Primele state în Mesopotamia antică au fost oraşele-state în Sumer şi în Akkad, încă din mileniul al III-lea î.Hr.. Acestea erau state mărunte, reducându-se la un oraş, împreună cu teritoriul înconjurător. Aceste oraşe-state erau conduse de regi, numiţi patesi, ajutaţi de către aristocraţi.
    Mai târziu, după lupte îndelungate pentru supremaţie, purtate între aceste oraşe-state s-a format un stat unificat sumero-akkadian care cuprindea toate oraşele-state din Sumer şi din Akkad; el n-a durat prea mult timp, fiind distrus de triburile de păstori, ammoriţii, veniţi în Chaldeea dinspre vest.
    În perioada 3200-2800 î.Hr. sumerienii se aşează în sudul Mesopotamiei („ţara dintre cele doua fluvii”). Originea lor este necunoscută. Teritoriul e împărţit în oraşe-stat. În centrul oraşelor se înalţă temple monumentale, construite pe terase din cărămida, zidurile fiind decorate cu plăci din argilă colorată în chip de mozaic, în mijlocul unui cartier închinat zeului căruia îi aparţinea oraşul.
    Regele (lugal = „omul cel mare”) concentrează puterea politică locală şi funcţia de şef al marilor preoţi. Templul constituie un centru politic, religios şi economic. În administraţia templului se utilizează scrierea (cu ideograme, apoi cu simboluri abstracte, zgâriate cu stiluri de ardezie în tăbliţe de argilă moale = scriere cuneiformă).
    În perioada 2800-2500 î.Hr. are loc infiltrarea treptată a semiţilor. Mesilim din Kiş este primul rege. Nippur devine primul centru religios. Se renunţă la „socialismul religios de stat” (unitatea statului şi templului). Puterea politică (palatul) se separă de cea religioasă (a templului). Construirea de ziduri în jurul oraşelor (la Uruk de către Ghilgameş). Din templu, ridicat pe terase suprapuse, ia naştere ziguratul (constând din mai multe etaje, legate prin scări; edificiul din partea superioară formează „turnul-templu”).
    Prima dinastie de la Ur este întemeiată de Mesannepadda după 2500 î.Hr.. Se remarcă prin faimoasele morminte regale, excavate în 1922: 16 cripte de regi şi prinţese, respectiv preotese, cu bogate ofrande. În morminte se află şi cei care îi urmau în mod voluntar (prin otrăvire) pe stăpâni dincolo de moarte. Acest obicei este probabil o consecinţă a „căsătoriei sacre” dintre zeiţa Inanna şi iubitul ei, Tammuz, zeul infernului.

    Prima dinastie de la Lagaş (cca. 2500-2360 î.Hr.) îl are ca întemeietor pe Urnanşe, care înlătură dominaţia celor din Kiş. Primul document istoric, aşa-numita „stelă a vulturilor”, consemnează faptele fiului său, Eannatum. Succesorul lui Eannatum, Entemena, luptă împotriva influenţei preoţilor, care sprijină ascensiunea la tron a celui de-al patrulea conducător, Ugalanda.
    Uzurpatorul Urukagina introduce reforme sociale (printr-un „contract” cu zeitatea Ningirsu, reduce venitul preoţilor şi protejează văduvele şi orfanii). Cu ajutorul preoţimii nemulţumite, Lugalzaggisi din Umma („rege peste ţări”) cucereşte Lagaş, apoi Ur, Uruk, Larsa, Kiş şi Nippur, pătrunzând până la Marea Mediterană împotriva lui, ultimul stăpânitor sumerian, se ridică Imperiul akkadian.

    Civilizaţiei sumeriană din Mesopotamia a cedat treptat întâietatea celei akkadiene. Akkadienii au devenit elementul etnic cel mai important din punct de vedere politic. Ei erau sub o puternică şi benefică influenţă sumeriană.
    Cel care a instaurat dominaţia akkadienilor în sudul Mesopotamiei a fost Sargon I, „stăpânul celor patru părţi ale lumii”, care cucereşte Mesopotamia, zone din Siria şi Asia Mică şi Elamul. Tehnica de luptă nouă, mobilă, a akkadienilor (stilul de luptă din deşert), utilizând lancea ca proiectil, precum şi arcul cu săgeţi, este superioară celei a falangelor sumeriene, mişcându-se greoi cu lăncile lor lungi şi scuturile grele.
    Sargon I
întemeiază un mare stat centralizat şi construieşte o nouă capitala la Akkad. Primul imperiu nu era altceva decât o  uniune de oraşe-stat care şi-au păstrat propriul rege-sacerdot. Inscripţiile oficiale apar acum şi în limba akkadiană.
    În timpul lui Sargon I s-a extins reţeaua de canale de irigaţie, s-a unificat sistemul de măsuri şi greutăţi, ceea ce a contribuit la dezvoltarea comerţului intern şi extern, a fost organizat un corp funcţionăresc precis.
    După moartea lui Sargon I, urmaşii săi au trebuit să facă faţă unor mari nemulţumiri populare, în condiţiile în care puterea centrală a fost treptat slăbită ca urmare a disputelor pentru putere dintre aceştia. În timpul domniei nepotului său, Naram-Sin, „zeul din Akkad”, (2270-2230 î.Hr.), imperiul creat de Sargon cunoaşte o nouă perioadă de prosperitate economică, de afirmare politică şi culturală. Au loc lupte în Arabia Saudită şi în Munţii Zagros. După moartea lui Naram-Sin, imperiul decade.
    În anii 2150-2050 î.Hr. se instalează stăpânirea gutilor, care năvălesc din Iran. Aceştia sunt alungaţi la rândul lor de regele Utukhe-Gal al Urukului. Sumerienii revin la putere.
    Dinastia a III-a de la Ur se întinde între anii 2050-1950 î.Hr.  (conducători: Ur-Nammu, Șulgi, Bursin [= Amarsin], Șuşin, Ibbisin). Are loc restauraţia imperiului şi a templelor sumeriene şi akkadiene. Sub Șulgi, regii oraşelor-stat devin guvernatori provinciali ai noului imperiu. Prin „căsătoria sacră”, Șulgi se transformă în zeu.
    În timpul domniei lui Șuşin, triburile semitice din vest înaintează şi construiesc o linie fortificată pe cursul mijlociu al Eufratului. Se stabilesc relaţii comerciale cu India. Imperiul se prăbuşeşte ca urmare a luptelor împotriva Elamului şi a regelui din Isin.
    Deşi în artele picturale nu apar motive noi, literatura sumeriană cunoaşte apogeul în această perioadă. Puterea politică se sprijinea pe o foarte dezvoltată economie de templu şi de stat, cu ajutorul unui vast aparat birocratic. La începutul dinastiei a III-a din Ur, Gudea din Lagaş încearcă să restaureze civilizaţia sumeriană clasică.
    După anul 2000 î.Hr. canaaniţii semiţi invadează imperiul, consecinţa fiind o semitizare considerabilă. Se formează state la Isin, Larsa şi Babilon („Babili” = poarta lui Dumnezeu). Sumeriană supravieţuieşte totuşi ca limba de cult. Civilizaţia sumeriană cunoaşte o ultimă perioadă de înflorire politică şi culturală sub Rimsin din Larsa.

    La jumătatea mileniului III î.Hr. asirienii se stabilesc pe cursul superior al Tigrului şi pe afluenţii lui răsăriteni (Zabul Mare). Este un popor tenace şi războinic, format din amestecul populaţiei originare, nesumeriene (culturile Tell Halaf şi Samarra), şi imigranţii semiţi, depinzând cultural de Sumer. Assur (Aşur), zeul suprem, împrumuta numele capitalei şi ţarii.
     Asirienii se afirmă după căderea dinastiei a III-a de la Ur şi cuceresc nordul Babilonului (cca 1800 î.Hr.). O invazie a huriţilor întrerupe legăturile comerciale cu nordul şi nord-vestul, diminuând veniturile statului şi făcând să scadă puterea vechii Asirii.
    După o perioadă de domnie străină a lui Narasim din Eşnunna (faimos datorita Codului său de legi), tronul este recucerit de Șanişi-Adad I (1749-1717 î.Hr., „rege al întregului”). Imperiul său cuprinde unele zone muntoase din Mesopotamia şi din Mari. Regimul său este un absolutism patriarhal. Fiul său Işme-Dagan este înfrânt de Rimsin din Larsa, iar mai târziu recunoaşte vasalitatea lui Hammurabi.
    Se ştie puţin despre istoria vechii Asirii până la 1450 î.Hr., când devine stat vasal al Regatului Mitanni.

    Cel de-al şaselea rege la Babilonului, Hammurabi (1728-1686 î.Hr.) vine la ajunge la putere în momentul în care şase state rivalizează pentru a domina Mesopotamia: Larsa, Eşnunna, Babilon, Qatna, Aiep şi Asiria. Liga celor trei state, Larsa – Mari (Isin) – Babilon, rezistă vreme de 15 ani, pentru a purta război cu Eşnunna, Elam, triburile din munţi şi Asiria.
    Este un rege foarte activ, care va desfăşura o politică externă agresivă ducând mai multe campanii militare împotriva duşmanilor din totdeauna ai mesopotamienilor, elamiţii. După victorie, Hammurabi îşi învinge ambii parteneri de alianţa, Rimsin din Larsa şi Zimrilim din Mari.  În timpul domniei lui Zimrilim se desăvârşeşte construcţia renumitului palat de la Mari, în care s-a descoperit o arhivă formată din 20.000 de tăbliţe de lut.
     Grija lui Hammurabi pentru viaţa şi proprietăţile supuşilor săi este demonstrată de Codul lui Hammurabi, care conţinea legi reformatoare, pe principiul „talionului” („ochi pentru ochi, dinte pentru dinte”). Pedepse: biciuire, mutilare, execuţie (prin tragere în ţeapă, ardere, înec).
    Limba administraţiei şi vieţii culturale este akkadiana. Marile opere ale vechilor literaturi mesopotamiene în ipostaza lor babiloniană: Epopeea facerii lumii şi Epopeea lui Ghilgameş, precum şi imnuri, psalmi, rugăciuni. Zeităţi importante: Marduk din Babilon, zeul-soare Șamaş, zeiţa iubirii Iştar.
     Urmaşii lui Hammurabi se confruntă cu o criză politică şi militară îndelungată având loc o secesiune a sudului şi lupte cu huriţii şi kasiţii.
    Un raid de devastare şi jefuire a Babilonului este întreprins de regele hitit Mursilis I în 1531 î.Hr.. În perioada 1530-1160 î.Hr. se instalează dominaţia kasiţilor (kasiţi = triburi din Iran). În anul 1160 î.Hr. are loc jefuirea Babilonului şi prăbuşirea dominaţiei kasiţilor din cauza elamiţilor.
    Statutul de mare putere este recucerit temporar de Babilon în timpul lui Nabucodonosor I (dinastia 4 babiloniană) în 1137 î.Hr.. Acestal creează o monarhie naţională şi eliberează ţara de sub dominaţia Elamului. După aceea, Babilonul intră sub influenţa asiriană.

    Eribada-Adad (1390-1364 î.Hr.) câştigă, aliat cu hitiţii, independenţa Asiriei faţa de Mitanni. Fiul său Aşur-Uballit I (1364-1328) se autointitulează „frate al faraonului”. Războaiele de cucerire în numele zeului Assur continuă sub Șalmanasar I (1273-1244 î.Hr.) şi Tukulti-Niurta (1243-1207 î.Hr.). Folosirea unei tactici războinice brutale, urmată de deportări în masă, este realizată pentru a distruge esenţa şi conştiinţa naţională a popoarelor cucerite. Au loc programe mari de construcţie la Assur şi Ninive.
    Puterea asiriană intra în declin la invazia arameilor şi prăbuşirea Regatului hitit. Este restaurată sub Tiglatpalasar I (1112-1074 î.Hr.). Luptele împotriva ţărilor Nairi se extind spre nord, până în zona Mării Negre. Dinastiile asiriene se văd silite să plătească tribut. Urmaşii lui Tiglatpalasar luptă împotriva triburilor arameice, iar hotarele asiriene se reduc la teritoriile iniţiale.
    În tactica războiului elementul de forţă îl reprezintă carele de luptă. Infanteria şi trupele de şoc echipate cu coifuri, platoşe şi scuturi dau un plus de forţă armatei. Fierul este introdus după 1200 î.Hr., prin aducerea forţată a fierarilor hitiţi  (asirienii dispuneau de depozitele de minereu de fier din Asia Mică).
    Legislaţie cunoaşte pedepse de o severitate barbară: tăierea urechilor, buzei inferioare şi degetelor, castrare, mutilare cu asfalt fierbinte. Pământul se afla în posesiunea templului, a coroanei şi a nobilimii. Agricultura cunoaşte maxima dezvoltare (datorită plugurilor perfecţionate tehnic).

    După  lupte  purtate  de  Adad-Nirari  II (909-889 î.Hr.) în nordul Mesopotamiei, strănepotul său Aşur-Nasir-Pal II (883-859 î.Hr.), cel mai crud dintre regii asirieni, creează un imperiu la fel de mare ca imperiul lui Tiglatpalasar I. Rezistenţa popoarelor învecinate este înfrântă prin campanii anuale, în care se utilizează cavaleria pentru prima oară în istorie. Metodele crude de subjugare îi înfricoşează pe cei învinşi. Se construieşte o nouă capitală cu un palat gigantic la Calah, populată cu deportaţi.
    Fiul său Șalmanasar III (858-824 î.Hr.) consolidează stăpânirea asupra Siriei şi Palestinei, pentru a putea controla drumurile comerciale legând Tigrul şi Eufratul de Marea Mediterană.
    Prima menţionare a mezilor şi perşilor  este din 835 î.Hr.. O răscoală de la sfârşitul domniei lui Șalmanasar este înăbuşită de fiul său Șamşi-Adad V, cu ajutorul Babilonului. şi tot cu ajutor babilonian va reuşi Asiria să le reziste mezilor, care se stabilesc în regiunea Lacului Urmia.
    Șammuramat (810-806 î.Hr.) duce o politică internă şi externă de succes în numele urmaşului la tron minor. Fiul ei, Adad-Nirari III, şi urmaşii lui au conflicte cu Babilonia, cu mezii şi mai ales cu Regatul Urartu (vechea Armenie, numită uneori Regatul Van). Comportamentului autocratic al guvernatorilor asirieni şi slăbiciunii coroanei li se pune capăt de către
    Tiglatpalasar III (745-727 î.Hr.) este fondatorul Imperiului asirian mondial. Îl înfrânge pe Sardur II din Urartu, apoi anexează nordul Siriei, Damascul şi Gaza. Devine rege al Babilonului (729  î.Hr.) sub numele de Pulu. În timpul domniei urmaşului său Șalmanasar V se petrec tulburări în Siria şi Palestina şi dispute cu preoţimea. Șalmanasar V este asasinat la asediul Samariei.
    Sargon II (722-705 î.Hr.) – „domn drept” –, restabileşte privilegiile aristocraţiei şi preoţimii. Sunt supuse ultimele state hitite. Regatul Urartu, mezii şi Babilonul sunt înfrânţi, iar Egiptul este învins în bătălia de la Raphia (Rafah). Sargon îşi construieşte o reşedinţă la Dur Șarrukin („Palatul lui Sargon”).
    Fiul său Sennaherib (704-681 î.Hr.) este un despot fără asemănare. Cucereşte Iudeea în 701 î.Hr. (asediul Ierusalimului) şi distruge Babilonul. Folosind enorme armate de oameni puşi la muncă silnică, transformă Ninive în capitala imperiului (ziduri duble, înalte de 25 m, cu 15 porţi; alimentare cu apă printr-un canal de 50 km şi apoi un apeduct lung de 280 m şi lat de 22 m). Severitatea, risipa şi comportamentul brutal la Babilon provoacă asasinarea suveranului.
    Fiul lui mai mic Aşarhaddon înăbuşă o revoltă a fraţilor săi şi ordonă reconstruirea Babilonului. În alianţă cu sciţii, îi respinge pe cimerieni şi cucereşte Egiptul, cu excepţia Nubiei. Se atinge expansiunea teritoriala maxima a Imperiului asirian.
    În timpul lui Aşurbanipal (668-626 î.Hr.) este distrusă Teba. Sprijinit de toţi duşmanii Asiriei, fratele lui, Șamaş-Șum-Ukin al Babilonului, se ridică împotriva sa, ceea ce-l împiedică să păstreze Egiptul. În 648 î.Hr. este cucerit Babilonul, iar în 639 î.Hr. Susa (Elam) este distrusă. Este constituită o mare bibliotecă la Ninive (peste 22.000 de tăbliţe de lut: poezie, literatură, texte de istorie, filozofie, medicina şi astronomie, precum şi înregistrările diferitelor tranzacţii comerciale).
    Neliniştile interne şi incursiunile sciţilor slăbesc statul. Ciaxare al Mediei şi Nabopalasar al Babilonului cuceresc şi distrug toate oraşele asiriene (Assur 614 î.Hr., Ninive 612 î.Hr., Charran [Haran] 608 î.Hr.). Locuitorii sunt exterminaţi, iar pământul pustiit.
    În această perioadă au fost construite enorme palate cu sculpturi monumentale la Ninive, Dur Șarrukin şi Assur („pictografie istorică” reprezentată în scene de vânătoare, război şi cult lucrate în relief).

    Caldeenii reuşesc să ocupe Babilonul după moartea lui Aşurbanipal. Nabopalasar (625-605 î.Hr.) este rege al Babilonului, Elamului, vestul Mesopotamiei, Siriei şi Palestinei.
    Nabucodonosor II (604-562 î.Hr.), un diplomat remarcabil, asigură înflorirea statului. În timpul său au loc lucrări de extindere a Babilonului: „calea procesiunilor”, „poarta Iştar” şi templul central Esangila („Casa înălţării Capului”) cu turnul în trepte „Etemenanki” („Casa întemeierii Cerului şi Pămîntului” = legendarul Turn Babel, cu o înălţime totală de 90 m). Este stabilit un echilibru de forţe între marile puteri.
    În 598 î.Hr. Ierusalimul este cucerit, ca urmare în fruntea sa este pusă o conducere fidelă Babilonului. În 587 î.Hr. are loc distrugerea şi jefuirea Ierusalimului. Populaţia iudaică este deportată („robia babiloniană”).
    Apar semnele decăderii şi conflicte cu preoţii lui Marduk, care îl ajuta pe Nabonid (555-539 î.Hr.), „arheologul de pe tron”, să devină rege. Masuri lipsite de înţelepciune luate de rege împotriva preoţimii îl silesc să plece din Babilon la Teima, oraş situat într-o oază. În ultimii zece ani înainte de cădere, Babilonul se află sub regenţa lui Belşazzar.
    Cucerirea Babilonului este realizată de regele persan Cirus II în anul 539 î.Hr.. Babilonul devine provincie persană.
    Alexandru cel Mare cucereşte Babilonul în anul 331 î.Hr..


Harta Orientului şi Egiptului antic până la 1500 î.Hr.
Orientul Apropiat până la jumătatea mileniului II î.Hr.