Din poezia lui Pindar

       Castor şi Polydeuces1 petrec – pe rând,– o zi în lăcaşul lui Zeus, scumpul lor părinte, apoi o altă zi în adâncurile pământului, în peştera Terapnei2, ca să împărtăşească amândoi aceea soartă. Într-adevăr, Polydeuces – în loc să fie întotdeauna zeu şi să sălăşluiască în ceruri – şi-a ales fel de viaţă, atunci când Castor a pierit în luptă. Mâniat de răpirea boilor săi, Idas îl rănise cu vârful landei de aramă.
       Linceu, care pândea din înălţimile Taigetului, îl văzu cum se ascunsese în scorbura unui stejar – căci dintre toţi locuitorii pământului Linceu avea privirea cea mai ageră. Pe dată, Afaretizii3 cu sprintene picioare pornesc, ajung acolo şi cugetă în grabă să înfăptuiască o mare nelegiuire. Dar au pătimit groaznic, pedepsiţi de Zeus. Venind cu mare iuţeală, s-a înfăţişat acolo şi fiul Ledei, care-i urmărea.
       Linceu şi Idas i se împotrivesc, stând alături de mormântul tatălui lor. Ei smulseră piatra cea netedă care împodobea mormântul şi o aruncară, voind să-l lovească pe Polydeuces în piept. Dar nici nu l-au zdrobit, nici nu l-au făcut să dea îndărăt. Ci, avântându-se acesta cu suliţa lui cea iute, înfige arma între coastele lui Linceu. Iar Zeus a repezit împotriva lui Idas trăsnetul lui cel cu flăcări şi fum.
       ... Fără să piardă vremea, Tindaridul se întoarce la fratele său, viteazul, găsindu-l înainte ca acesta să-şi fi dat duhul. Castor răsufla cu multă greutate. Atunci Polydeuces prinse a vărsa lacrimi fierbinţi, gemu şi rosti cu glas răsunător :
       Tată4, fiu al lui Cronos ! Cum aş putea să scap de amara-mi jale ? Porunceşte, stăpâne, să mor împreună cu acesta ...”
       Astfel grăi Polydeuces. Iar Zeus îl întâmpină şi-i răspunse:
       Tu eşti fiul meu, pe câtă vreme Castor a fost după tine zămislit ... mai târziu, şi nu de mine, ci de soţul cel viteaz al mamei voastre. Îţi voi îngădui, totuşi, să faci o alegere. Dacă vrei să ocoleşti moartea şi să scapi de bătrâneţea cea hâdă – locuind alături de mine pe Olimp, alături de Atena şi de Ares cel cu întunecată lance – Soarta despre care-ţi vorbesc ţi-a fost scrisă. Dacă, însă, ai de gând să lupţi pentru fratele tău şi-ţi este voia să-i împărtăşeşti destinul, jumătate din viaţă va trebui s-o trăieşti pe pământ, iar jumătate în cer, în lăcaşurile cele de aur”.
       Iată care au fost cuvintele lui Zeus. Lui Polydeuces nici nu i-a trecut prin gând să şovăie. Zeus deschise ochiul lui Castor şi apoi îl făcu să vorbească pe cel a cărui cingătoare era împodobită cu aramă.

(Pindar, Nemeeana a X-a, 55–91)

       1  Fii Ledei şi fraţii Elenei
       
2  Localitate din Pelopones, situată la sud de Sparta.
       
3  Linceu şi Idas, fii ai lui Aphareus.
       
4  În această formă a legendei, Dioscurii (Castor şi Pollux) – deşi gemeni– nu erau amândoi fiii lui Zeus. Această calitate o avea numai Pollux (Polydeuces).

Artele la Atena

       Această cetate a fost mama şi nutritoarea plină de bunăvoinţă a meşteşugurilor. Pe unele le-a descoperit şi le-a scos la iveală. Pe altele le-a făcut să sporească, ţinându-le în mare cinste. Mai ales pictura îi datorează progresul şi desăvârşirea frumuseţilor sale. Pictorul Apolodor, omul care primul a născocit amestecul culorilor şi folosirea umbrelor, era atenian. Sub tablourile sale a fost pusă inscripţia : „Mai degrabă pot fi criticate, decât imitate”.
       Vin la rând Euphranor, Nicias, Asclepiodor, Pleistainetos – fratele lui Fidias, – dintre care unii au pictat lupte, precum şi biruinţe ale generalilor, iar alţii au înfăţişat eroi mitologici. Printre aceştia din urmă îl găsim pe Euphranor, care, comparându-l pe Teseu zugrăvit de el cu cel zugrăvit de Parhsios, spunea că ultimul a suncat trandafiri, pe câtă vreme al lui – carne de vacă ...
       Simonides numeşte pictura o poezie care tace, iar poeziei îi spune pictură ce glăsuieşte. Istoricii povestesc întâmplările trecutului pe care pictorii le înfăţişează ochilor noştri... Scopul lor este acelaşi. Cel mai bun istoric trebuie socotit acela care face din povestirea sa un tablou reprezentând fidel caracterul şi temperamentul personajelor.
       În descrierile însufleţite de care vorbim, Tucidide s-a străduit din răsputeri să scrie aşa încât vorbele lui să facă din cel ce citeşte un privitor şi este foarte dornic să-şi impresioneze cititorii, făcându-i să încerce aceleaşi simţăminte de teamă şi tulburare care i-au cutremurat pe martorii oculari.

(Plutarh, Dacă atenienii, au fost mai vestiţi datorită războiului sau păcii, 2–3)

Din filozofia lui Heraclit

       Spune Heraclit că totul se mişcă şi că nimic nu stă pe loc; realitatea el o asemuieşte curgerii unui râu şi afirmă că în acelaşi râu nu poţi intra de două ori.

(Platon, Cratil, p. 402)

       Lumea este mereu aceeaşi, ea n-a fost făcută de nici un zeu şi de nici un om, ci a fost, este şi va fi un foc ce dăinuie de-a pururi, aprinzându-se după o măsură anumită şi stingându-se potrivit unei rânduieli.

(Clement din Alexandria, Covoare, V, 104, 2)

Atomismul lui Leucip

       Unii1 dintre cei vechi au socotit că existenţa trebuie să fie unică şi imobilă. Dacă n-ar exista vidul, mişcarea nu ar fi cu putinţă – întrucât n-am avea pentru aceasta ceva, vidul, care să fie distinct de materie. Este imposibilă şi multiplicitatea realităţii, pentru că nu există ceea ce ar putea să despartă lucrurile.
       ... Aceştia spun că totul este unul şi imuabil2, iar alţii, că ar fi şi infinit ... Leucip3 susţine o părere care se potriveşte cu experienţa simţurilor, fără să dezmintă nici naşterea, nici distrugerea, nici mişcarea, nici pluralitatea fiinţelor. El recunoaşte datele experienţei, dar e de acord cu acei care susţin unicitatea şi afirmă că nu există mişcare fără vid.
       ... Ceea ce există în adevăratul înţeles al cuvântului, este „plinul”, dar acesta nu este unic, ci alcătuit dintr-un număr nesfârşit de părticele4, nevăzute din pricina volumului lor foarte mic. Ele se mişcă în vid, căci (zice el) vidul există. Ele, adunându-se, produc naşterea, iar despărţindu-se, distrugerea.

(Aristotel, Despre producerea şi corupţia lucrurilor, I, 8, 2)

       1  Filozofii din şcoala eleată.
       
2  Formula este a lui Parmenide, filozof eleat, care a desăvârşit doctrina şcolii.
       
3  Întemeietorul materialismului.
       
4  Atomi.

Democrit despre caracterul etern al materiei

       Iată care sunt părerile lui Democrit. Principiile tuturor lucrurilor sunt atomii şi vidul. Toate celelalte principii sunt simple convenţii. Sunt nesfârşit de multe lumi – care au un început şi sunt supuse stricăciunii. Din nimic nu poate să apară nimic şi nici un lucru nu se poate preface în nimic.
       ... Atomii, infiniţi în privinţa mărimii şi a cantităţii lor, săvârşesc în univers o mişcare de felul vârtejului, în urma căreia se nasc corpurile compuse: focul, apa, aerul, pământul... Totul se iveşte potrivit unei necesităţi, şi cauza oricărei deveniri este această mişcare în felul vârtejului, pe care Democrit o numeşte Necesitate.
       Scopul vieţii este seninătatea sufletului şi această seninătate nu este unul şi acelaşi lucru cu plăcerea, – aşa cum au socotit unii (adepţi ai filozofului), înţelegând greşit lucrurile, – ci starea în care sufletul se bucură de pace şi echilibru, nefiind tulburat de nici o spaimă, de nici o temere superstiţioasă, ori de vreo patimă care-l poate stăpâni pe om. Această stare Democrit o numeşte şi „bună dispoziţie” şi-i mai spune şi în multe alte feluri.

(Diogene Laerţiu, Vieţile filozofilor, IX, 44–45)

Ordinea cosmică după şcoala lui Pitagora

       Iată pentru mine scopul la care trebuie să năzuim toată viaţa: ... dobândirea dreptăţii şi a cumpătării; aceasta, dacă voim să ne asigurăm o existenţă fericită ... Înţelepţii1 ne spun, scumpe Calicles, că şi cerul, şi pământul, şi zeii, şi oamenii sunt legaţi între ei prin simţăminte de prietenie, de respect faţă de tot ce e ordine, de cumpătare şi de dreptate. De aceea numesc ei universul Cosmos2, nu dezordine sau neorânduială. Cred că nu te gândeşti la chestiuni de felul acesta, cu toate că eşti un om învăţat. Uiţi că egalitatea geometrică este atotputernică printre zei şi printre oameni3. Dacă te stăpâneşte dorinţa de a fi mai presus decât alţii, într-un chip neîngăduit, înseamnă că nu te pricepi la geometrie.

(Platon, Gorgias, pag. 507–508)

       1  Pitagoreicii.
       
2  Adică „ordine”.
       
3  În concepţia lui Pitagora, numerele formează baza tuturor fenomenelor.

Afirmarea eternităţii materiei

       Într-un anumit sens, materia piere, dar într-altul ea nu dispare ... Dacă ar avea un început, ar trebui să existe un substrat care să-i fie obârşie – materia fiind conţinută în el ... Afirm că este materie substratul prim al oricărui lucru, din care lucrul (acela) se naşte ...

(Aristotel, Fizica, I, 9, 4)

Despre educaţie

       Cam patru sunt lucrurile cu ajutorul cărora oamenii obişnuiesc să facă educaţia: ştiinţa de carte, gimnastica, muzica şi desenul – adăugat doar de unii autori. Gramatica1 şi desenul sunt socotite folositoare vieţii în foarte multe privinţe. Gimnastica îl ajută pe om la dobândirea bărbăţiei. În privinţa muzicii, s-ar putea pune la îndoială însemnătatea ei. Căci astăzi cei mai mulţi îşi însuşesc această ştiinţă numai în vederea desfătării.
       Dar cei vechi făceau din muzică o parte a educaţiei, întrucât natura însăşi urmăreşte – aşa precum am avut deseori prilejul s-o spun – nu numai să ne dea posibilităţile cuvenite pentru vremea de activitate, dar şi frumoase mijloace de a ne întrebuinţa clipele de răgaz. Într-adevăr, natura – trebuie să mai subliniem o dată lucrul acesta – este principiul tuturor lucrurilor.

(Aristotel, Politica, VIII, 2, 3)

       1  În înţelesul mai larg de cultură literară.

Critica zeilor în opera lui Lucian din Samosata

       Ieri, stoicul Timoeles şi epicureul Damis – nici eu nu ştiu din ce s-or fi gâlcevit – au prins a sta de vorbă despre atotputernicia cerească ... Damis o ţinea una şi bună că nu există zei ...
       Timoeles: ... Am să-ţi pun o întrebare. Răspunde-mi: eşti încredinţat că Homer a fost un mare poet?
       Damis: Fără îndoială.
       Timoeles: Ei, bine, află atunci că el m-a convins, prin dovezi neîndoielnice, de atotputernicia zeilor.
       Damis: Toată lumea ştie şi mărturiseşte, ca şi tine, că Homer a fost un mare poet. Dar că el poate da o adevărată mărturie asupra lucrurilor de acest soi, asta nu s-ar putea spune ... Poeţilor nu le pasă de adevăr, grija lor fiind doar cum să farmece urechile ascultătorilor; de aceea se folosesc de versuri şi născocesc poveşti, pentru a pune stăpânire pe sufletul nostru ...
       Care sunt versurile lui Homer care au izbutit cel mai mult să te convingă ? Or fi poate acelea în care spune că fiica, fratele şi nevasta lui. Zeus au uneltit împotriva acestuia ca să-l pună în lanţuri ?...
       Sau, poate, mai degrabă va fi găsit crezare la tine acea istorisire în care Homer ne spune că Diomede a rănit-o pe Afrodita şi apoi pe Ares fiindcă-l îmboldise Atena... Ceva mai departe ne spune că zeii înşişi s-au luat la harţă şi s-au încăierat unii cu alţii, de-a valma, bărbaţi şi femei, şi că Atena l-a scos din luptă pe Ares, care încă de mai-nainte îşi sleise puterile din cauza rănii pe care i-a pricinuit-o Diomede ... Nespus m-aş bucura dacă mi-ar fi dat să văd că sunt năruite din temelie altarele lui Artemis din Tauris, unde „fecioara” şi-a aflat desfătarea în ospeţe atât de sângeroase!...
       Timoeles, preaiubitorule de zei, n-ai văzut oare că, mai înainte de a porni, (orice cârmaci de corabie) se gândeşte la ce poate fi de folos, că face pregătiri, dă porunci vâslaşilor şi înlătură tot ce i-ar fi putut vătăma ori tot ce nu-şi are un rost ? ... Cârmaciul tău, însă, pe care-l socoti vrednic de a cârmui această corabie uriaşă – lumea – ... nu dovedeşte nici o raţiune şi nu rânduieşte lucrurile aşa cum trebuie.
       Gândeşte-te în ce chip au străbătut marea Socrate, Aristide, Focion, fără să aibă nici măcar atâta făină de orz cât să le ajungă pentru hrană şi fără să-şi poată întinde picioarele pe scândura goală în partea cea mai nenorocită din fundul corăbiei ! şi, pe de altă parte, de câte bunătăţi n-au avut parte un Calias, un Midias, un Sardanapal, care au trăit doar în desfătări şi care se uitau cu scârbă la cei mai mici decât ei şi-i scuipau !
       Iată ce se petrece în corabia ta, preaînţeleptule Timocles ! Iată de ce sunt şi atâtea naufragii ! ... Aşa că, fiinţă minunată, exemplul pe care mi l-ai dat, asemuind lumea cu o corabie, e în primejdie de a fi dat peste cap din pricina lipsei unui cârmaci iscusit.

(Lucian, Tragedia lui Zeus, 4, 39, 40, 44, 47–49)