După concepţia religioasă a locuitorilor Mesopotamiei la început a fost haosul din care vor lua naştere generaţiile divine, care după o luptă îndelungată au răsturnat ordinea. Pământul a fost creat de unul dintre zeii tineri, „demiurgul”, care va crea şi oamenii, şi îşi va pune în mişcare mecanismele celeste.  
     Religia mesopotamienilor antici  avea caracter politeist. Există o mulţime de zei, o listă cuprinde 3.300 de nume. Zeităţile erau dispuse în panteon după tiparul prezent la curtea regală. Fiecare cetate avea zeul tutelar şi o mulţime de zei secundari. O parte din zeităţi erau personificări ale unor constelaţii sau ale unor aştri. Cei din Sumer vedeau în apă elementul divin primordial în care se afla începutul vieţii.   
     La început, locuitorii fiecărui oraş îşi aveau zeul lor; astfel la Ninive era adorat Assur, iar la Babilon Marduk. Când însă unul din aceste oraşe îşi impunea autoritatea politică peste întreaga Mesopotamie, zeitatea respectivă era considerată superioară celorlalţi zei.
     Cultul soarelui şi al stelelor a fost deosebit de puternic. Soarele, luna şi planetele sunt adorate ca reprezentanţi ai sferei divine. Ei sunt zei mari, stăpâni peste armonia cosmică. Tot ceea ce se întâmplă pe pământ este scris dinainte «pe firmament» prin mişcarea aştrilor.
     O caracteristică a religiei asiro-babilonene este credinţa în spirite sau duhuri bune şi rele. Pentru a se apăra de spiritele rele, oamenii purtau la gât diferite obiecte, denumite talismane. Cei bogaţi îşi aşezau pe la porţile palatelor şi chipuri de tauri înaripaţi.
     În textele antice sumero-akkadiene este amintită ca practică religioasă oficială magia. Aceasta nu reprezenta o magie secretă, malefică, individuală, ci era una protectoare în scopurile pe care şi le propunea. Numeroase ritualuri apelau la simbolismul culorilor, virtutea magică a cercului, puterea atractivă sau de repulsie faţă de anumite substanţe, acţiunea purificatoare a apei, virtutea focului.
     Mesopotamienii antici aveau credinţa că fenomenele sunt periodice şi se repetă. Prezicătorul nota diferite fenomene ale fiecărui context - pentru a putea la apariţia unui element caracteristic - să regăsească sau să prezică celelalte componente ale ansamblului din care făcuse deja parte. Astronomii chaldeeni erau cei mai cunoscuţi autori de horoscoape şi prezicători din lumea antică. Prevestirile erau interpretate după aspectul şi mişcarea stelelor, din raporturile dintre acestea. Prezicerile astrologice anunţau comunitatea la ce să se aştepte: război, foamete, epidemii, recolte bogate, secetă ş.a..

     Haruspicina reprezintă arta de a examina, de a face preziceri, examinând organele unor animale sacrificate. Aceste analize erau făcute doar de o categorie specială de preoţi numiţi barus. Ritualul presupunea integritatea fizică şi o ereditate fără pată a preotului.
      Haruspici utilizau două metode: observaţia simplă (se observa doar un semn anormal existent) şi observaţia dirijată, complexă (erau luate în interpretare toate semnele nu doar cele anormale).          
     Popoarele care au trăit pe teritoriul Mesopotamiei antice au creat o cultură remarcabilă, care a avut o mare înrâurire asupra popoarelor din jurul lor. Ele au dezvoltat sistemul de irigaţii, scrierea şi ştiinţele. Scrierea cuneiformă a fost împrumutată şi folosită de toate popoarele vecine. Progresul pe care l-au făcut cunoştinţele ştiinţifice în astronomie, aritmetică şi geometrie au contribuit la îmbogăţirea cunoştinţelor ştiinţifice şi la alte popoare, printre care se numără chiar şi vechii eleni.

 

Reconstituirea marelui zigurat al zeului Lunii din oraşul Ur