Alexandru trece Helespontul şi Granicul

      Grecii se adunară în Istmul Corintului şi hotărâră să pornească în expediţie împreună cu Alexandru împotriva perşilor. Ei îl proclamară pe acesta comandant suprem. Deoarece veniseră în număr mare să-l vadă atât bărbaţi care se îndeletniceau cu treburile statului, cât şi filozofi, felicitându-l cu toţii, Alexandru s-a gândit că şi Diogene1 din Sinope – care trăia atunci la Corint – are să facă acelaşi lucru.
      Cum acestuia puţin îi păsa de Alexandru şi rămânea în tihna lui pe Craneion, regele se duse la el şi-l găsi întins la soare. Sosind acolo oameni atât de mulţi, Diogene s-a ridicat puţin – ca să poată şedea – şi l-a privit pătrunzător pe Alexandru. Acesta l-a salutat şi i-a vorbit, întrebându-l dacă are nevoie de ceva. „Dă-te – zise Diogene – puţin la o parte din lumina soarelui”.2
Se povesteşte că Alexandru a rămas atât de impresionat de cele auzite, încât deşi acela se uitase la el cu dispreţ, îl cuprinse admiraţia pentru mândria şi demnitatea omului aceluia. Astfel, pe când, la întoarcere, însoţitorii lui îl luau în râs pe Diogene şi făceau mare haz de el, regele spuse : „Ei bine, dacă n-aş fi Alexandru, aş vrea să fiu Diogene”...
      ... Oastea lui Alexandru, după spusa scriitorilor care dau cifra cea mai joasă, număra treizeci de mii de pedestraşi şi patru mii de călăreţi. Cei care ne dau, însă, cifra cea mai mare sunt de părere că au fost patruzeci şi trei de mii de pedestraşi şi cinci mii de călăreţi.
      Pentru întreţinerea trupelor, Aristonul spune că Alexandru n-ar fi avut mai mult decât şaptezeci de talanţi, iar Duris susţine că el şi-a luat hrană doar pe treizeci de zile. După Onesicritos3 ar mai fi fost chiar dator două sute de talanţi.
      Dar, cu toate că pornea cu nişte mijloace atât de slabe şi de mărginite, el nu s-a urcat în corabie înainte de a fi dăruit prietenilor – cumpănind felul vieţii fiecăruia – unuia pământ, altuia un sat, unui al treilea veniturile vreunui târguşor sau ale vreunui port. După ce, în felul acesta, fuseseră cheltuite şi atribuite în scris aproape toate bunurile regale, Perdiccas4 l-a întrebat: „Rege, dar ţie ce-ţi laşi ?” Alexandru îi răspunse că lui îşi lasă speranţele. Atunci Perdiccas zise: „Ei bine, vom porni şi noi în expediţie împărtăşindu-ne şi noi din aceste speranţe”.
      Perdiccas a refuzat bunurile ce urmau a-i fi date lui; tot aşa au făcut şi alţi prieteni. Celor care primeau şi cereau, Alexandru le dăruia cu mare bunăvoinţă. împărţind cea mai mare parte a avuţiilor sale din Macedonia, regele le-a cheltuit în chipul acesta.
      Cu astfel de simţăminte şi însufleţit de asemenea nădejdi, Alexandru trecu Helespontul. Urcând la Ilion, el aduse jertfe Atenei şi făcu libaţii eroilor. Apoi s-a uns cu ulei şi, gol, împreună cu tovarăşii săi, a alergat în jurul coloanei funerare a lui Ahile – după cum este datina. A încununat-o şi l-a fericit pe erou că, în viaţă fiind, avusese parte de un prieten credincios, iar, după ce şi-a dat sfârşitul, de un mare cântăreţ5 al isprăvilor sale.
      Când se plimba prin locurile acelea şi iscodea cu privirea cele ce puteau fi văzute în cetate, cineva l-a întrebat dacă nu este dornic să vadă lira lui Alexandros6. Regele i-a răspuns că nici nu se gândeşte la ea, dar – în schimb – o caută pe a lui Ahile, liră cu ajutorul căreia acesta preamărise faima şi înfăptuirile bărbaţilor viteji.
      Între timp, generalii lui Darius adunaseră o armată puternică, rânduind-o de-a lungul râului Granicos7...
      Alexandru s-a aruncat în râu cu treisprezece cete de călăreţi. El a înfruntat ploaia săgeţilor şi locurile prăpăstioase, care erau întărite cu arme şi cai. Valuri mari îl acopereau cu apa lor pe Alexandru şi îl izbeau puternic, mai-mai să-l târască cu ele. Alexandru părea, acum, asemenea unui om înnebunit, conducându-şi oastea mai degrabă cu disperare decât potrivit unei drepte judecăţi...
      ... Lovită fiindu-i platoşa acolo unde ea este mai vulnerabilă8, suliţa nu l-a rănit. Apoi, l-au atacat călare, împreună, doi generali: Rhoisaces şi Spithridates. Pe acesta din urmă, Alexandru a putut să-l ocolească. El a aruncat lancea împotriva lui Rhoisaces, care purta platoşă. Lancea se frânse şi regele năvăli asupra lui cu pumnalul. Ei se încăierară la luptă. Atunci, Spithridates ... îi dădu lui Alexandru o lovitură, cu securea de luptă a perşilor, izbindu-l în smocul coifului şi într-una dintre aripile acestuia. Coiful n-a prea rezistat acestei lovituri, aşa că lui Alexandru tăişul securii îi atinse firele de păr de pe cap.
      Pregătindu-se Spithridates să-i dea cea de-a doua lovitură, i-a luat-o înainte Cleitos cel Negru, care i-a străpuns mijlocul cu lancea. În acelaşi timp s-a prăbuşit şi Rhoisaces sub lovitura sabiei lui Alexandru.
      ... Se spune că dintre pedestraşii barbarilor au căzut douăzeci de mii, iar dintre călăreţi – două mii şi cinci sute. Despre oamenii lui Alexandru, Aristobul afirmă că au murit, în totul, patru sute şi treizeci, dintre care nouă erau pedestraşi.
Alexandru porunci să li se înalţe statui din aramă, care au fost lucrate de Lisip. Împărtăşind apoi grecilor ştirea izbânzii, regele trimise, aparte, atenienilor trei sute de scuturi de la prizonieri...

 (Plutarh, Viaţa lui Alexandru, 14–16)

      1  Celebru filozof cinic.
      
2  Vrând să arate prin aceasta că n-are nevoie de nimic.
      
3  Istoriograf al lui Alexandru.
      
4  General de-al lui Alexandru.
      
5  Homer.
      
6  Adică Paris, fiul lui Priam.
      
7  Bătălia a avut loc în anul 334 î.Hr.
      
8  La gât.

Bătălia de la Arbela1

      Înainte de începerea luptei, Darius trimise soli la Alexandru ca să trateze pacea, cedându-i întregul ţinut care se afla dincolo de râul Halis şi făgăduindu-i – pe deasupra – două mii de talanţi de argint.
      Cum Alexandru nu s-a învoit, Darius trimise o a doua solie, prin care-i mulţumea că se purtase frumos cu mama lui şi cu prizonierii ceilalţi şi-i propunea să fie amândoi prieteni, primind Alexandru întregul ţinut de dincoace de Eufrat, trei mii de talanţi de argint şi luând – totodată – de soţie pe una din cele două fiice ale lui Darius. Ca ginere al lui Darius, Alexandru trebuia, prin urmare, să fie socotit fiu al acestuia şi, în acelaşi timp, asociat la cârmuirea întregii împărăţii.
      Alexandru i-a chemat la sfat pe toţi prietenii lui şi, împărtăşindu-le propunerile făcute, a cerut fiecăruia să-i înfăţişeze – fără prefăcătorie – părerea lui. Din pricina însemnătăţii acestei întrebări, nimeni nu îndrăznea să-i dea vreun sfat. Atunci – cel dintâi – a luat cuvântul Parmenion: „Eu, dacă aş fi Alexandru, aş primi cele oferite şi aş încheia pace”. Tăindu-i vorba, Alexandru îi spuse: „şi eu, dacă aş fi Parmenion, aş primi”.
      Rostind apoi şi alte cuvinte pline de însufleţire (căci el punea gloria mai presus decât darurile pe care i le făgăduiau perşii!) respinse cele ce-i fuseseră oferite de regele acestora. Dădu, deci, răspuns solilor că după cum universul nu şi-ar păstra podoaba şi rânduiala dacă ar fi în el doi sori, nici pământul nu ar putea răsune netulburat şi nedezbinat dacă ar avea doi regi care să-l cârmuiască.
      Drept aceea, el le-a cerut ca să-i vestească lui Darius că, dacă acesta doreşte să aibă întâietatea, trebuie să se războiască el pentru stăpânirea întregii lumi. Iar dacă, dispreţuind slava, se mulţumeşte doar să tragă foloase şi să aibă parte de desfătările unei vieţi uşoare, atunci să facă cele ce-i va porunci Alexandru – iar acesta, în bunăvoinţa lui, are să-i îngăduie lui Darius să fie domnitor peste alţii, făcându-i un hatâr ...
      ...Alexandru stătu toată noaptea fără să închidă ochii ... Pe la straja din zori, 1-a furat un somn adânc, din care nu l-a mai putut trezi lumina zilei care se ivise ... Deoarece somnul lui Alexandru a ţinut mult timp, Parmenion – cel mai în vârstă dintre prietenii săi – a dat el poruncă trupelor să se orânduiască pentru bătălie.
      Dar somnul nu-l mai lăsa pe Alexandru. Atunci s-au apropiat de el prietenii şi cu greu l-au trezit. Mirându-se toţi de cele ce se întâmplase şi voind să afle pricina somnului celui adânc al lui Alexandru, acesta le spuse: „Întrucât Darius şi-a adunat trupele într-un singur loc, el m-a făcut să nu mai am vreo nelinişte. Hotărând într-o singură zi totul, voi pune capăt ostenelilor, precum şi tuturor primejdiilor care atâta vreme m-au pândit”.
      şi, fără să zăbovească, Alexandru a îndemnat pe comandanţi printr-o cuvântare potrivită cu împrejurarea de atunci, şi i-a făcut să fie plini de curaj în faţa primejdiei ce se apropia...
      ... (în toiul luptei), cei doi regi pornesc unul împotriva celuilalt. Alexandru ocheşte cu suliţa pe Darius, fără să-l nimerească, dar atinge şi doboară pe vizitiul regelui.
      Cei din jurul lui Darius au început să strige. Oştenii aflaţi ceva mai departe crezură că a căzut regele şi au luat-o la fugă. Cei din apropierea lor îi urmară şi – încetul cu încetul – toate unităţile militare de lângă Darius nu mai ţineau acum nici o rânduiala.
      ... Un nor de praf se înălţa de sub copitele cailor care fugeau şi a călăreţilor lui Alexandru care-l urmărea de aproape pe duşman; norul acela fiind foarte gros, nu se putea şti încotro o apucase Darius în fuga lui.
      Se auzeau gemetele soldaţilor căzuţi, răsuna tropotul cailor şi pocneau bicele. Dar pe când se petreceau toate acestea, Mazaios – comandantul aripei drepte a perşilor – s-a năpustit, cu o mulţime de călăreţi viteji, asupra rândurilor duşmane din faţa lui. Parmenion, cu ajutorul călăreţilor tesalieni şi al tovarăşilor săi de arme, ţinu piept atacului persan.
      Parmenion a luptat întâi cu toată strălucirea şi, datorită vitejiei tesalienilor, a fost superior duşmanilor. Dar Mazalos a izbutit să istovească, prin numărul mare al oamenilor săi şi prin adâncimea formaţiilor în care veneau, cavaleria macedoneană ... Folosindu-se – cu cea mai mare dibăcie – de cetele sale de călăreţi tesalieni, Parmenion a putut, la rândul lui, cu mare greutate, să pună pe fugă pe barbari, pe care şi fuga lui Darius îi înspăimântase grozav.
      ... Călăreţii şi pedestraşii barbarilor măcelăriţi în această luptă trec de nouăzeci de mii; macedonenii n-au avut decât cinci sute de morţi, dar numărul răniţilor era mare. Printre aceştia se aflau şi unii dintre cei mai vestiţi generali, ca Hephaistion – comandantul gărzii personale a lui Alexandru – rănit la braţ de o suliţă. Au mai fost răniţi şi generalii Perdiccas, Coinos Menidas, precum şi alţi strategi vestiţi.

(Diodor din Sicilia, Biblioteca istorică, XVII, 54, 56, 60, 61)

      1  Cea din urmă mare bătălie a lui Alexandru a avut loc în anul 331 î.Hr.

Divinizarea lui Alexandru

      Alexandru porni spre oracolul lui Ammon – pe un drum lung şi plin de piedici... După ce a străbătut pustiul, sosind la templu, prorocul 1-a salutat în numele zeului, ca şi cum acesta ar fi fost tatăl lui Alexandru. Regele l-a întrebat dacă nu scăpase cineva dintre ucigaşii tatălui său.
      Dar prorocul îl îndemnă să vorbească mai cuminte, întrucât tatăl său nu este muritor. Regele – schimbându-şi felul de a vorbi – l-a întrebat dacă fuseseră pedepsiţi de el toţi omorâtorii lui Filip, apoi, dacă zeul îi încuviinţează să domnească asupra întregii lumi. Când oracolul îi răspunse că se învoieşte cu aceasta şi că Filip se simte întru totul satisfăcut, Alexandru îi oferi zeului daruri strălucite, iar preoţilor le dădu bani...
      ... Alexandru se purta de obicei foarte mândru cu barbarii şi se înfăţişa ca şi cum ar fi fost cât se poate de convins că se trage dintr-un zeu. Cu elenii, însă, vădea cumpătare, îndumnezeindu-se pe sine însuşi cu măsură.

(Plutarh, Viaţa lui Alexandru, 27–28)

Regele se conformează obiceiurilor persane

      De aici Alexandru a pornit în Partia şi, având acolo parte de răgaz, s-a îmbrăcat pentru întâia oară în portul barbarilor. într-adevăr, el voia să se deprindă cu obiceiurile băştinaşilor, fie pentru că socotea că, pentru îmblânzirea acestor oameni, este de mare însemnătate faptul de a le îmbrăţişa obiceiurile şi de a părea din acelaşi neam cu ei, fie din dorinţa de a-i pune la încercare pe macedoneni, ca să vadă dacă aceştia vor sau nu să i se închine şi, totodată, pentru a-i obişnui, încetul cu încetul, cu schimbarea vechiului lor fel de viaţă ...
      ... Sărbătorind căsătorirea tovarăşilor săi la Susa şi luând el însuşi în căsătorie pe Stateira, fiica lui Darius, a dat celor mai nobili pe femeile cele mai nobile1 ...

(Plutarh, Viaţa lui Alexandru, 44 şi 70)

      1   Peste 10.000 de soldaţi şi comandanţi macedoneni s-au căsătorit cu persane.