Mitul vârstelor omenirii

      La început, zeii, cei cu lăcaşul pe Olimp, au făcut din aur un neam de oameni muritori. Oamenii aceştia trăiau pe vremea lui Cronos1, când acesta mai stăpânea în cer. Vieţuiau ca şi zeii, fără griji în suflet, departe de trude şi suferinţe. Jalnica bătrâneţe nu-i copleşea ; cu mâinile şi picioarele, totdeauna pline de vlagă, ei se desfătau în ospeţe, fără să ştie de vreun neajuns. Când mureau, părea că sunt învinşi de somn. Se puteau bucura de toate bunurile ... Pământul cel roditor le dăruia – de la sine – o hrană îmbelşugată ...
      Al doilea neam, cel de argint, pe care l-au făcut mai târziu zeii – locuitori ai Olimpului,– a fost cu mult mai prejos, neasemănându-i-se celui de aur nici în privinţa trupului, nici în aceea a minţii...
      Iar părintele Zeus a plămădit un al treilea neam de oameni pieritori: neamul de aramă ... Oamenii aceştia nu se îngrijeau decât de înfăptuirile, cele aducătoare de gemete, ale lui Ares2, şi erau plini de trufie. Nu mâncau pâine. Sufletul lor neîndurat era ca şi oţelul... Au pierit doborâţi chiar de mâinile lor...
      Al patrulea neam, mai drept şi mai cumsecade, a fost neamul divin al eroilor ce se numesc semizei. I-au nimicit pe aceştia blestematul de război şi iureşul cel spăimântător ... pe unii ducându-i să lupte... la Troia pentru Elena cea cu plete frumoase – acolo unde moartea care sfârşeşte toate i-a cuprins în mrejele ei. Altora, părintele Zeus – fiul lui Cronos – le-a dăruit trai şi lăcaş departe de oameni, aşezându-i la capătul pământului ... Ei locuiesc, cu sufletul scăpat de griji, aici, în Insula Fericiţilor, în apropierea Oceanului cu vârtejuri de ape – eroi îndrăgiţi de soartă, cărora pământul mănos le dă de trei ori pe an roade dulci şi înfloritoare.
      şi ce bine ar fi fost să nu trăiesc nici eu printre bărbaţii celui de-al cincilea neam, să fi murit mai înainte sau să mă fi născut mai târziu! Căci acum vieţuieşte neamul de fier. Nici ziua, nici noaptea oamenii aceştia nu vor înceta să îndure osteneli şi chinuri, pierind din pricina frământărilor pe care le vor trimite zeii ... şi Zeus va trebui să nimicească şi neamul acestor muritori, atunci când copiii se vor naşte cu tâmple cărunte. Fiii n-au să mai semene cu tatăl ... Părinţilor, îndată ce-i va ajunge bătrâneţea, n-au să le mai dea odraslele lor cinste ... Dreptatea va sta în pumni şi nu se va mai afla urmă de sfiiciune. Ticăloşii au să-i vatăme pe viteji prin cuvinte întortocheate şi jurăminte strâmbe.

(Hesiod, Munci şi Zile, 109-194)

      1  Mai târziu a fost detronat de Zeus, care devine cel mai puternic dintre zei.
      
2  Zeul războiului.

O adunare a zeilor

      Aurora, în mantie de culoarea şofranului, răspândea lumină pe întreg pământul. Iar Zeus, aruncătorul trăsnetului, chemă zeii în adunare pe cea mai înaltă dintre multele culmi ale Olimpului. El le grăi astfel – şi zeii toţi dădeau ascultare vorbelor sale – :
      „Ascultaţi-mă, voi toţi, – zei şi zeiţe, – ca să vă spun ce-n piept inima mă îndeamnă. Nici o zeiţă şi nici un zeu să nu încerce a-mi zădărnici cuvântul. Cu toţii să daţi încuviinţarea voastră spuselor mele, ca să îndeplinesc cât mai repede ce mi-am pus în gând. Iar de-am să prind că vreunul cutează a se îndepărta de noi, zeii ceilalţi, spre a se duce să dea ajutor fie troienilor, fie danailor1 acela bătut o să se întoarcă-n Olimp – într-o stare jalnică. Ori, apucându-l, am să-l azvârl în întunecimile Tartarului – hăt departe – unde, sub glie, se află prăpastia cea mai adâncă. Porţile temniţei sunt de fier, iar pragul din aramă. Ea se află tot atât de jos sub Hades2, cât de sus se înalţă şi cerul deasupra pământului. şi atunci veţi înţelege cât întrec eu în putere şi pe zei, şi pe oameni...”
      După ce vorbi astfel, Zeus îşi înhamă la car doi telegari cu copitele de aramă. Ei zboară ca şi gândul şi au coame de aur. Îmbrăcându-se într-o armură tot din aur şi luându-şi în mină biciul, frumos lucrat cu aur, Zeus se urcă în car şi biciui caii să pornească. Aceştia zburau de bună voie între pământ şi cerul pe care-l împodobesc stelele, pentru a sosi la Ida3, maica sălbăticiunilor, cu multele-i izvoare. Tatăl oamenilor şi al zeilor îşi opri caii pe creştetul Gargaros, unde se află un templu de-al său – cu altar ce fumegă. El îi deshămă şi, apoi, aşternu pe cer nori deşi. şezând pe-o înălţime, foarte mulţumit de slava sa, privea spre cetatea troienilor şi spre corăbiile aheilor.

(Homer, Iliada, VIII, 1-17 şi 41-52)

      1   Adică grecii.
      
2  Adică Infernul.
      3  Munte în vestul Asiei Mici.