Lisias împotriva negustorilor de grâne

       Judecători, mulţi oameni au venit la mine, uimiţi de faptul că eu îi învinuiam în Sfat pe acei care fac negustorie cu grâne. Aceia îmi spuneau că oricât de încredinţaţi aţi fi voi de nedreptăţile pe care le săvârşesc negustorii pe care i-am amintit, i-aţi socoti, totuşi, delatori pe acei ce le aduc învinuiri ...
       Dacă faptele lor ar urmări binele vostru, ar trebui ca preţul grâului să rămână acelaşi până ce se va fi sfârşit întreaga cantitate pe care-o au de vânzare. Realitatea este, însă, că preţul urcă uneori cu o drahmă în aceeaşi zi ...
       şi, de aceea ce mi se pare uluitor este că, atunci când trebuie să plătească o contribuţie, ... se împotrivesc, invocând ca pretext sărăcia ... Interesele lor sunt altele decât acelea ale poporului. Într-adevăr, când ajung ei să pună mâna pe câştigurile cele mai mari ? Atunci când se iveşte vreo nenorocire pentru cetate – ceea ce le îngăduie să vândă grâul scump !
       Neguţătorii noştri privesc cu atâta plăcere nenorocirile care se abat peste voi, încât ei le află înaintea tuturor, ba câteodată le mai şi născocesc ... Ei uneltesc împotriva voastră, ca şi cum v-ar fi vrăjmaşi. Mai ales atunci când duceţi cel mai mult lipsa grânelor, ei pun mâna pe ele şi nu vor să le vândă, pentru ca noi să nu ne mai tocmim în ceea ce priveşte preţul lor.
       ... Uneori, cu toate că domneşte pacea, parcă am fi asediaţi de oamenii aceştia. şi de multă vreme cetatea ştie ce trebuie să creadă despre reaua voinţă şi ticăloşia lor...

(Lisias, Cuvântarea a XXII-a, 1, 12–16)

Scăderea entuziasmului cetăţenesc

       Eu spun că este drept ca în ceea ce priveşte interesele noastre să chibzuiască numai acei oameni care, pe lângă însuşirea de cetăţeni, mai au şi calitatea de-a ţine cu adevărat la cetăţenia lor ... Cei pe care naşterea i-a făcut cetăţeni, dar care sunt de părere că orice pământ le este patrie, dacă interesele lor se află acolo, aceia – fără nici o îndoială – sunt oameni care trădează binele obştesc, mergând în căutarea câştigului personal, fiindcă pentru ei patria nu este Statul, ci propria lor bunăstare.

(Lisias, Împotriva lui Filon, Cuvântarea a XXXI-a, 5–6)

Mercenariatul

       Năzuim să poruncim, fără a ne învoi, însă, să luăm noi înşine armele. Declarăm război – aş zice – întregii omeniri, dar nu ne pregătim noi înşine să-l ducem. Chemăm pe cei fără de patrie, pe nişte fugari, o adunătură de tot felul de ticăloşi, gata să pornească – alături de cine le-ar da o simbrie mai mare – chiar împotriva noastră ... Am ajuns la o asemenea nebunie încât, deşi ne lipsesc nouă înşine cele necesare traiului de fiecare zi, ne-am apucat să-i hrănim pe mercenari. Îi vătămăm pe aliaţii noştri, le cerem tribut, ca să plătim simbria unor vrăjmaşi ai întregii lumi.

(Isocrate, Despre pace, 44 şi 46)

Hegemonia Spartei

       În Grecia, lacedemonienii, sfârşind războiul peloponesiac, au dobândit – cu învoirea tuturor – hegemonia pe pământ şi pe mare. Ei l-au numit pe Lysandros comandant al flotei şi i-au dat poruncă să meargă în cetăţile Greciei şi să-i aşeze în fiecare cetate pe dregătorii denumiţi de spartani „harmostai”...
       Răsturnând democraţiile, Sparta voi să guverneze cetăţile prin oligarhie. I-a silit pe cei învinşi să plătească biruri; şi, cu toate că lacedemonienii mai înainte vreme nu se foloseau de monedă, cetatea lor strângea acum, anual, mai mult de o mie de talanţi de pe urma impozitului.

(Diodor din Sicilia, Biblioteca istorică, XIV, 10)

Supremaţia Tebei

       Datorită neprevederii lacedemonienilor şi urii pe care o nutreau împotriva Spartei aliaţii ei, datorită – de asemenea – destoiniciei unui sau a doi bărbaţi care au priceput cum stau lucrurile, tebanii dobândiră printre greci faimă de oameni viteji. Dovada că nu constituţia Tebei a prilejuit izbânzile acestei cetăţi atunci, ci virtutea conducătorilor ei, ne-a dat-o în chip neîndoielnic însăşi Soarta.
       Într-adevăr, puterea Tebei a sporit şi a ajuns la culme cât au fost în viaţă Epaminonda şi Pelopida, ea dispărând o dată cu moartea lor. Lucrurile sunt limpezi. Prin urmare, trebuie să ne dăm seama că nu regimul politic1 al Tebei, ci bărbaţii despre care vorbesc au fost cauza strălucirii din acea vreme a cetăţii tebanilor...

*

       Tebanii erau nişte oameni deosebiţi prin tăria trupurilor şi prin marele lor curaj. Învingându-i în mai multe lupte pe lacedemonieni, ajunseseră foarte încrezuţi şi năzuiau să dobândească hegemonia pe uscat. Nu au fost înşelaţi în speranţele lor ..., datorită faptului că aveau mai mulţi comandanţi destoinici ... Dintre aceştia, cei mai vestiţi au fost Pelopida, Gorgidas şi Epaminonda.
       Acesta din urmă îi întrecea cu mult, prin vitejie şi prin însuşirile lui de strateg, nu numai pe cei de-un neam cu el, dar şi pe toţi grecii. Avusese parte de o educaţie cât se poate de completă şi învăţase, mai ales, filozofia pitagoriciană. Înzestrat fiind, afară de aceasta, cu mari însuşiri fizice, este firesc lucru că a săvârşit cele mai strălucite fapte.
       Cu soldaţi tebani puţini la număr, trebuind să se lupte împotriva tuturor oştilor lacedemoniene2 şi ale aliaţilor Spartei la un loc, a dovedit atâta superioritate faţă de acei ostaşi de neînvins, încât l-a omorât pe însuşi regele spartanilor, Cleombrotos3, şi a măcelărit aproape în întregime mulţimea celor care i se împotriveau ...

(Polibiu, Istorii, VI, 43)

(Diodor din Sicilia, Biblioteca istorică, XV, 39)

       1 În realitate, structura social-economică a Tebei, bazată pe o ţărănime puternică, a contribuit mult la dobândirea hegemoniei.
       
2  La Leuctra, în anul 371 î.Hr., s-au luptat 6.400 de tebani contra 11.000 de peloponesieni.
       
3  La Leuotra.

Moartea lui Epaminonda

       Epaminonda a fost adus în tabără încă viu1. Adunându-se medicii la căpătâiul lui, au declarat că – de îndată ce i se va fi scos fierul lăncii din rana pe care o avea în piept – el, fără îndoială, îşi va da sfârşitul.
       Epaminonda a privit sfârşitul vieţii sale cât se poate de curajos. şi-a chemat mai întâi scutierul, de la care voia să afle dacă i se salvase scutul. şi, răspunzându-i acesta că da şi arătându-i-l, Epaminonda l-a mai întrebat : „Cine a învins ?” Scutierul îl lămuri că beoţienii.
       Este vremea – a spus atunci Epaminonda – să-mi dau sfârşitul”. El porunci să-i fie smulsă lancea. Atunci, prietenii săi care erau de faţă începură a scoate puternice strigăte de jale. Unul i-a spus printre lacrimi: „Epaminonda, mori fără să laşi în urmă-ţi copii !” – Pe Zeus – răspunse acesta – las în urma mea două fiice: izbânzile de la Leuctra şi de la Mantineea”.
       Când i-a fost scos fierul, Epaminonda îşi dădu sufletul fără nici un fel de tulburare.

(Diodor din Sicilia, Biblioteca istorică, XV, 87)

       1   A fost grav rănit în lupta de la Mantineea, în anul 362 î.Hr.

Condiţiile din lumea greacă favorizează ascensiunea lui Filip

       Întreg Peloponesul era în dezbinare. Nici cei care-i urau pe spartani nu aveau destulă putere pentru a-i nimici, nici acei pe care Sparta îi aşezase în fruntea cetăţilor nu mai erau stăpâni pe ele1. şi în cetăţile acestea, şi în toate celelalte domneau o dezbinare şi o vrajbă fără sfârşit.
       Filip vedea lucrurile acestea – căci le putea vedea oricine – şi dădea bani trădătorilor din toată Grecia ca să învrăjbească popoarele, aruncându-le pe unele împotriva altora. El folosea greşelile cetăţilor şi reaua lor chibzuială ca să se pregătească şi să se înalţe în paguba tuturor.
       ... Nu voi mai aminti cele ce Filip răpise şi luase în stăpânire înainte ca eu să fi ajuns la cârma Statului ori să fi luat cuvântul în Adunarea poporului ... În schimb, am să vorbesc şi am să dau socoteală de piedicile pe care le-am pus acestuia, din clipa în care m-am apucat de asemenea îndeletniciri. Dar mai întâi să lămurim unele lucruri.
       Un lucru îl aşeza pe Filip mai presus de noi. Căci în întreaga Elada ... se iviseră o sumedenie de trădători – oameni vânduţi şi vrăjmaşi ai zeilor. Nu s-a mai pomenit vreodată atât de mulţi. Cu tovarăşii aceştia de luptă, complici ai lui2, el i-a învrăjbit şi mai mult pe greci ...

(Demostene,  Discursul Coroanei, 18–19 şi 60–61)

        1  E vorba de oligarhiile instaurate de spartani.
       
2  Deviza lui Filip era: „măgarul încărcat cu aur va cuceri şi cetatea cea mai greu de cucerit”.

Criza lumii greceşti

        Cu toate că relele care sunt legate de firea omenească sunt destul de numeroase, am găsit un mijloc să le mai şi sporim numărul, făcându-ne războaie unii altora şi trăind în dezbinare. Unii oameni pier chiar în cetăţile lor pentru că legile sunt călcate, alţii pornesc în pribegie pe pământ străin, unde rătăcesc împreună cu nevestele şi copiii lor. Mulţi se văd siliţi, din pricina lipsurilor vieţii zilnice, să se pună în slujba duşmanilor şi să moară războindu-se cu prietenii.
       Trebuie să purcedem la fapte care vor asigura o viaţă tihnită cetăţilor noastre, făcând să existe o mai mare încredere între noi. Este simplu şi uşor să lămurim acest lucru. Nu vom fi niciodată în stare să ne bucurăm de o pace statornică, dacă nu vom porni – toţi laolaltă – cu război împotriva barbarilor.

(Isocrate, Elogiul Atenei, 167–8, 173)

Filip împotriva grecilor

       Desigur, nimeni nu ar îndrăzni să spună că un om crescut la Pella1 – oraş mic şi neînsemnat pe atunci – putea să aibă năzuinţe atât de mari, încât să râvnească a fi stăpânitorul Eladei, făurind asemenea planuri, pe câtă vreme voi – atenienii –, voi care vedeţi zilnic cele rămase de pe urma strămoşilor voştri şi auziţi vorbindu-se despre virtutea lor, voi s-ar fi cuvenit să fiţi atât de mişei, încât să-i îngăduiţi, de bună voie, lui Filip să smulgă elenilor libertatea.
       Rămânea, fără doar şi poate, un singur lucru de făcut: să vă împotriviţi – şi pe drept cuvânt – nelegiuirilor sale. Lucrul acesta voi l-aţi făcut, atenieni, încă din capul locului şi cum era mai potrivit ...
       Când Filip îşi însuşea Eubeea, făcând din aceasta fortăreaţă împotriva Aticei, când el ataca Megara, cucerea Oreos-ul, nimicea din temelie Porthmos-ul, ca să-l aşeze tiran în Oreos pe Philistides, iar în Eretria pe Cleitarchos, când el aducea sub ascultarea lui Helespontul, asedia Bizanţul – iar cetăţile greceşti în parte le distrugea, în parte le silea să-i primească înapoi pe surghiuniţi, – făptuind silniciile acestea, mai respecta oare Filip dreptatea şi pacea2 pe care o jurase ?

(Demostene, Discursul Coroanei, 68–9, 71)

       1  Capitala Macedoniei.
       
2  Aşa-zisa pace a lui Filocrate din anul 346 î.Hr.