Societatea mesopotamiană era împărţită în trei categorii sociale :
            - amelu (oamenii bogaţi) – sunt cei care administrează afacerile oraşului lor în consiliul bătrânilor : oameni de afaceri, înalţi funcţionari, proprietari funciari;
            - muşkenum (oamenii obişnuiţi) – sunt clienţii ai precedenţilor sau salariaţi subalterni ai regelui sau ai templelor;
            - ardu (sclavii) – provin din prizonierii de război, din cei care nu şi-au putut plătii datoriile (pentru o perioadă limitată de trei ani) sau din copii vânduţi de familiile lor din cauza sărăciei (aceştia puteau să îşi răscumpere libertatea)

      Într-o poziţie superioară acestor clase sociale se aflau preoţii şi nobilii de curte. Nobilii erau marii proprietari de pământuri şi de turme de vite. Ei se bucurau de toate privilegiile şi participau la conducerea statului.
       Amelu şi muşkenum au dreptul de proprietate liberă asupra bunurilor sau imobilelor acordate în continuare de rege. Aceştia plăteau numeroase dări şi erau obligaţi să presteze munci gratuite la diferite construcţii cu caracter religios şi militar.
       Între amelu şi muşkenum exista o inegalitate datorită faptului că primii erau consideraţi superiori celorlalţi ; o pagubă cauzată unui muşkenum era taxată mai puţin decât aceeaşi pagubă cauzată unui amelu. Muşkenum contează mai puţin, dar este liber.
       Ardu este un bun pe care-l ai la dispoziţie şi care are cele mai grele obligaţi i: face corvezile şi serviciul militar, poate fi dat zălog sau vândut, dar trebuie protejat, deoarece el nu are liber arbitru. Sclavii erau, ca şi în Egipt, puţini la număr. Ei erau folosiţi mai ales în oraşe, în serviciul templelor sau în servicii particulare; nu au avut drepturile lor proprii şi nu au primit bani pentru munca lor, dar dispuneau de un mic adăpost pentru a trăi în timp ce nu lucrau.

      Puterea supremă în stat o avea regele despot care avea şi o consacrare religioasă prin însemnele materiale ale puterii primite de la zei. Însă, adevăratul rege al oraşelor şi popoarelor este zeul ; la început conducătorii se proclamau doar locţiitorii lui pe pământ, purtând titlul de patesi. Regii nu uitau să le amintească supuşilor că au fost aleşi de divinitate să fie locţiitori ai zeilor pe pământ
      Regele avea obligaţia de a organiza ceremoniile religioase, de a construi temple şi de a le repara pe cele existente. Regele este primul preot, el va conduce marile sacrificii după ce se supune unui ritual de purificare riguros. În unele perioade regii se consideră ei înşişi zei.
      Fiindcă regele este ales de zei, regalitatea nu este obligatoriu succesorală. Suveranii au încercat mereu să transmită această alegere divină în folosul familiilor lor, dar în multe cazuri armata şi curtea au fost împotrivă.
      Regii locuiesc în palatele lor cu grădini imense, înconjuraţi de un anturaj format din cei apropiaţi, fie de demnitari sau de oameni de rând.
      O tăbliţă descoperită îi menţionează pe guvernatorul oraşului, supraveghetorii câmpurilor şi canalelor, hamalii, văcarii, apoi un întreg personal religios: prezicători, preoţi pentru miruiri, cei care fac farmece, prostituatele sacre, servitoare ale templului, cântăreţi şi îmblânzitori de şerpi. Toţi aceştia sunt întreţinuţi de rege din veniturile pe care el le percepe pentru serviciul civil şi religios.
      În timpul hegemoniei asiriene, cel de-al doilea om în stat după rege era marele vizir având rolul unui prim-ministru şi şef al treburilor civile. Armata se afla sub ordinele directe ale regelui şi avea un caracter permanent.
      În calitatea sa de comandant suprem al armatei el ia parte la campaniile militare. Un text aminteşte că acesta era purtat în timpul drumului obositor al expediţiilor militare şezând pe tron. În conducerea armatei regele era urmat de ministrul de război.   
      În ierarhia curţii regale urmau şambelanii însărcinaţi, unii de a face vânt cu evantaiul pentru rege, alţii să-i ţină sceptrul, armele, umbrela de soare. Apoi veneau uşierii, grăjdarii, gărzile de corp, capelanii. Numărul servitorilor mărunţi nu este cunoscut.
      În timpul lui Hammurabi conducerea se manifestă în forma unui despotism oriental. Conducerea statului era strict centralizată, iar puterea legislativă, judecătorească şi religioasă erau concentrate în mâna regelui. Regele erau ajutat de un vast şi complicat aparat administrativ. Oraşele erau conduse de un sakkanak. Intendenţii marilor regiuni se numeau umbanda, iar şefii comunităţilor, rabianum. 

Cardelupta

Car de luptă sumerian

      Armata se afla în slujba regelui şi avea un caracter permanent. Armata sumeriană din anii 2700 î.Hr. avea o îmbrăcăminte rudimentară, dar un armament deja perfecţionat. Armele folosite la apărare erau un scut lung şi lat, o cască de forma capului, cu o apărătoare a cefei şi a obrajilor şi uneori chiar şi a nasului. Armele de atac constau în pumnal, lance lungă, topor şi un instrument tăios asemănător cu iataganul.     

      Carele de luptă folosite în mileniul III î.Hr. sunt trase de măgari sălbatici. Semiţii din Agade au înzestrat armamentul cu arcul ale cărui săgeţi foarte lungi care erau purtate într-o tolbă.
      În Codul lui Hammurabi este reglementat serviciul militar. Este amintită o categorie de soldaţi-colonişti, care în schimbul unor loturi de pământ, se aflau în permanenţă la dispoziţia regelui, constituind principalul izvor de recrutare al armatei, ocupaţie care se transmitea din tată în fiu.
      Soldaţii nu au fost obligaţi să presteze un serviciu militar permanent, în afară de gărzile de corp. La chemarea regelui trebuiau să răspundă sclavii şi oamenii liberi (mushkenum). Numărul de soldaţi pe care îi dădea o regiune era dat în funcţie de capacitatea sa. Unele oraşe şi regiuni erau scutite de prestarea serviciului militar, dar  asigurau întreţinerea armatei prin plata unei taxe specială.
      Armata era structurată în companii de o mie, o sută, cincizeci şi zece oameni. Conducerea sa o avea Tartan-ul (ministrul de război), care adesea conducea expediţia în locul regelui. Sunt păreri că ar fi existat un nucleu de soldaţi de meserie aflaţi în garda permanentă a regelui, pe care el îi numea „bravii” săi.
      În funcţie de modul în care luptau armata se împărţea în infanterie, care de luptă şi cavalerie.
      Infanteria era formată din arcaşi, fiecare din ei având un purtător personal de scut. Aceste trupe erau o mobilitate care le permitea să hărţuiască uşor inamicul. Alţi  infanterişti erau echipaţi cu căşti şi cu săbii. Apoi, urmau geniştii ce aveau rolul de săpa tranşee sau tunete subterane prin care se încerca să se intre în oraşele asediate.
      Trupele auxiliare, străini în cea mai mare parte, erau înarmate cu praştii.
      Carele, folosite după anul 2000 î.Hr. au fost foarte utilizate în Asiria. Asirienii au perfecţionat carele ce aveau un conducător, un luptător şi unu sau doi purtători de scut. Un arcaş, înarmat cu un arc mare, trăgea săgeţi lungi pe măsură ce se apropia de duşmani.
      Cavaleria a fost mai rar folosită de regii Asiriei, aceasta fiind mai degrabă o infanterie călare,  care cobora de pe cal pentru a se lupta. Mai târziu, se semnalează şarje de cavalerie, tactica părând a fi orientată spre o mai mare mobilitate a trupelor. Călăreţii călăreau fără scări, doar pe o şa făcută dintr-un covor dublat de o piele de animal.
      Asedierile oraşelor se făceau sub o ploaie de săgeţi. Geniştii săpau tunele pentru a pătrunde pe sub fortificaţiile oraşului. Pentru dărâmarea zidurilor se foloseau berbecii. Cei asediaţii se apărau aruncând torţe aprinse asupra maşinilor de război şi încercau să prindă cu laţuri grinda-berbec care lovea în ziduri. Pentru a se apropia de ziduri cu maşinile de război, asediatorii construiau drumuri pietruite.
      Cucerirea oraşului era urmată de jaf şi incendii, iar populaţia era dusă în sclavie: bărbaţi, femei şi copii, în şiruri strânse, erau duşi departe pentru a întemeia noi oraşe sau pentru a înlocui alte popoare pedepsite în acelaşi fel.