Constituţia atribuită lui Licurg1

      Mă gândeam o dată că Sparta, în ciuda faptului că-i una dintre cetăţile cele mai puţin populate, s-a dovedit a fi totuşi foarte puternică şi foarte vestită în Elada, ceea ce m-a făcut să mă mir şi să caut pricina pentru care lucrurile stau astfel. Când a fost să cumpănesc, însă, felul de viaţă al spartanilor, mirarea mea a dispărut. Licurg nu numai că-mi trezeşte uimirea prin legile pe care le-a statornicit – (ascultând de acestea, spartanii au dus-o atât de bine !) – dar văd în el un înţelept ajuns pe treapta desăvârşirii...
      În loc să moleşească picioarele copiilor prin folosirea încălţămintei, Licurg a poruncit ca toţi copiii să meargă desculţi, pentru a li se întări picioarele. El socotea că, dacă ei vor face lucrul acesta, vor fi în stare să urce mult mai uşor înălţimile şi vor coborî povârnişurile cu mai multă siguranţă, că-şi vor lua avânt, vor sări şi vor alerga mai repede desculţi decât încălţaţi, dacă îşi vor fi deprins astfel picioarele. În loc de a-i lăsa să ajungă nişte oameni molatici din pricina veşmintelor, el a hotărât să-i obişnuiască a folosi o singură haină în tot cursul anului, fiind încredinţat că, în felul acesta, spartanii se pregătesc mai bine să înfrunte atât frigul, cât şi căldura ...
      În celelalte cetăţi, oameni de aceeaşi vârstă stau de obicei laolaltă ... La Sparta, Licurg i-a amestecat pe cetăţeni, pentru ca tinerii să fie educaţi, fiind folosită în cele mai multe împrejurări experienţa bătrânilor. Într-adevăr, acolo este obiceiul să se povestească – în vreme ce oamenii mănâncă – isprăvile cele frumoase care au fost săvârşite în cetate ... Iată şi alte urmări bune ale faptului că mesele nu se luau acasă. Pentru a se întoarce la locuinţele lor, spartanii sunt siliţi să străbată un drum lung şi să fie cu băgare de seamă ca să nu greşească drumul, ameţiţi de vin, deoarece ei ştiu că nu vor rămâne acolo unde au mâncat. Li se mai cere să meargă pe întuneric aşa cum merg şi ziua. Cât timp cineva n-a isprăvit cu milităria nu i se îngăduie să-şi lumineze calea ...
      Iată acum o altă măsură a lui Licurg, prin care acesta se împotriveşte majorităţii oamenilor, într-adevăr, în celelalte cetăţi, fiecare este stăpân pe copiii, pe sclavii şi pe avuţiile sale. Licurg, însă, fiindcă dorea să orânduiască lucrurile astfel încât cetăţenii să nu-şi aducă unii altora nici o vătămare, ci să aibă parte numai de foloase unii de la alţii, a hotărât ca fiecare să aibă putere, deopotrivă, nu numai asupra propriilor săi copii, ci şi asupra copiilor altora ...
      Când vreun copil, lovit de un alt tată, se plânge tatălui său, este ruşinos lucru să nu-i mai dea şi el câteva lovituri. Atât de convinşi sunt spartanii că nici unul dintre ei nu-i poate obliga pe copii a săvârşi vreo faptă ne la locul ei. A mai hotărât Licurg ca spartanii să se poată folosi – dacă au trebuinţă – de sclavi străini...
      ... La Sparta, Licurg a interzis oamenilor liberi de a avea îndeletniciri aducătoare de cîştiguri2 şi a orânduit să fie socotite îndeletniciri ale lor numai acelea prin care se făureşte libertatea cetăţii ... A făurit o astfel de monedă, încât nici măcar zece mine n-ar putea să intre într-o casă – fără ca stăpânii sau sclavii s-o ştie. Banii despre care vorbesc ar avea nevoie de un loc mare şi ar trebui căraţi într-un car. Se fac percheziţii la cei unde s-ar bănui că se află aur sau argint. Iar dacă s-a găsit, posesorul suferă o condamnare. şi atunci cine să se mai străduie a câştiga bani într-o cetate în care posedarea lor atrage necazuri mai mari decât bucuria folosirii lor3 ? ...
      Pentru război, Licurg s-a gândit să facă următoarele lucruri; lacedemonienii trebuie să îmbrace o haină de culoarea purpurii şi să poarte un scut de aramă, socotind că astfel îmbrăcămintea bărbaţilor se va deosebi cu totul de aceea a femeilor, iar scutul de aramă se potriveşte cel mai bine pentru război: foarte uşor poate fi făcut să strălucească şi rugineşte foarte greu. El i-a pus pe spartanii care au depăşit vârsta efebiei să-şi lase plete, crezând că prin aceasta ei vor arăta ca având o statură mai înaltă şi că pletele îi fac să pară mai liberi şi mai înfricoşători.
      ... Este bine să cunoaştem şi faptul că spartanii poartă cu ei totdeauna o suliţă, pentru acelaşi motiv care face ca sclavii să fie ţinuţi departe de arme. şi nu e de mirare că, pentru nevoile lor fireşti, spartanii nu se îndepărtează de ceilalţi ostaşi sau de arme mai mult decât atât cât trebuie ca să nu stânjenească pe cei de faţă. Ei fac acestea spre a fi mereu în siguranţă !

(Xenofon, Statul lacedemonienilor, I, II, V VI, VII, XI şi XII)

      1  Personaj aproape legendar din secolul al VIII-lea î.Hr., căruia i se atribuia crearea formelor specifice de organizare a statului spartan.
      2  Cu comerţul se ocupau periecii.

      
3  Instituţiile vechi ale Spartei s-au menţinut până la războaiele medice, când începe criza regimului intern, care duce, cu vremea, la înlăturarea aşa-zisei constituţii a lui Licurg.

Mesele comune

      Lacedemonienii numesc mesele comune „Feiditii”.
      ... Se adunau, pentru acestea, vreo cincisprezece oameni. Fiecare aducea pe lună un medimn1 de făină de orz, opt congii2 de vin, cinci mine de brânză3, cinci jumătăţi de mine de smochine şi – pe deasupra – o mică sumă de bani pentru restul proviziilor.
      ... Dintre mâncărurile plăcute spartanilor, cea mai căutată de ei era ciorba neagră ... Se spune că unul din regii Pontului cumpărase un bucătar lacedemonian ca să-i gătească această ciorbă, apoi, după ce a gustat din ea, a fost grozav de nemulţumit. „Rege, i-a spus bucătarul, trebuie s-o mănânci după ce te-ai îmbăiat în Eurotas”.

(Plutarh, Viaţa lui Licurg, 12)

      1  Circa 10 kg.
      
2  Circa 10 kg.
      
3  Circa 3 kg

Criptiile

      „Criptia” de la spartani – instituţie pe care Aristotel o atribuie lui Licurg – ... se înfăţişa în felul următor. Magistraţii, la anumite răstimpuri, trimiteau pe ogoare pe tinerii (spartani) care se dovediseră a fi cei mai iscusiţi, dându-le doar pumnale şi hrana de trebuinţă. În timpul zilei, aceşti tineri, împrăştiindu-se, rămâneau ascunşi în locuri greu de descoperit, unde se odihneau. Dar, o dată ce se lăsa noaptea, o porneau la drum şi pe oricare hilot pe care-l prindeau îl omorau ... Aristotel ne asigură că eforii, când îşi începeau magistratura, declarau hiloţilor război, pentru ca să nu fie o nelegiuire uciderea lor.

(Plutarh, Viaţa  lui Licurg,  28)

Răscoalele hiloţilor1

      ... S-a mai întâmplat să se abată asupra Spartei şi alte primejdii, pe care le-au pricinuit faptele pe care le vom arăta mai jos: hiloţii şi mesenienii, cu toate că nutreau simţăminte de duşmănie faţă de lacedemonieni, au stat la început liniştiţi, fiindcă se temeau de puterea Spartei – care i-ar fi învins. După ce, însă, au văzut că cei mai mulţi locuitori ai ei muriseră din pricina cutremurului, începură să privească cu dispreţ pe cei care mai rămăseseră şi care erau puţini la număr.
      Înţelegându-se între ei, au pornit împreună un război împotriva lacedemonienilor ...  Mesenienii, uniţi cu hiloţii, au pornit mai întâi împotriva Spartei, încredinţaţi că o vor cuceri uşor, mulţumită lipsei celor care ar fi putut s-o apere. Dar, auzind că supravieţuitorii – care se adunaseră în jurul regelui Archidamos – sunt gata să lupte pentru patrie, au părăsit planul lor şi au ocupat în Mesenia un loc întărit, de unde făceau incursiuni pe teritoriul lacon.
      Spartanii îi rugară atunci pe atenieni să le dea sprijin şi primiră de la ei soldaţi care să-i ajute. Deoarece şi ceilalţi aliaţi ai lor le-au trimis trupe, care s-au adăugat la ajutorul atenian2, spartanii au putut să lupte cu destulă putere împotriva duşmanilor ... Cum bănuiau că atenienii aveau să fie de partea mesenienilor, spartanii s-au lipsit de ajutorul pe care-l dădeau soldaţii acestora...
      Jigniţi, atenienii s-au retras şi, de atunci, au început să nutrească simţăminte de duşmănie faţă de lacedemonieni; această duşmănie a crescut din ce în ce mai mult. Iată cauza pentru care ... cetăţile greceşti, învrăjbite, au pornit (mai târziu) la nişte lupte mari, care au târât întreaga Eladă în grele nenorociri ...
      Lacedemonienii, sprijiniţi de aliaţii lor, porniră împotriva fortăreţei Ithome şi începură un asediu. Hiloţii, care cu întreaga lor mulţime scăpaseră de sub stăpânirea lacedemonienilor, s-au aliat cu mesenienii.
      Uneori au biruit, alteori au fost înfrânţi. şi după ce – în luptele acestea – cele două tabere şi-au căşunat, vreme de zece ani, nenorociri una alteia, ele n-au izbutit, totuşi, să pună capăt războiului.

(Diodor din Sicilia, Biblioteca istorică, XI, 63-64)

      1  Este vorba de aşa-numitul al treilea război mesenian din anii 464455 î.Hr.
      
2  Fiind vorba de un interes comun al tuturor cetăţilor care se bazau pe sclavagism, antagonismele de moment au fost uitate şi toţi au trimis ajutoare spartanilor.

Despre purtarea unor spartani

      Cineva, privind un tablou care-i înfăţişa pe spartani măcelăriţi de atenieni, a spus: „Ce viteji mai sunt atenienii !” Dar un lacon îi luă vorba: „În pictură”.
      Îl pedepseau pe un om care striga: „Am păcătuit fără să vreau”. „Bine! – îi răspunse un lacedemonian – tot fără voia ta eşti şi pedepsit”.
      Nişte drumeţi întâlnesc pe drum câţiva lacedemonieni şi le spun: „Norocul vostru, fiindcă adineaori au trecut pe aici tâlhari !” – „Nu suntem noi fericiţi – răspund spartanii – pe zeul Enyalios ! Fericiţi sunt ei, că nu s-au întâlnit cu noi”.
      O lacedemoniană era scoasă la vânzare. Întrebată la ce se pricepe, a răspuns: „ştiu să fiu credincioasă”.
      Alta, într-o împrejurare la fel – întrebând-o crainicul ce ştie – spuse: „Să fiu liberă!” Deoarece cumpărătorul i-a poruncit să facă lucruri care nu se potriveau cu o femeie liberă, ea îi răspunse: „Ai să te căieşti, fiindcă vrei să rămâi fără un asemenea bun”, şi s-a omorât.

(Plutarh, Maximele spartanilor şi spartanelor necunoscuţi, 7, 9, 33; 26 şi 29)

Aprecieri critice asupra modului de viaţă spartan

      Din însăşi cele întâmplate se poate vedea limpede că statul spartanilor a fost rău întocmit... Fără să primească vreo lovitură, cetatea lor s-a prăbuşit, fiindcă-i lipseau oamenii ...
      Constituţia nu este bine întocmită nici în ce priveşte eforii... Adeseori ajung la eforat oameni foarte săraci, care – din pricină că sunt nevoiaşi - se lasă cumpăraţi ... Cum autoritatea magistraţilor acestora este mult prea mare, ei au împins pe regi să folosească mijloace demagogice. Iar Constituţia a fost – şi în felul amintit acum – vătămată, căci din aristocratică ea a devenit democratică...
      ... Modul de viaţă al eforilor nu se potriveşte cu planurile statului lacedemonian, întrucât eforii au purtări foarte puţin înfrânate. Dimpotrivă, ceilalţi cetăţeni sunt obligaţi la o viaţă care întrece măsura austerităţii. Astfel stând lucrurile, cetăţenii Spartei nu pot duce felul de viaţă impus lor şi – pe furiş – calcă legea şi se dedau plăcerilor trupeşti.
      ... Am putea să mai aducem încă o învinuire temeiului rânduielii pe care a făcut-o legiuitorul ... întreaga Constituţie nu ia în seamă decât o singură faţă a virtuţii : destoinicia ostăşească. Fireşte că spartanii n-au primejduit existenţa statului câtă vreme au purtat războaie. Puterea lor a fost însă sfărâmată când a venit vremea hegemoniei lor; şi aceasta fiindcă ei nu ştiau să-şi folosească răgazul, nici să facă altceva mai de trebuinţă decât exerciţiile militare.

(Aristotel,  Politica,   II,   6,   12–22)

      Egalitatea averilor, simplicitatea felului de trai, viaţa în comun trebuiau să-i facă pe cetăţeni înţelepţi ... Iar deprinderea cu muncile cele mai grele şi cu primejdiile să le dea oamenilor putere şi curaj ...
      Statornicind atari temeiuri pentru cetatea sa, Licurg a pregătit trăinicia întregii Laconii, iar spartanilor înşile le-a lăsat o libertate care avea să dăinuiască vreme îndelungată ... Îi rămânea ... să asigure şi cârmuirii aceeaşi măsură şi înţelepciune.
      De fapt, însă, cu toate că i-a făcut pe spartani cât se poate de cumpătaţi – cât priveşte viaţa fiecăruia precum şi aşezămintele cetăţii, – i-a lăsat, în ce priveşte raporturile lor cu ceilalţi greci, foarte dornici de cuceriri, de stăpânire asupra altora şi nespus de lacomi.

(Polibiu, Istorii, VI, 48, 3)