Avantajele Atenei1

       ... Sunt de părere că un stat căruia – în întregul lui – îi merge bine, prilejuieşte mai multe foloase particularilor, decât statul unde cetăţenii – fiecare în parte – sunt fericiţi, dar el, privit ca un întreg, este pe cale de a se prăbuşi. Dacă un om ar fi favorizat de soartă, patria lui fiind însă nimicită, de bună seamă că atunci ar pieri şi el, dimpreună cu cetatea. Fiind nefericit într-o cetate care înfloreşte, un cetăţean, mulţumită bunăstării acesteia, are cu mult mai mult putinţa să scape de necazul său ...
       Ar fi o mare nebunie să porneşti la război când te afli într-o situaţie înfloritoare şi când, deci, tu poţi să alegi; când, însă, ştii că eşti silit ori să te pleci în faţa unui adversar, – devenind chiar din clipa aceea supusul vecinilor, – ori să biruieşti, fiind hotărât să înfrunţi primejdiile, atunci acela care fuge de risc ar trebui mai degrabă dojenit, decât acela care s-ar hotărî să ia asupră-şi primejdiile unei lupte.
       Voi credeţi că dominaţi numai pe aliaţii2 voştri. Eu vă spun, însă. că, dintre cele două elemente – apa şi pământul – care stau omului la dispoziţie, unul se află în întregime sub deplina voastră stăpânire ... Nici un rege sau vreun alt popor nu ar putea să vă oprească de-a pluti pe mare, în clipa de faţă.
       Dacă aşa sunt împrejurările, nu folosinţa caselor şi a ogoarelor – din pricina pierderii cărora vă închipuiţi că aţi îndurat mari pagube ! – nu aceasta formează adevărata voastră putere. Este nepotrivit să vă supere pierderea lor şi nu trebuie să vă pese de ele mai mult decât de pieptănătură sau de vreo podoabă care vădeşte bogăţie. Aşa stau lucrurile şi cu puterea voastră.
       Să ştiţi că libertatea, dacă ne-om strădui s-o păstrăm, are să ne aducă uşor îndărăt acele bunuri. În schimb, cine se pleacă în faţa poruncilor altuia pierde, de obicei, cele dobândite mai înainte.
       Nu vă arătaţi mai prejos – în aceste două privinţe – decât părinţii voştri, care n-au moştenit întâietatea lor, ci şi-au câştigat puterea cu trudă, ba au şi păstrat-o, ca să ne-o treacă nouă. Este mai ruşinos să pierzi ceea ce ai, decât să fii zădărnicit în încercările tale de-a dobândi ceva.

(Tucidide, Războiul peloponesiac, II, 60)

       1  Pericle arată superioritatea poziţiei maritime a Atenei.
       
2  Membrii ligii maritime ateniene.

Cauzele războiului peloponesiac

       Atât de sălbatică a fost această răzvrătire1 şi a părut şi mai sălbatică fiindcă a fost cea dintâi. Mai târziu, întreaga lume greacă – dacă se poate spune aşa – a fost zguduită de vrăjmăşiile care înfloreau pretutindeni : mai marii „demos-ului” voiau să-i aducă la ei pe atenieni, iar oligarhii pe lacedemonieni.
       Când era pace, nu se putea găsi nici un pretext pentru aceasta, căci nimeni nu voia să-i cheme pe străini în ajutor. Dar o dată început războiul, acela care ar fi dorit schimbarea felului de cârmuire avea lesne putinţa să-şi aducă aliaţi – atât pentru a-şi vătăma potrivnicii, cât şi pentru ca, prin aceasta, să ajungă a-şi spori puterea. Atunci multe şi grele nenorociri s-au abătut peste cetăţi.
       Aceste nenorociri se ivesc şi or să se ivească întotdeauna, câtă vreme firea oamenilor are să fie aceeaşi. Ele vor fi mai mult sau mai puţin copleşitoare şi se vor deosebi unele de altele potrivit împrejurărilor, care sunt schimbătoare ... Războiul face să dispară înlesnirile vieţii celei de fiecare zi şi este un învăţător silnic, care potriveşte simţămintele mulţimii cu diferitele împrejurări ce se ivesc ...

(Tucidide,  Războiul peloponesiac, III, 81–82)

       1  Este vorba despre cearta dintre Corcira şi Corint.

Ciuma din Atena

       ... Oamenii mureau fie din lipsa îngrijirilor, fie chiar din cauza multelor îngrijiri care se dădeau bolnavului. Nici un leac – ca să spunem lucrurilor pe nume – nu s-a dovedit a fi bun pentru toţi bolnavii. Ceea ce ajuta unuia îl vătăma pe altul ...
       Dar lucrul cel mai înspăimântător din toată boala era descurajarea care îl cuprindea pe cel ce-şi dădea seama că e bolnav ... Multe case rămâneau pustii din pricina lipsei oamenilor care să îngrijească pe cel lovit de năpastă ...
       Cine scăpase din nenorocire se milostivea de obicei mai mult de cei ce trăgeau să moară sau se zbăteau în suferinţă. Omul acela simţise ce înseamnă o astfel de boală şi era acum în siguranţă, căci revenirea ei nu aducea cu sine moartea celui bolnav.
       ... Tot ceea ce datina cere să se facă la înmormântări a fost nesocotit. Oamenii erau înmormântaţi cum se putea. Din lipsa celor trebuincioase, mulţi recurgeau la unele feluri de îngropăciune care te înfioară prin neruşinarea lor ... Căci mureau acum foarte mulţi. Unii îşi aşezau morţii pe rugurile pregătite pentru alţi morţi – luând-o înaintea celor care înălţaseră rugurile – şi le dădeau foc. Alţii îşi aruncau mortul pe câte un rug aprins unde ardea un alt mort şi o lua la fugă ... Lumea îndrăznea mai uşor să se dedea acelor plăceri pe care înainte vreme şi le îngăduise numai în taină, căci omul vedea acum limpede neaşteptate schimbări ale soartei; bogaţii mureau pe negândite, săracii – care înainte nu avuseseră nimic – dobândeau într-o clipă averea acelora ...
       Nimeni n-ar fi simţit îndemnul de a se strădui să facă ceea ce se părea cinstit, fiindcă oamenii socoteau că nu e sigur dacă vor mai ajunge vreodată să-şi împlinească un gând sau altul şi dacă nu vor muri înainte.
       Plăcerea şi tot ce putea să ducă la ea erau socotite ca fiind ceva frumos şi folositor. Nici frica de zei şi nici teama de legi nu putea ţine în frâu pe oameni.

(Tucidide, Războiul peloponesiac, II, 51–53)

Mişcarea hiloţilor

       Lacedemonienii nădăjduiau să-i îndepărteze pe atenieni, care ameninţau Peloponesul şi îndeosebi ţara lor. Ei se gândiră că lucrul cel mai bun ar fi să le pricinuiască – la rându-le – diferite încurcături, trimiţând o armată la aliaţii lor. şi se simţeau îndemnaţi să facă lucrul acesta cu atât mai mult, cu cât aceştia se oferiseră să le întreţină trupele şi-i chemau, pe ei, pe lacedemonieni, ca să-i sprijine în revolta lor.
       Totodată, lacedemonienii aveau un pretext bun ca să scape de hiloţi, de care se temeau ca nu cumva să se revolte, folosind prilejul ocupării oraşului Pylos ... Ei au anunţat că aceia dintre hiloţi care se simt în stare de fapte vitejeşti împotriva duşmanilor Spartei să se înfăţişeze îndată, căci vor fi eliberaţi.
       Îi puneau astfel la încercare, socotind că hiloţii care vor crede că sunt cel mai mult vrednici de libertate vor fi aceia care au să se şi ridice împotriva lor. Lacedonienii au ales vreo două mii, pe care-i încununară şi-i purtară pe la temple – ca pe nişte oameni liberi. Scurtă vreme după aceea, hiloţii despre care vorbim n-au mai putut fi văzuţi şi nimeni n-a ştiut cum au pierit.

(Tucidide, Războiul   peloponesiac, IV, 80)

Înfrângerea din Sicilia

       În cele din urmă, – după ce mult timp soarta bătăliei fusese îndoielnică – siracuzanii şi aliaţii lor pun pe fugă vasele atenienilor, atacându-le viguros, scoţând strigăte, prin care se încurajau între ei, şi urmărindu-i pe duşmani până la mal. Atunci, soldaţii flotei ateniene care nu fuseseră prinşi în largul mării au coborât pe uscat şi, pornind care încotro, au dat buzna spre tabără.
       Iar pedestraşii atenieni nu mai erau acum stăpâniţi de simţăminte felurite, ci toţi – ca la un semn – au izbucnit în plânsete şi gemete, copleşiţi de nenorocirea împrejurării aceleia ...
       ... Atenienii se grăbeau să ajungă la râul Asinaros – înghesuiţi cum erau din toate părţile, şi de atacurile unei călărimi numeroase, şi de ale mulţimii celeilalte – convinşi că le va fi mai uşor dacă au să treacă râul. Erau sleiţi de puteri şi o groaznică sete îi chinuia.
       Îndată ce ajunseseră pe mal se năpustiseră spre apă, de data aceasta într-o mare neorânduială, şi fiecare voia să treacă el cel dintâi râul. Duşmanii, care erau în apropierea lor, au făcut trecerea foarte anevoioasă. Atenienii se văzură siliţi a se înghesui, căzând unii peste alţii şi călcându-se în picioare.
       Din pricina suliţelor şi a bagajelor care-i încurcau, unii pieriră îndată, iar alţii – împiedicându-se – alunecară în râu şi fură luaţi de apă la vale. Siracuzanii, rânduiţi pe celălalt mal (mult mai înalt), trăgeau de sus în atenieni, care chinuiţi de sete, erau fericiţi, cei mai mulţi, că pot să bea apă...

(Tucidide, Războiul peloponesiac, VII, 71 şi 84)


Comportarea sclavilor în timpul expediţiei din Sicilia

       Demostene ... luă pe corăbiile sale hopliţi argieni, îndreptându-se spre Laconia ... Atenienii au devastat .... o parte din Laconia şi au fortificat un teren care era asemenea unui istm, ca să pună la îndemâna hiloţilor un loc unde să poată fugi...
       Agis, regele lacedemonienilor, ducea (în Atica) războiul cu toată dârzenia, atenienii având de suferit mari pagube ... Au fugit mai mult de douăzeci de mii de sclavi ai atenienilor.

(Tucidide, Războiul peloponesiac, VII, 25–26)

Capitularea Atenei

       Atenienii, asediaţi pe pământ şi pe mare, nu ştiau ce trebuie să facă, deoarece nu mai aveau nici corăbii1, nici aliaţi, nici grâu ... Dar când grâul le-a lipsit de tot, au trimis soli la Agis, învoindu-se să fie aliaţii lacedemonienilor, cu condiţia să le fie lăsate zidurile şi portul Pireu. Pacea trebuia încheiată în aceşti termeni. Agis i-a îndemnat pe soli să meargă în Lacedemona.
       Când au ajuns la Sellasia – în apropierea Laconiei – şi eforii i-au întrebat care sunt propunerile aduse (acestea erau asemănătoare cu cele înfăţişate lui Agis), eforii au poruncit solilor să plece, spunându-le să vină îndărăt după ce vor fi chibzuit mai bine.
       ... Teramene2 a declarat adunării că, dacă atenienii s-ar învoi să-l trimită la Lysandros3, el ar putea să afle – ca să le spună la întoarcere – dacă lacedemonienii vor să înrobească oraşul, când susţin cu atâta tărie să fie dărâmate zidurile, sau urmăresc să facă lucrul acesta ca o măsură de siguranţă. Teramene a fost trimis şi a petrecut pe lângă Lysandros trei luni şi mai bine, pândind clipa în care atenienii – nemaiavând de loc de-ale hranei – trebuiau să primească oricare dintre condiţiile puse.
       După ce s-a întors, într-a patra lună, el aduse la cunoştinţa Eclesiei că Lysandros l-a oprit până atunci, pentru ca – în cele din urmă – să-i ceară să pornească în Lacedemona, sub cuvânt că el, Lysandros, nu are nici o împuternicire a hotărî în ce priveşte propunerile atenienilor şi că numai eforii pot face aceasta. Atunci Teramene a fost ales ca să meargă din nou ca sol la Sparta. El şi cu alţii nouă, care-l însoţeau, primiseră depline puteri.
       ... Când au ajuns la Sparta, a fost convocată o adunare. Corintienii şi tebanii se împotriviră cel mai mult şi, împreună cu ei, mulţi dintre ceilalţi greci. Ei spuneau că nu trebuie încheiată pace cu atenienii, ci că aceştia trebuie nimiciţi.
       Dar lacedemonienii nu s-au învoit să robească o cetate elenă care făptuise lucruri mari în vremuri de grea cumpănă, când primejdii cumplite ameninţau Elada. Ei hotărâră pacea cu următoarele condiţii : să fie dărâmate zidurile cele lungi şi zidurile Pireului, să fie predate toate corăbiile – afară de douăsprezece –, să fie readuşi exilaţii. Apoi, atenienii trebuiau să aibă aceiaşi prieteni şi aceiaşi duşmani cu lacedemonienii şi să-i urmeze pe pământ şi pe mare – oriunde-i vor conduce aceştia.
       Teramene, împreună cu ceilalţi delegaţi, a venit cu aceste condiţii la Atena. La intrare i-a înconjurat o mare mulţime de oameni care se temeau că s-au întors fără nici un rezultat. Căci nu mai era cu putinţă să piardă vremea, din pricina marelui număr al celor care mureau din cauza foametei.
       A doua zi, solii au vestit în adunare felul în care lacedemonienii se învoiseră să facă pace. A vorbit mai întâi Teramene, care spuse că trebuie ascultaţi lacedemonienii şi că trebuie dărâmate zidurile cele lungi.
       Unii s-au împotrivit, dar majoritatea zdrobitoare i-a dat dreptate lui Teramene şi s-a hotărât să fie primită această pace.
       Apoi Lysandros pătrunse cu flota în Pireu, fugarii se înapoiară şi a început dărâmarea zidurilor, în sunete de flaut şi cu multă râvnă, căci oamenii socoteau această zi drept începutul eliberării Greciei4 .

(Xenofon, Istoria greacă, II, 2, 10, şi urm.)

       1  Pierduseră toată flota în lupta de la Aigos-Potamos.
       
2  Oligarh moderat, care guvernase un timp în Atena.
       
3  General spartan, învingătorul de la Aigos-Potamos, care asedia Atena pe mare.
       
4  De hegemonia Atenei, care-şi aşezase pretutindeni coloniştii ei şi stăpânea mările cu flota.