Poezia bucolică

      Se spune că, într-o zi, fermecătorul Dafnis îşi păştea boii. Menalcas, care-şi suna turma, l-a întâlnit pe munţii cei înalţi. Amândoi erau bălai la chip şi amândoi erau nişte copii.
      ştiau amândoi să-i zică din sirinx1 şi să cânte. Menalcas, zărindu-l pe Dafnis, îi grăieşte astfel:
      Menalcas: Dafnis, păzitor al boilor ce mugesc, vrei să ne luăm la întrecere, ca să vedem care cântă mai bine ? Sunt sigur că te voi birui la cântat numai, să vreau acest lucru. Dafnis îi răspunde în felul următor:
      Dafnis: Menalcas, păstor al oiţelor lânoase, cântăreţ din sirinx, niciodată nu mă vei învinge – chiar dacă ai muri cântând.
      Menalcas: Vrei să ne încercăm puterile ? Te învoieşti să faci prinsoare?
      Dafnis: Hai să vedem care cântă mai bine şi hai să facem prinsoare.
      Menalcas: Dar care anume va fi răsplata ce ne-ar putea mulţumi ?
      Dafnis: Am să pun chezăşie un viţel. Pune şi tu un miel, mare cât maică-sa.
      Menalcas: Niciodată n-am să pun chezăşie un miel, pentru că tatăl meu şi mama mea sânt oameni aspri. Seara, ei îmi numără toate oiţele.
      Dafnis: Atunci pe ce faci prinsoare ? Care să fie răsplata învingătorului ?
      Menalcas: Frumosul sirinx pe care l-am făcut, cu nouă ţevi lipite, şi sus şi jos, cu ceară strălucitoare. Îl pun chezăşie. Dar nu pot să fac prinsoare pe lucruri care sunt ale tatălui meu.
      Dafnis: Am şi eu un sirinx cu nouă ţevi lipite, şi sus şi jos, cu ceară strălucitoare. L-am potrivit deunăzi. şi acum mă doare încă degetul ăsta, fiindcă, despicând trestia, m-am rănit cu ea. Dar cine va fi judecătorul nostru ? Cine are să ne asculte ?
      Hai să-l chemăm pe păstorul acela de capre. Nu vezi câinele cel tărcat care latră alergând în jurul căpriţelor lui ?
      Copiii l-au strigat. Păstorul de capre a venit la dânşii, dând ascultare chemării. Atunci, copiii au prins să cânte şi păstorul de capre a primit să le fie judecător. Ieşind primul prin tragere la sorţi, Menalcas a început să cânte cu glasul lui puternic. Apoi – răspunzându-i – a prins şi Dafnis să cânte un cântec păstoresc. Iată cum a început să cânte Menalcas:
      Menalcas: Văi şi râuri, de obârşie zeiască, dacă este adevărat că vreodată acest cântăreţ din sirinx v-a desfătat cu vreun cântec plăcut urechilor voastre, nutriţi-i cu toată bunăvoinţa oiţele. Iar când Dafnis are să vă aducă juncile sale, bucură-se de acelaşi belşug.
      Dafnis: Izvoare şi păşuni, dulci roade ale păsuntului, dacă Dafnis cântă aidoma privighetorilor, îngrăşaţi-i cireada lui. Iar când Menalcas are să-şi sune turma prin locurile acestea, să se bucure văzând-o că paşte din plin.
      Păstorul de capre: Gura ta, Dafnis, mă vrăjeşte. şi cât de plăcut îţi este glasul! E mai desfătător pentru oricine să te asculte cântând decât să guste miere. Ia, dară, sirinxul. Căci tu ai câştigat întrecerea. şi dacă voieşti să mă înveţi şi pe mine meşteşugul tău în timp ce-mi păzesc caprele, am să-ţi dau drept răsplată pentru învăţătură capra pe care-o vezi: când o mulg, laptele ei umple totdeauna vasul şi chiar se revarsă din el.
      Cum sare un pui de ciută pe lângă mama sa, tot astfel copilul (Dafnis) se bucura şi sărea şi bătea din palme. Iar celălalt, cu inima sfâşiată şi plin de amărăciune, se necăjea ca o fecioară când îi vine vremea să se mărite...

(Teocrit, Idila VIII, 1–40 şi 82–90

      1  Fluier păstoresc asemănător unui nai.

Utopia lui Iambulos

      Vom încerca să dăm acum pe scurt câteva lămuriri asupra unei insule care a fost descoperită în Oceanul de Miazăzi şi asupra ciudăţeniilor ce se pot vedea acolo. Să arătăm, mai întâi, exact ce anume a prilejuit această descoperire.
      Din copilărie, Iambulos se străduia să ajungă un om priceput în ale culturii. După moartea tatălui său – care fusese neguţător – se apucă şi el de negustorie. Pe când călătorea prin Arabia ca să pătrundă în ţinutul mirodeniilor, a fost prins împreună cu tovarăşii săi de drum de către nişte tâlhari.
      Mai întâi, Iambulos a fost folosit ca păstor împreună cu unul dintre însoţitorii săi. Apoi, amândoi au căzut în mâinile unor tâlhari etiopieni, care i-au dus pe ţărmul Etiopiei.
      Etiopienii îi răpiseră pentru a putea face o purificare a ţării, jertfind nişte străini. Căci din vremurile străvechi, în ţara etiopienilor era un obicei – consfinţit prin oracolele zeilor – ca, din douăzeci în douăzeci de generaţii, adică la şase sute de ani (socotind o generaţie treizeci de ani), să fie luaţi doi oameni ca jertfă de purificare şi să fie trimişi pe mare, construindu-se pentru ei o corabie mică, potrivită ca mărime pentru două persoane şi în stare să înfrunte furtunile mării.
      Doi oameni puteau să cârmuiască uşor această corabie. în ea, etiopienii puneau merinde pentru şase luni şi, îmbarcându-i pe cei doi jertfiţi, le porunceau să pornească în largul mării, ca să fie ascultat oracolul. Ceea ce li se cerea acestora era să navigheze spre miazăzi.
      Etiopienii credeau că jertfiţii vor ajunge într-o insulă fericită şi la nişte oameni cumsecade – în mijlocul cărora urmau să-şi petreacă viaţa în desfătări. De asemenea, erau încredinţaţi etiopienii că ei se vor bucura de şase sute de ani de pace şi de o netulburată fericire, dacă cei trimişi vor sosi nevătămaţi pe insulă.
      Dacă, însă, aceştia – înspăimântaţi de noianul apelor – ar fi făcut calea întoarsă, etiopienii erau hotărâţi să-i pedepsească, dându-le pedepsele cele mai grele, ca unor nelegiuiţi, aducători de năpastă pentru întregul neam.
      Se spune că etiopienii au prăznuit acea sărbătoare strălucită pe malul mării. şi, după ce au adus zeilor jertfe măreţe, i-au încununat pe trimişii care trebuiau să facă purificarea neamului... Aceştia au pornit-o în larg. După ce au plutit pe ocean – înfruntând furtunile – vreme de patru luni, au sosit la mai sus amintita insulă. Forma insulei este rotundă, iar de jur împrejurul ei sunt ca la vreo cinci mii de stadii.
      Când cei doi trimişi s-au apropiat de insulă, câţiva băştinaşi le-au ieşit în cale şi le-au tras barca la mal. Locuitorii insulei i-au înconjurat în mare grabă şi s-au minunat auzind de călătoria făcută de străini. S-au purtat cu dânşii foarte frumos şi le-au dat tot felul de lucruri folositoare – din cele ce se găseau pe la ei.
      Locuitorii insulei sunt foarte deosebiţi de oamenii care locuiesc ţinuturile noastre, atât în ce priveşte înfăţişarea trupului, cât şi în privinţa felului lor de viaţă. Forma corpului acestor oameni este cam aceeaşi la toţi. înălţimea lor trece de patru coţi. Oasele trupului le au mlădioase – într-o oarecare măsură – putându-se încovoia şi reveni la loc, ca şi cum ar fi nişte tendoane.
      Deşi cât se poate de gingaşe, trupurile le sunt mai vânjoase decât ale noastre. O dată ce au prins cu mâinile un lucru, nimeni nu poate să le mai deseleşteze degetele.
      ... Înfăţişarea trupului lor este deosebit de frumoasă, părţile acestuia fiind bine proporţionate ... Limba oamenilor acelora are ceva deosebit ... : este despicată în două – până într-un anume punct – aşa încât pare dublă ... Datorită acestei împrejurări, ei au putinţa să rostească sunetele cele mai felurite (imitând nu numai orice vorbire omenească articulată, dar modulând şi cântecele de tot soiul ale păsărilor) şi, ca să fiu scurt, pot să scoată orice sunet.
      Lucrul cel mai ciudat dintre toate este că un singur om este în stare să vorbească în acelaşi timp cu alţi doi, şi încă foarte desluşit...
      Clima de acolo este cât se poate de plăcută ... Tot anul e toamnă.
      Locuitorii insulei sunt împărţiţi după rudenie, pe ginţi, dar nu primesc într-o comunitate mai mult de patru sute de persoane. îşi duc traiul în lunci şi prin livezi, unde se află din belşug lucrurile trebuincioase hranei, căci pământul cel minunat al insulei, precum şi aerul ei – cu însuşirile cele mai alese – fac să crească roade nesemănate, mai mult decât e nevoie...
      ... Pe aceste meleaguri, oamenii trăiesc neobişnuit de mult, ajungând, de cele mai multe ori, până la 150 de ani, fără să se îmbolnăvească ... Locuitorii insulei nu se căsătoresc, ci nevestele le sunt în devălmăşie, iar copiii care se nasc aparţin tuturor.

(Diodor din Sicilia, Biblioteca istorică, II, 55–58)

Materialismul lui Epicur

      Epicur îl salută pe Herodot !
      Iubite Herodot, pentru cititorii care nu au putinţa să ne cerceteze cu de-amănuntul scrierile... am pregătit în cele ce urmează un rezumat al întregii noastre doctrine ...
      Mai întâi, din nimic nimic nu se naşte. Căci, altminteri, ar însemna că orişice se naşte din orişice şi n-ar mai fi nevoie de nici un germene. Iar dacă tot ceea ce se descompune s-ar preface în nefiinţă, toate lucrurile ar dispărea... însă universul a fost şi va fi întotdeauna ceea ce este, fiindcă nu există nimic altceva în care el s-ar putea preface, în afara universului nu se află nimic care „ar putea pătrunde în el, pricinuindu-i o schimbare...
      Universul este alcătuit din corpuri a căror existenţă ne-o dovedesc simţurile ... Dintre corpuri, unele sunt compuse, iar altele sunt elementele din care se alcătuiesc corpurile compuse. Acestea din urmă sunt atomii, nesupuşi descompunerii, pentru că – prin descompunerea lor – nu se pot preface în nefiinţă. La descompunerea corpurilor compuse, unele elemente – cele inalterabile – continuă să existe ...
      Există o infinitate de lumi, unele asemănătoare cu a noastră, altele neasemănătoare. Atomii cei fără de număr... sunt purtaţi la o depărtare neînchipuit de mare. Căci aşa este natura atomilor: ei, din care şi prin care se formează lumea, nu pot fi limitaţi la o singură lume sau la un număr limitat de lumi ... Drept aceea, nu se află nici un temei în virtutea căruia să fim împiedicaţi a admite numărul infinit al lumilor.

(Diogene Laerţiu, Vieţile Filozofilor, X, 35, 38, 39, 41, 45)

Din morala lui Epicur

      şi, astfel, trebuie să ne dăm osteneala de a săvârşi tot ceea ce ne face să fim fericiţi, deoarece – dacă avem parte de fericire – avem totul. Dacă fericirea, însă, ne lipseşte, noi făptuim orice ca s-o dobândim.
      Noi lucrăm în orice privinţă cu intenţia de a nu suferi şi de a nu ne pierde liniştea... Spunem că plăcerea este scopul vieţii fericite, căci ne dăm seama cum că aceasta este cel dinţii bine al nostru natural şi că – pornind de la plăcere – facem în orice o alegere şi ocolim unele lucruri...
      Fiindcă este cel dinţii bine al nostru firesc, nu alegem orice plăcere, ci pe multe le trecem cu vederea – când din ele decurg prea mari neajunsuri ... Iar când afirmăm cum că aceasta este scop, nu vorbim despre plăcerile desfrânaţilor şi despre acele plăceri care constau în desfătarea simţurilor, – precum socot unii nepricepuţi, care se împotrivesc părerii mele sau o denaturează, – dar înţelegem lipsa de suferinţă a trupului şi netulburarea sufletească... Căci nu se poate trăi plăcut fără cuminţenie, moralitate şi dreptate. Dar viaţa nu poate fi cuminte, morală şi dreaptă dacă este lipsită de plăceri. Într-adevăr, virtuţile sunt în strânsă legătură cu viaţa plăcută, iar a trăi cu desfătare înseamnă a nu te putea despărţi de virtuţi.

(Epicur, Scrisoarea către Menoiceus, la Diogene Laerţiu, X, 128–132)