Lupta de la Termopile

       Când perşii se apropiaseră de strâmtoare, elenii aflaţi la Termopile, fură cuprinşi de teamă şi începură a se gândi la retragere. Ceilalţi peloponesieni voiau să plece spre Pelopones şi să ocupe istmul. Cum, însă, foceenii şi locrienii erau foarte nemulţumiţi de această părere, Leonida1 a hotărât că vor trebui să rămână acolo, trimiţându-se soli pe la toate cetăţile ca să ceară întăriri, căci numărul elenilor de la Termopile era prea mic pentru a putea respinge armata mezilor.
       În vreme ce elenii stăteau să chibzuiască, Xerxe trimise o iscoadă – un călăreţ – ca să afle cât de mulţi sunt şi ce fac. Regele auzise, încă pe când se afla în Tesalia, că erau strânşi acolo foarte puţini soldaţi, sub conducerea lacedemonienilor şi a lui Leonida, care se trăgea din neamul heraclizilor. Ajungând în apropierea taberei, călăreţul a cercetat-o cu privirea, dar nu a izbutit s-o vadă în întregime, căci nu era cu putinţă să fie zăriţi cei ascunşi dincolo de zidul pe care elenii îl înălţaseră şi pe care-l păzeau; a zărit, totuşi, ceva : chiar pe acei ce şedeau dincolo de zid ... Iscoada îşi dădu seama cât de puţini erau ... După ce Xerxe auzi cele ce-i vestea călăreţul, nu pricepu că elenii se pregătesc să moară, după ce vor fi ucis vrăjmaşi cît mai mulţi. Fapta la care voiau să pornească elenii îi părea un lucru de luat în râs.
       ...Lacedemonienii s-au luptat într-un chip vrednic de a fi pomenit, dovedind că ei se pricep la război, dar că – în schimb – duşmanul nu ştie să lupte. Întorcând spatele, fugeau înghesuindu-se unii în alţii, iar perşii, care-i vedeau fugind, îi urmăreau cu zgomote şi strigăte. Când vrăjmaşul ajungea lângă ei, pe negândite elenii se întorceau să-i înfrunte pe barbari. în chipul acesta, ei au omorât o uriaşă mulţime de perşi. Dintre spartani, au căzut atunci puţini.
       Fiindcă perşii, în ciuda încercărilor făcute, nu puteau să ia cu asalt strâmtoarea, – fie că luptau în grupuri, fie cu toţi laolaltă, – se retraseră, în timpul acestor atacuri, se spune că regele, care privea mersul luptei, a sărit de trei ori de pe tronul lui, îngrijorat de soarta armatei ... Neştiind Xerxe ce trebuie să facă într-o asemenea situaţie, veni să stea de vorbă cu el un bărbat din Melis, Efialte, – fiul lui Eurydemos, – care îşi închipuia că va dobândi de la rege o răsplată însemnată. Efialte îi arătă o cărare ce duce, pe deasupra muntelui, la Termopile.
       ... Lui Xerxe i-au fost pe plac cele făgăduite de Efialte şi, cât se poate de bucuros, îl trimise pe Hydarnes şi pe cei de sub ascultarea lui ...
       Celor aflaţi la Termopile, ghicitorul Megistias, cercetând victimele, le-a vestit primul că, o dată cu ivirea zorilor, avea să le vină moartea ... Atunci elenii începură să chibzuiască şi părerile lor se împărţiră. Unii nu se învoiau la părăsirea poziţiei. Ceilalţi susţineau părerea contrară.
       Apoi s-au despărţit. O parte dintre eleni a plecat, împrăştiindu-se fiecare în cetatea lui.
       Dar Leonida şi oamenii din juru-i s-au pregătit să rămână pe loc. Se povesteşte că Leonida însuşi i-ar fi trimis pe cei dintâi, dorind ca ei să rămână teferi. El socotea, în schimb, că pentru el însuşi şi pentru spartanii ce se aflau acolo ar fi fost o mare ocară să-şi părăsească poziţia, pentru a cărei apărare veniseră ... Exista un oracol al Pitiei, – consultată de spartani cu privire la războiul acela, chiar atunci când izbucnise el, – oracol potrivit căruia ori Lacedemona trebuia să fie nimicită de barbari, ori regele Spartei să-şi piardă viaţa ...
       ... Leonida căzu în toiul luptei, după ce luptase cu vitejie şi împreună cu el se prăbuşiră şi alţi spartani vestiţi, ale căror nume le-am adunat – întrucât sunt oameni vrednici de amintire – şi eu cunosc numele tuturor celor trei sute. şi dintre perşi au murit acolo o mulţime de oameni de seamă, printre care doi fii ai lui Darius: Abrocomes şi Hyperanthes ... Acolo cad cei doi fraţi ai lui Xerxe, luptându-se pentru cadavrul lui Leonida.
       ... Când sosiră trupele cu Efialte,... soarta luptei s-a schimbat. Spartanii se retraseră în partea cea mai îngustă a strâmtorii şi trecând în spatele zidului, ajunseră la movilă, pe care se urcară cu toţii – înghesuindu-se – afară de tebani. Această movilă se află la intrarea defileului. Astăzi, acolo se poate vedea un leu de piatră, aşezat în cinstea lui Leonida.
       Pe movilă, spartanii se apărară cu săbiile (cei care le mai aveau), cum şi cu mâinile şi cu dinţii. Dar barbarii i-au copleşit cu săgeţile lor, unii atacându-i din faţă, după ce dărâmaseră zidul de apărare, iar alţii împresurându-i din toate părţile.
       ... Se spune că cea mai mare vitejie ar fi dovedit-o un bărbat din Sparta, Dieneces, de la care se păstrează următoarea vorbă rostită înainte de încăierarea cu mezii: aflând de la un om din Trachis că, după ce barbarii vor începe să-şi arunce săgeţile, soarele se va întuneca de mulţimea lor, – căci atît trebuiau să fie de multe – Dieneces, fără să se înfricoşeze, ci dispreţuind numărul cel mare al mezilor, spuse trahineanului că-i vesteşte lucruri foarte bune. Căci, dacă mezii vor întuneca soarele – zicea el, – spartanii nu se vor mai bate cu mezii în arşiţa lui, ci la umbră.
       ... În cinstea celor înmormântaţi acolo, precum şi în cinstea celor morţi mai înainte ca Leonida să-i fi trimis pe aliaţi acasă, în locul unde căzuseră s-a scris o inscripţie care grăieşte astfel: „Aici s-au luptat cândva patru mii de oameni din Pelopones cu de trei sute de ori câte zece mii de duşmani”.
       Inscripţia era închinată tuturor; dar spartanilor, şi numai lor, le-a fost închinată alta: „Străine, mergi şi vesteşte lacedemonienilor că noi odihnim aici, dând ascultare celor ce ne-au poruncit ei”.

(Herodot, Istorii, VII, 208-228)

 

Bătălia de la Maraton

       Părerile strategilor atenieni erau împărţite. Unii nu găseau cu cale să dea bătălia, – sub cuvânt că sunt prea puţini pentru a se bate cu oastea perşilor, – iar ceilalţi, printre care şi Miltiade, susţineau să se dea lupta. Părerile strategilor fiind, deci, împărţite şi biruind părerea cea mai puţin bună, se întâmplă, totuşi, să mai fie şi un al unsprezecelea vot, al aceluia care prin sorţi fusese ales de atenieni să-i comande1; dar, încă de multă vreme, atenienii dăduseră polemarhului dreptul să voteze la rând cu strategii.
       Polemarh era, pe atunci, Calimah din Aphidna. Miltiade a mers la acesta şi i-a vorbit astfel: „Calimah, e în puterea ta ori să înrobeşti Atena, ori să-i dăruieşti libertatea, lăsând o amintire ce va dăinui cât lumea ... Dacă atenienii se pleacă în faţa perşilor, nu mai încape îndoială cu privire la ce vor avea ei de îndurat ajungând la cheremul lui Hippias2. Dacă, însă, cetatea noastră va fi biruitoare, ea va fi în stare să se înalţe mai presus de toate cetăţile elene ...
       Noi, cei zece strategi, avem două păreri. Unii susţin să se dea bătălia, iar alţii sunt împotriva acestei idei. Iar dacă nu ne vom măsura puterile cu perşii, tare mă tem că mare zăpăceală îi va cuprinde pa atenieni şi-i va împinge să treacă de partea duşmanilor Eladei. Pe câtă vreme, dacă bătălia se dă mai înainte ca unii dintre locuitorii cetăţii noastre să aibă timpul a se gândi la vreo hotărâre mişelească, – în măsura în care zeii sunt nepărtinitori, – putem să-l biruim pe vrăjmaş în încleştarea ce va urma”... Prin aceste vorbe, Miltiade îl atrase de partea lui pe Calimah. şi, adăugându-se votul polemarhului, a rămas hotărât să se dea lupta ...
       După ce atenienii se rânduiră pentru bătălie, jertfele arătându-se a fi prielnice, s-a dat semnalul. Atenienii porniră în fugă şi se năpustiră asupra barbarilor. Între cele două armate erau cel puţin opt stadii. Când perşii i-au văzut pe vrăjmaşi atacându-i în fugă mare, s-au pregătit să primească atacul, cumpănind numărul foarte neînsemnat al atenienilor şi atacul la care porniseră aceştia – fără cavalerie şi arcaşi. Ei au crezut că i-a cuprins nebunia, închipuindu-şi că această sminteală a lor îi va pierde cu siguranţă. Iată ce socoteli îşi făceau barbarii.
       Iar atenienii, începând încleştarea cu perşii, se luptară într-un chip vrednic de amintire. Ei – cei dintâi dintre toţi elenii despre care ştim că au luptat vreodată cu perşii – i-au atacat pe duşmani alergând. şi, tot aşa, ei cei dintâi au privit, fără să tremure, veşmântul mezilor. într-adevăr, până atunci numai rostirea numelui mezilor îi înspăimânta pe greci.
       Bătălia de la Maraton a ţinut mult ... După ce perşii au fost puşi pe fugă, atenienii îi urmăriră, măcelărindu-i. şi au făcut aceasta până ce, ajungând la mare, atenienii cerură să li se pună la îndemână foc şi atacară chiar corăbiile acelora.
       În această încleştare, polemarhul a fost ucis, după ce dovedise multă vitejie ... Numeroşi atenieni vestiţi şi-au sfârşit aci zilele ... în lupta de la Maraton, barbarii au pierdut vreo şase mii patru sute de oameni, pe câtă vreme dintre atenieni au căzut atunci o sută nouăzeci şi doi.

(Herodot, Istorii,  VI, 109–117)

       1  Este vorba de arhontele polemarh, care era şeful armatei.
       
2  Fiul tiranului Pisistrate, care fusese alungat din Atena şi se refugiase la perşi.

Bătălia de la Salamina1

       Un sol persan: Un bărbat grec, din oastea atenienilor, veni să-i spună lui Xerxe că, atunci când întunericul nopţii se va fi lăsat, grecii nu vor mai rămâne pe loc, ci – avântându-se spre băncile vâslaşilor, fiecare ori de pe unde ar fi – au să-şi izbăvească viaţa printr-o fugă tainică. Iar Xerxe, cum auzi aceste cuvinte, fără să priceapă vicleşugul grecului şi nici pizma zeilor, dădu poruncă tuturor căpeteniilor de corăbii ca, de îndată ce razele soarelui vor fi încetat de a mai lumina pământul şi întunecimea va fi cuprins întinsul cerului, să-şi aşeze pe trei rânduri corăbiile lor cele multe şi să păzească toate ieşirile şi toate strâmtorile. Alte corăbii trebuiau să împresoare insula lui Aias2. Regele hotărâse ca, dacă elenii vor izbuti să ocolească trista nefericire ce li se pregătise şi dacă vor scăpa, atunci, în taină, mulţumită corăbiilor, să li se taie tuturor comandanţilor perşi capetele ...
       Noaptea se sfârşise şi de nicăieri armata elenă nu încerca să fugă în corăbii, pe furiş. Iar când ziua, trasă de cai albi, prinse să împrăştie deasupra pământului strălucitoarea-i lumină, se înălţă mai întâi, ca un imn, un strigăt puternic din rândurile elenilor, şi ecoul stâncilor insulei repetă falnic strigătul. Barbarii îşi văzură înşelate nădejdile lor. Pe toţi îi cuprinse spaima. Căci imnul cel sacru nu înseamnă vestirea fugii. Dimpotrivă, elenii – însufleţiţi de un mare curaj pornesc la luptă... Aripa lor dreaptă, bine orânduită, înainta prima. Urma restul flotei.
       Atunci s-au putut auzi în apropiere următoarele cuvinte răsunând puternic: „Haideţi, copii ai grecilor, eliberaţi-vă patria, eliberaţi-i pe fiii voştri, scăpaţi-vă nevestele, lăcaşurile sfinte ale zeilor strămoşeşti şi mormintele străbunilor. Acum lupta se dă pentru tot avutul vostru”...
       Mai întâi, puhoiul armatei perşilor le ţinu piept. Dar, îngrămădite într-un loc strimt, corăbiile lor cele multe n-au fost în stare a se ajuta între ele. Vasele noastre se ciocnesc unele de altele, izbindu-se cu pintenii lor de aramă. întregul şir al vâslelor se sfărâmă. În schimb, corăbiile greceşti le-au învăluit şi le-au izbit cu multă uşurinţă. Vasele noastre s-au răsturnat. Marea, acoperită de nenumărate epave şi de leşuri, nu se mai vedea.
       Chiar dacă ţi-aş înşirui vreme de zece zile toate multele noastre nenorociri, încă n-aş putea să isprăvesc. Află că, într-o singură zi, niciodată nu şi-au dat sfârşitul oameni atât de mulţi.

(Eschil, Perşii, 355–432)

       1  Poetul care descrie lupta a luat parte la ea.
       
2  Salamina