îngreuna comerţul Italiei, mai ales aprovizionarea cu grâne, şi oferea adăpost opozanţilor triumviratului.
      În 40 î.Hr. are loc o nouă înţelegere la Brundisium pentru împărţirea Imperiului: Antonius a primit estul Imperiului, Octavianus partea de vest, iar lui Lepidus îi revine Africa. Înţelegerea este întărită de căsătoria lui Antonius cu sora lui Octavianus, Octavia.   
      În 39 î.Hr., Octavian având acordul celorlalţi doi triumviri, îi oferă lui Sextus Pompeius Sicilia, Sardinia, Corsica şi Ahaia, în schimbul livrării de grâne (Tratatul de la Misenum). Pacea obţinută devine un manifest politic al lui Octavianus care se foloseşte de manifestări propagandistice să promoveze o campanie a păcii în imperiu (pax romana).
      Fiindcă Sextus Pompei devenea un aliat incomod, Octavian decide să-l înlăture. Această hotărâre a condus la o primă serie de confruntări, încheiate nu prea bine pentru Octavianus: flota sa pregătită să invadeze Sicilia a fost distrusă de o furtună violentă. În 36 î.Hr. Vipsanius Agrippa obţine o victorie împotriva lui Sextus Pompeius la Mylae şi Naulochus.
      Octavianus dobândeşte imaginea conducătorului care luptă pentru apărarea pământului natal şi a valorilor sale în contrast cu Antonius care s-a lăsat corupt de Orient şi îi cedase iubitei sale egiptene regina Cleopatra teritorii romane. Campaniile militare ale lui Octavianus sunt încununate de succes (Agrippa obţine victorii cruciale pentru securitatea Italiei), iar Antonius suferă înfrângeri şi pierderi ale unor stindarde legionare în luptele din est cu duşmanii Romei parţii.

Bătălia de la Actium din 31 î.Hr.

      Publicarea testamentului lui Antonius lăsat în grija vestalelor, prin care acesta cerea să fie îngropat în Egipt şi-l recunoştea ca legitim pe copilul lui Caesar şi al Cleopatrei, Caesarion, este urmată de izbucnirea războiului iagid (32-30 î.Hr.) încheiat prin victoria navală a lui Agrippa asupra flotei lui Cleopatra din 2 septembrie 31 î.Hr., în bătălia de la Actium (în Marea Ionică).   
      Legiunile lui Octavianus pătrund în Egipt, prin Alexandria fără să întâmpine o opoziţie serioasă. Antonius şi Cleopatra se sinucid, iar Egiptul este transformat în provincie romană. Octavianus reorganizează estul Imperiului, după care se întoarce în triumf la Roma. Sunt colonizaţi 120.000 de veterani.
      Odată cu dispariţia lui Antonius drumul spre instaurarea puterii personale într-o nouă formă de guvernare, principatul, este deschis. Octavianus este acum, de fapt, stăpânul absolut al statului roman, cu toate că Roma era încă în mod oficial o republică, iar el nu a fost investit cu nici o putere oficială, deoarece competenţele de triumvir nu au mai fost reînnoite.

Augustus Pontifex Maximus

Octavian devine Augustus

      Adevăratele intenţii politice ale lui Octavianus încep să fie dezvăluite treptat, statul roman începe convertirea spre o monarhie bazată pe autoritatea conducătorului. Cu abilitate şi iscusinţă el acumulează legal puteri exorbitante şi titluri republicane. Păstrând faţada republicană, el preferă să manevreze subtil Senatul şi poporul roman de a-i încredinţa, în virtutea magistraturilor cu care este investit, pârghiile puterii. Obţinerea acestor puteri de la un popor care simţea o adversitate aproape patologică faţă de tot ce reprezenta puterea personală, regalitate, dictatură s-a făcut prin promisiunea instaurării unei păci interne şi externe, precum şi asigurarea ordinii şi a siguranţei proprietăţilor.
      Evoluţia competenţelor lui Octavianus în fruntea statului roman pregăteşte schimbarea sistemului politic republican cu cel monarhic, instaurând un nou regim – principatul:
       este ales consul încă din timpul triumviratului având: imperium consular, imperium proconsular, puteri constituante, drept de viaţă şi de moarte
       în 36 î.Hr. primeşte drepturi tribuniciare (tribuncia potestas) care îl făceau o persoană sacrosantă şi inviolabilă; deosebit de semnificativ a fost dreptul de veto cu care poate bloca orice iniţiativă legislativă ce era îi punea în pericol autoritatea sa.
       în 31 î.Hr. este ales din nou consul, funcţie pe care o păstrează până în 23 î.Hr.
       în 30 î.Hr. îi sunt acordate noi drepturi tribuniciare şi puterea de a face patricieni  
       în 29 î.Hr. prin numirea sa ca princeps senatus (primul dintre senatori) se realizează prima reglementare a Principatului; din acest moment el îşi ia prenumele de Imperator
       în 27 î.Hr. după o şedinţă a Senatului în care el se preface că se retrage de la conducerea statului şi că restituie Republica, senatorii îl „imploră” să împartă cu ei puterea şi conducerea provinciilor; după trei zile îi este acordat titlul de Augustus („cel sfânt”, „cel mărit”) care îi atribuie o esenţă sacră
       până în 23 î.Hr. este consul cu imperium proconsular asupra provinciilor imperiale, după care primeşte imperium maius prin care i se acordă o autoritate superioară celei a proconsulilor extinsă la întregul Imperiu; are gestionarea directă a administraţiei şi dreptul de a emite decrete, decizii de natură judiciară, precum şi edicte, deciziile legislative; puterea tribuniciară este acum întreagă, fiind preluată pe viaţă
       din 19 î.Hr. a reluat puterile consulare pe viaţă şi funcţia de prefect al moravurilor (îi dădea puterea de a înlocui sau recomanda în funcţii după moralitatea candidaţilorjus commendationis)
       în 12 î.Hr., după moartea lui Lepidus, este ales mare pontif (pontifex maximus devenind liderul religios al Romei)
       în  2 î.Hr. primeşte titlul de părinte al patriei (pater patriae)        
      Treptat, Senatul îşi pierde din importanţă devenind un angrenaj la dispoziţia lui Augustus. Puterile acumulate până acum sunt întregite cu altele: cura morum (grija pentru moravuri), puteri legislative independente de imperium şi potestas, puteri judiciare exercitate prin consiliul princeps, dreptul de a negocia cu oricine dorea, inclusiv dreptul de a declara război sau încheia tratate de pace ş.a..

Principatul lui Augustus

      Augustus după ce a primit toate competenţele necesare unei conduceri autoritare (auctoritas), de la Senat şi poporul roman, a început să ia măsuri pentru a aduce prosperitate Italiei şi provinciilor, după o lungă perioadă de războaie civile.
      El a realizat de-a lungul domniei sale o serie de reforme de importanţă crucială pentru următoarele trei secole:
       a reorganizat Cursus honorum necesar ocupării magistraturilor republicane prin care a facilitat intrarea la consulat la vârsta de 33 de ani şi a permis apariţia unei noi clase politice şi aristocratice prin constituirea celor două ordine privilegiate – senatori şi cavaleri – într-un spirit diferit de starea anterioară, precum şi formarea unei noi clase dinastice; noi magistraturi preiau exercitarea puterii: prefecturile pretoriului, vigililor, anonei, destinate cavalerilor;
       a reorganizat provinciile administrative după un nou sistem, inclusiv prin înfiinţarea a numeroase colonii şi municipii care au favorizat romanizarea întregului bazin al Mediteranei;
       a reorganizat forţele armate de uscat (cu introducerea de trupe specializate pentru apărarea şi securitatea oraşelor, precum cohortele urbane, vigiles şi Garda pretoriană ) şi maritime (cu formarea de noi flote în Italia şi în provincii);
       a reformat sistemul de apărare a frontierelor imperiale, prin cantonarea permanentă a legiunilor şi trupelor auxiliare în forturi de-a lungul întregului limes;
       Roma devine un oraş monumental prin construirea unor noi edificii cu aportul lui Marco Vipsanio Agrippa
       a favorizat renaşterea economică şi comerţului, prin pacificarea întregii zone mediteraneene, construcţia de porturi, drumuri, poduri şi cu un plan de dezvoltare teritorială fără precedent care a adus trezoreriei romane imense şi neaşteptate resurse;
       a promovat o politică socială mai echitabilă pentru clasele de jos, cu donaţii continue de cereale şi oferirea unor locuri de muncă în construcţia unor lucrări publice noi (cum ar fi terme, apeducte şi forumuri);
       a dat un nou impuls culturii romane cu ajutorul lui Maecena
       pentru protejarea familiei romane a introdus importante legi asupra moravurilor (Leges Iuliae) realizate în spiritul vechilor tradiţii romane (mos maiorum) prin care urmărea să se reinstaureze morala coruptă de numeroasele războaie civile şi de influenţele din Orient;
       a dus o politică externă pacifistă prin încheierea unor acorduri cu statele clientelare de la graniţele Imperiului; stabileşte relaţii economice cu ţări îndepărtate, precum India, favorizând un comerţ benefic.
      Augustus a ştiut să se înconjoare în egală măsură de miniştrii competenţi ca Agrippa sau Maecena, precum, şi de poeţi ca Horaţiu şi Vergiliu care-i cântau şi preamăreau opera.
      Epoca lui Augustus este considerată una dintre perioadele cele mai importante şi înfloritoare din istoria literaturii universale pentru multe genuri literare. Principiile programatice şi politica lui Augustus au fost susţinute de oameni de cultură ai acelui timp. În plus, Augustus însuşi a fost un savant cu abilităţi multiple: a scris proză şi versuri, de la epigrame la tragedii în lucrări istorice.

Vipsanius Agrippa

      Augustus a lăsat o evidenţă detaliată a operei sale, într-o cronică ce are formă de testament moral: celebrul Divi Augusti Res Gestae. Într-un stil concis, în mod deliberat şi fără compromisuri de înfrumuseţare literară, Augustus a reamintit că onorurile i-au fost conferite treptat de către Senat şi poporul roman pentru serviciile prestate el, a amintit de cadourile şi avantajele acordate, de activele sale personale care s-au alocat pentru stat, pentru veteranii de război şi populaţie, de jocurile şi spectacolele date pe propria cheltuială, şi, în final de realizările sale pe timp de pace şi război.
      Sub guvernarea sa s-au cheltuit sume uriaşe de bani pentru obţinerea cerealelor şi apei necesare Romei, întreţinerea armatei, precum şi pentru ridicarea sau renovarea clădirilor publice. De asemenea, a fost realizat un recensământ al populaţiei care arată că locuitorii din Roma se apropiau de aproape un milion.
      Succesiunea sa a asigurat-o prin căsătoria lui Tiberius cu fiica sa Iulia, punând bazele dinastiei iulio-claudice.
      Augustus moare la 19 august 14 d.Hr. (în vârstă de 76 de ani) în palatul din Nola (în Campania). Istoricul Suetonius a spus că Augustus, aflat pe moarte şi-a luat la revedere, ca un om ce a purtat în viaţa lui atât de multe măşti la fel ca un actor, cu o formulă pe care actorii o spun la sfârşitul pieselor de teatru: ,,Dacă piesa v-a plăcut, aplaudaţi şi cu toţii conduceţi-mă!”.
      Corpul lui a fost ars pe Câmpul lui Marte din Roma, iar cenuşa a fost depusă în Mausoleul lui Augustus construit de împărat pentru el şi familia sa. După înmormântarea sa a avut loc deificarea (consecratio), inaugurându-se cultul imperial Divus Augustus şi consacrat un templu între Capitol şi Palatin. Cultul a avut un colegiu format din 21 de preoţi, Augustales, în care erau numiţi doar cei mai înalţi membri ai Senatului şi a familiei imperiale.



 

imp-roma