Scene de pe scutul lui Ahile

      Pe scut Hefaistos a închipuit două mândre cetăţi de-ale muritorilor. Într-una se văd nunţi şi ospeţe zgomotoase. Sub lumina faclelor, miresele sunt petrecute din odăile lor spre oraş. Răsună puternic cântecele de nuntă. Tineri dănţuitori se învârtesc, însoţiţi de isonul flautelor şi al harfelor. Femeile se minunează, stând pe la porţile caselor.
      În piaţă e strâns mult popor. Se iscase acolo o neînţelegere; doi oameni se certau: cum trebuie făcută răscumpărarea uciderii unui ins oarecare. În faţa norodului, unul spunea sus şi tare că plătise totul, iar celălalt susţinea că n-a primit nimic. Amândoi doresc ca pricina lor să-şi afle dezlegarea în faţa judelui. Mulţimea sprijină prin strigăte şi pe unul şi pe celălalt. Crainicii, însă, împrăştie mulţimea. Iar pe nişte pietre frumos netezite, la locul cel sfânt al judecăţii, stau bătrânii. Ei au lăsat sceptrele în mâinile crainicilor, care fac să răsune văzduhul. După ce se ridică, luând sceptrele, judecătorii împart dreptatea, unul după altul. între judecători sunt aşezaţi doi talanţi de aur, hărăziţi aceluia care va rosti hotărârea cea mai dreaptă...
      Hefaistos mai înfăţişează şi un îmbelşugat lan de grâu, în care argaţi năimiţi seceră, ţinând în mâini seceri ascuţite. Mănunchiuri dese cad la pământ, iar nişte legători leagă grâul în snopi. Trei inşi se străduiesc să facă aceasta, iar în spatele lor, copiii, strângând mănunchiurile pe care le poartă în braţe, le întind – fără zăbavă – legătorilor. În mijlocul lor, printre grămezile de grâu stă stăpânul, tăcut, cu un toiag în mână şi bucurie în suflet.

 (Homer, Iliada, XVIII, 490-508, 550-557)

 

Despre organizarea gentilică

      „Voi, licieni, de ce priviţi nepăsători lupta cea năvalnică?”... Astfel le grăi Sarpedon; iar ei, ascultând cu înfricoşare îndemnul căpeteniei, se înghesuiră şi mai strâns lângă domnul lor, cel dătător de bune sfaturi.
      De cealaltă parte, şi argienii îşi întăriră cetele înlăuntrul zidului. Tuturor, această luptă li se părea o grea încercare. Nici licienii cei vânjoşi nu puteau să spargă zidul şi să-şi croiască drum printre corăbii, nici danaii, cei care luptă cu lance, nu puteau să-i respingă de la zid pe licieni, de când aceştia izbutiseră să se apropie de el.
      Tot aşa doi bărbaţi se luptă pentru hotar, cu măsurile în mână, pe o ţarină în devălmăşie. Stând pe o palmă de pământ ei se ceartă ca să-şi dobândească dreapta împărţeală1.

(Homer, Iliada, XII, 409-423)

      1  În epoca homerică, comunitatea gentilică începe să se descompună şi mulţi membri ai ei ies din indiviziune.

 

Viaţa de familie

      Sosind Hector la Porţile Schee, se strânseră grabnic în juru-i nevestele troienilor şi fetele lor, ca să-l întrebe...  Apoi el ajunge la minunatul palat al lui Priam, care avea pridvoare cu stâlpi din marmură bine şlefuită, iar înăuntru cincizeci de iatace – tot de marmură, cioplită frumos – clădite unul lângă altul. Acolo dormeau feciorii lui Priam, alături de soţiile lor legiuite.
      Hector o porni spre locuinţa cea frumoasă a lui Alexandros1, clădită de el însuşi cu ajutorul bărbaţilor, care, în vremea aceea, erau cei mai buni meşteri din roditoarea Troie... aproape de lăcaşul lui Priam şi al lui Hector, în partea cea mai înaltă a cetăţii. Hector cel drag lui Zeus pătrunse înăuntru. El ţinea în mână o lance de unsprezece coţi, în vârful căreia strălucea un ascuţiş de aramă, înconjurat cu inel de aur.
      Pe Alexandros l-a găsit în odaie, lustruindu-şi minunatele-i arme: scutul, platoşa şi încovoiatul arc. Iar Elena din Argos se afla în mijlocul slujnicelor sale, cărora le dădea porunci să îndeplinească tot felul de lucruri frumoase. Cum îl văzu, Hector prinse a-l mustra cu vorbe foarte dojenitoare :
      Nefericitule, urât lucru mai este să te şi mânii pe troieni. Ostaşii pier în lupta lor pentru cetate şi pentru zidul ei cel înalt. Pentru tine sunt strigătele şi bătălia din jurul oraşului. S-ar cuveni ca tu să te iei de piept cu oricine s-ar arăta nepăsător într-ale războiului celui atât de cumplit. Dar, haide ! Să pornim, mai înainte ca Troia să se mistuie în flăcări” ...
      ... Cuvântând astfel, încoifatul Hector plecă. Ajunse curând la casa lui cea bine întocmită. Dar n-o putu afla înăuntru pe Andromaca cea cu braţele albe. Aceasta, luând copilul şi o slujnică frumos îmbrăcată, se urcase (deasupra Porţilor Schee) în turn, unde plângea şi se jeluia ...
      Îndată ce Hector, străbătând oraşul cel mare, ajunse la Porţile Schee, care dădeau spre câmpie, îl întâmpină cu mare zor soţia lui, Andromaca, dobândită de el cu multe daruri, fiică a mărinimosului Etion, domnitor al cilicilor, care sălăşluia la poalele Muntelui Placos cel împădurit – în cetatea Tebei. Pe fiica lui Eetion o avea de soţie încoifatul Hector. împreună cu aceasta mergea o slujnică, ţinând la sân pe copilul cel drag al lui Hector, mititel – nu vorbea încă ! –, asemănător unui astru frumos. Hector îl numea Scamadrios, dar ceilalţi troieni îi spuneau Astianax2, căci singur Hector era mântuitorul Ilionului. Privind în tăcere spre copil, acesta zâmbi.
      Apropiindu-se de Hector, Andromaca începu să plângă şi-l luă de mână, grăindu-i precum urmează :
Nefericitule, îndrăzneala are să te nimicească. şi nu-ţi este milă de copilul tău, care nici nu ştie grăi, şi de mine – sărmana: căci în curând n-am să, mai am parte de tine. Peste puţin te vor ucide aheii, năpustindu-se cu toţi împotrivă-ţi. Dar, pentru mine, decât să-mi fii răpit ar fi mai bine să mă înghită pământul... Nu mai am nici tată, nici mamă. Pe tatăl meu l-a ucis zeescul Ahile, când a pustiit cetatea cea bine întocmită a cilicilor, Teba cu porţile înalte...
      În casa noastră mai erau şapte fraţi şi toţi au mers în lăcaşul lui Hades într-o singură zi, căci pe toţi i-a omorât Ahile cel sprinten, pe care Zeus îl ocroteşte. Ei se aflau lângă boii cei cu pas domol şi lângă oile cu lână albă. Pe mama, crăiasa de la poalele Muntelui Placos cel împădurit a adus-o încoace – împreună cu alte prăzi – ; dar a lăsat-o iar slobodă, primind în schimb daruri sumedenie pentru răscumpărarea ei. In casa tatălui, a doborât-o Artemis, zvârlitoarea de săgeţi.
      Astfel, Hector, tu-mi eşti şi tată, şi mamă, şi frate. Tu eşti soţul meu, cel în floarea anilor. Hai, fie-ţi milă, şi rămâi aci, în turn. Nu-ţi lăsa copilul orfan şi soţia văduvă...
      Acesteia, marele Hector, cel încoifat, îi răspunse :
      Toate grijile tale mă stăpânesc şi pe mine, femeie. Dar peste măsură de mult m-aş ruşina de troieni şi de troienele cu văluri lungi să rămân, ca un mişel, departe de iureşul luptelor. Inima nu-mi dă acest îndemn, fiindcă m-am învăţat să fiu mereu destoinic şi să mă bat în primele rânduri ale troienilor, dobândindu-i tatălui meu şi mie însumi o mare slavă.
      Prea bine ştiu – în minte şi în inimă – că are să vină o zi în care străvechiul Ilion se va prăbuşi. şi tot astfel se vor prăbuşi Priam şi norodul lui Priam cel cu lance puternică. Dar nu mă doare atât suferinţa ce-i va copleşi pe troieni cândva, nenorocirea Hecubei3, a lui Priam şi a fraţilor mei, – căci, cu toate că ei sunt mulţi şi viteji, duşmanii au să-i doboare în ţărână, – cât mă cuprinde jalea de tine. Într-o bună zi, vreun aheu îmbrăcat în haine de aramă te va duce cu sine, scăldată în lacrimi, după ce-ţi va fi răpit libertatea. Aflându-te în Argos, ai să teşi pânză la porunca vreunei femei şi ai să cari apă din Meseis şi Hypereia. Multe ai să faci silită, căci o grea năpastă se va abate asupră-ţi4 ...
      Dar, înainte ca eu să-ţi aud strigătul şi să fi aflat că eşti târâtă în robie, aş dori să mă acopere ţărâna mormântului...

(Homer, Iliada, VI, 237-246, 313-331, 369-373, 392-465)

      1  Adică Paris.
      
2  Adică „conducătorul cetăţii”.
      
3  Mama Iui Hector.
      
4  Sclavajul, care era de-abia la începutul dezvoltării sale, se găsea încă în faza patriarhală, domestică.

Munca în perioada homerică

Munca sclavilor

      Cincizeci de slujnice erau în casa lui Alcinoos ; dintre ele, unele zdrobeau sub piatra de moară grăunţe de grâu galben-roşietice; altele ţeseau pânză ori torceau, stând jos şi mişcându-şi mâinile cum îşi mişcă frunzişul plopul cel înalt.

(Homer, Odiseea, VII, 103-106)

Munca salariată

      „Aş voi1, mai degrabă, să fiu slujitorul unui om sărac, care n-a moştenit un ogor şi n-are nici un fel de bunuri, ca să fac munci de-ale ţăranilor în schimbul unei simbrii, decât să fiu stăpânitor peste toţi cei care au răposat.”

(Homer, Odiseea, XI, 489-491)       

      1  Ahile se plânge lui Odiseu, care se află în lumea morţilor.

Situaţia teţilor

      Străine, ai vrea să fii argatul meu ? Te-aş duce la câmp, la celălalt capăt al insulei. Simbria pe care ţi-o voi da are să-ţi ajungă. Va trebui să aduni pietre ca să faci un gard şi să-mi sădeşti copaci din cei înalţi. Am să-ţi fac rost şi de pâinea cea de fiecare zi şi de îmbrăcăminte şi încălţăminte. Dar tu te-ai învăţat să făptuieşti lucruri rele şi nu vrei să te-apuci de-o treabă ca lumea. ţi-este pe plac să mergi pe la oameni şi să cerşeşti, ca să ai cu ce-ţi potoli stomacul, care nu se mai satură.
      Acestuia, prea cumpănitul Odiseu îi răspunse: „Eurimah, ce-ar fi să ne luăm la întrecere – când va sosi vremea primăverii şi zilele vor fi lungi ? Să cosim iarba, având şi unul şi celălalt câte o coasă bine încovoiată, şi – toată ziua – nemâncaţi, să ne vedem de lucru până ce se va fi lăsat noaptea ? Desigur, ar trebui să avem iarbă îndeajuns ! Ori, ce-ar fi să-mi încerc puterile mânând boii, nişte boi din aceia care sunt de cel mai bun soi, o pereche de boi roşcaţi, sătui de iarbă ? ... Dă-mi un ogor de patru pogoane, în care fierul plugului să se înfigă lesne. Ai să vezi atunci dacă brazda pe care o trag eu este curmată ori ba.”

(Homer, Odiseea, XVIII,  365-375)

Silnicii împotriva oamenilor liberi

      „(Poseidon) zeul cel puternic care cutremura pământul, grăi către Phoibos-Apollon: „ ... Nu-ţi aminteşte câte necazuri am mai îndurat – numai noi, singuri între zei – când la porunca lui Zeus ne-am învoit să-i slujim semeţului Laomedon vreme de un an, în schimbul unei plăţi pe care o hotărâsem ... Eu i-am clădit în jurul cetăţii troienilor un zid larg şi mândru din cale afară... iar tu, Phoibos, îi păşteai boi... Laomedon ne-a oprit cu sila întreaga simbrie, izgonindu-ne cu ameninţări şi strigând că – dacă ne împotrivim – o să ne lege picioarele şi mâinile şi-o să ne vândă în nişte insule îndepărtate. Mai zicea că o să ne taie urechile la amândoi cu un ascuţiş de aramă.”

(Homer,  Iliada,  XXI,  435—455)

Dezbateri în Sfat şi Adunare

      Mai întâi, Agamemnon chemă adunarea bătrânilor celor mărinimoşi, aşezându-i alături de corabia lui Nestor cel născut în Pilos. şi, după ce-i adună, ticlui un plan meşteşugit:
      Ascultaţi-mă prieteni ! Zeescul Vis a coborât la mine pe când dormeam – în toiul nopţii fără de moarte; semăna nespus cu viteazul Nestor la chip, la înălţime şi la purtări; s-a oprit deasupra capului meu, spunânându-mi  aşa
      „Dormi, fiu al lui Atreus cel viteaz, domolitor al cailor ?... Sunt un sol venit de la Zeus, care, peste măsură de mult – cu toate că e departe – îţi poartă de grijă şi are milă de tine. ţi-a poruncit să-i îmbraci în platoşe pe aheii cei pletoşi, cât s-ar putea mai grabnic. Căci acum ai să cucereşti Troia cea cu drumuri largi...”
      „Haideţi să-i înarmăm pe fiii aheilor ! Dar, înainte de orice vreau să-i ispitesc printr-o cuvântare, căci sunt îndreptăţit s-o fac. Am să-i îndemn să fugă pe corăbiile lor, bine înzestrate cu vâsle. Iar voi – fiecare de la locul lui – opriţi-i prin vorbele voastre...
      ... Grăind Agamemnon astfel, inimile tresăltară în piepturile oamenilor din mulţime, care nu auziseră cele ce chibzuise el. Adunarea se pune în mişcare, asemenea uriaşelor valuri ale mării ... Strigătul oamenilor ajunge până la cer, căci ei doreau din tot sufletul să se întoarcă la vetrele lor.
      ... Alţii ... sunt opriţi şi rămân la locurile lor. Dar Tersitl, el singurul, vorbitor fără seamăn, nu conteneşte să strige. Cugetul lui ştia să ticluiască numeroase vorbe răzvrătitoare – aţâţătoare şi necuviincioase –, pornind sfadă cu regii ...
      (Tersit) duşmănea peste măsură pe Ahile şi pe Odiseu, ocărându-i necontenit. Atunci, însă, îl copleşi cu batjocurile sale pe zeescul Agamemnon, răcnind cât îl ţinea gura ...
      Atridule, ce lucruri te nemulţumesc şi ce doreşti ? Corturile tale sunt pline de aramă. Acolo ai femei multe şi alese, pe care ţi le-am dăruit ţie înaintea oricui, de câte ori ne-a fost dat să cucerim vreo cetate...
      Molatecilor, ruşine să vă fie. Sunteţi nişte muieri şi nu ostaşi ahei ! Haide s-o pornim, urcându-ne în corăbii, spre casele noastre. şi pe acesta să-1 lăsăm aici la Troia – unde se va desfăta cu lucrurile primite în dar. Are să-şi dea el seama dacă i-am fost de vreun ajutor, ori ba...

(Homer, Iliada, II, 53-75 ; 142-154 ; 211-238)

      1   Înseamnă  „aprigul”;  el  exprimă nemulţumirea  oamenilor,  sătui de războiul atât de greu, faţă de conducătorii lor, regi şi aristocraţi.

 

Autoritatea regelui

      „Prea slăvite Atrid, tu, Agamemnon, domn al bărbaţilor! Cu tine voi sfârşi, cu tine voi începe1. Căci stăpâneşti peste mulţi oameni şi Zeus ţi-a încredinţat sceptrul şi drepturile regeşti, ca să judeci ţinând sfat ...
      Te-ai lăsat pradă pornirii tale trufaşe şi ai dispreţuit pe un foarte mare viteaz, pe care-l cinstesc înşişi zeii – smulgându-i darul ce-l primise din partea oştirii. Chiar şi acum, însă, haideţi să chibzuim în ce fel i-am face pe plac şi l-am îndupleca prin daruri desfătătoare şi vorbe dulci ca mierea.”
      Acestuia, Agamemnon – domn al bărbaţilor – i-a răspuns : „Bătrâne, tu nu spui o minciună pomenind rătăcirile mele. M-am înşelat şi nu tăgăduiesc aceasta!... Dar vreau să-l îmbunez, dăruindu-i răsplăţi fără număr.
      Am să înşirui în faţa voastră, a tuturor, numele darurilor strălucite : şapte trepieduri care n-au fost încă puse pe foc, zece talanţi de aur, douăzeci de cazane sclipitoare şi doisprezece cai vânjoşi, câştigători la întreceri mulţumită picioarelor celor iuţi... Am să-i mai dau şapte femei pricepute să facă lucrări desăvârşite, femei din Lesbos, pe care le alesesem pentru mine atunci când Ahile cucerise înfloritorul Lesbos. Ele întreceau în frumuseţe întregul neam al femeilor...
      Iar dacă – mai apoi – zeii vor face să pustiim oraşul cel mare al lui Priam, aceluia îi va fi îngăduit să-şi încarce din belşug aur şi aramă în corabie... Dacă vom sosi în Argosul ahaic, – pământ nespus de roditor, – el ar putea să-mi fie şi ginere. şi am să-l cinstesc atunci ca şi pe Oreste... Am să-i dau şapte cetăţi cu mult popor: Cardamyle, Enope, Ira cea înverzită, străvechea Pherai, Antheia cu ierburi îmbelşugate, frumoasa Aipeia şi Pedasos cel bogat în podgorii. Toate sunt aproape de ţărmul mării şi se învecinează cu nisiposul Pylos2. Înăuntrul acestor cetăţi locuiesc bărbaţi care au multe oi şi mulţi boi: ei îl vor cinsti pe Ahile prin daruri ca şi pe un zeu, plătindu-i biruri însemnate.
      Iată cele ce am de gând să-i dăruiesc, dacă el pune odată capăt mâniei sale”.

(Homer, Iliada, IX, 96-157)

      1  Bătrânul Nestor îl mustră pe Agamemnon că nu s-a purtat cum trebuie faţă de Ahile.
      
2  Celebru port în Mesenia.

 

Cetatea în concepţia grecilor

      Într-adevăr, orice familie este condusă – cu puteri asemenea celor regale – de omul care este cel mai în vârstă. Tot astfel, şi coloniile au păstrat obiceiul despre care vorbim – întrucât şi acolo toţi locuitorii descindeau dintr-o familie. Acest lucru ni-l povesteşte şi Homer în versurile: „Fiecare este cârmuitorul atotputernic al copiilor şi nevestelor lui”.
      În vechime, oamenii trăiau răzleţiţi în grupuri mici, în felul pomenit mai sus. şi iată, deci, pentru ce zic unii că şi zeii toţi ascultă de poruncile unui rege : pentru că şi muritorii – unii chiar în zilele noastre, alţii în vechime – sunt aici cârmuiţi de regi. şi aşa cum zeii au fost închipuiţi ca având înfăţişarea omenească, tot aşa oamenii le-au pus pe seamă şi purtări omeneşti.
      Cetatea este o întovărăşire desăvârşită, pe care o alcătuiesc mai multe sate. Ea stăpâneşte toate mijloacele pentru a face faţă propriilor nevoi şi – fie-mi îngăduit s-o spun – îşi atinge scopul. Cetatea s-a ivit din nevoia de a trăi şi dăinuie pentru ca oamenii să poată duce o viaţă fericită, ceea ce ne face să spunem că cetatea fericită există prin însăşi rânduiala Firii, la fel ca cele dintâi întovărăşiri...
      E lesne de înţeles că trebuie să numim cetatea un aşezământ al Firii şi pe om – potrivit rânduielilor aceleiaşi Firi – un animal politic1.

(Aristotel, Politica, I, 1, 7-9)

      1  Adică o fiinţă sociabilă. Aristotel a sesizat corect faptul că doar în societate omul se poate realiza pe sine însuşi.

 

Bunul plac al judecătorilor

      Gândiţi-vă la cele ce vă spun şi îndreptaţi-vă cuvintele, regi mâncători de daruri ! Uitaţi pentru totdeauna hotărârile voastre cele strâmbe. Într-adevăr, omul care pregăteşte altuia ponoase le pregăteşte pentru sine însuşi, iar planul cel rău este cel mai rău pentru cine l-a făurit ...

(Hesiod, Munci şi zile, 256-266)

Cugetările lui Teognis

      Mai mult decât orice, decât bătrâneţea căruntă, decât frigurile bolii, o Cyrnos1, pe bărbatul cumsecade îl zdrobeşte sărăcia. Trebuie să fugim de ea, chiar dacă ar fi să ne aruncăm de pe nişte stânci prăpăstioase în marea care în adâncurile-i hrăneşte monştri. Căci omul doborât de sărăcie nu mai poate nici să vorbească, nici să facă vreo mişcare. Limba-i este înlănţuită. Trebuie să cutreieri deopotrivă pământul şi întinsa spinare a mării, ca să afli slobozire de sărăcia cea groaznică...
      Dacă n-aş fi lipsit de bogăţii, n-aş trece sub tăcere cele ce ştiu – atunci când mă aflu în tovărăşia oamenilor de ispravă... Dar rămân fără glas din pricina sărăciei... Bunurile sunt jefuite cu silnicie. Rânduiala cea bună s-a dus. Nu se mai fac împărţeli deopotrivă pentru toţi. Ne conduc salahorii şi deasupra celor buni stau nemernicii. Iată pentru ce mă tem ca valurile mării să nu înghită corabia (Cetăţii).

(Sentinţe, 173-180, 667-680)

      1  Tânăr aristocrat căruia sunt adresate majoritatea versurilor.