Alexandru cel Mare
(356 – 323 î.Hr.)

      Alexandru cel Mare (Alexandru al III-lea), fiul lui Filip al II-lea, a fost recunoscut la vârsta de 20 de ani rege al Macedoniei şi conducătorul ligii panelenice ce urma să pornească războiul împotriva Imperiului persan. Domnia sa, care a durat 12 ani şi jumătate, va schimba faţa Eladei şi a lumii orientale.
      De la 13 ani de educația sa se ocupă marele filozof Aristotel. Elev ascultător urmărește cu pasiune lecţiile unui maestru care ştie tot dobândind o cultură profund elenică. A excelat în exerciţiile fizice şi s-a arătata fi un elev eminent şi pasionat pentru cunoaşterea a tot ce ţine de spirit. Citeşte operele lui Pindar, Herodot, Euripide.
      La 16 ani, în timpul uneia din expediţiile lui Filip, după ce tatăl său i-a încredinţat regenţa regatului, începe să se iniţieze în tainele puterii, iar după 2 ani a participat la victoria din Cheroneea. Certat pentru moment cu tatăl său, se împacă apoi cu el şi, în calitatea lui de prim născut, este proclamat rege de către armată în momentul în care Filip cade sub pumnalul lui Pausanias.
      Mama sa, o fire violentă, cu o sensibilitate excesivă, aparţinea familiei regale a moloşilor, Eacizii, care pretindeau că sunt urmașii lui Pirus, fiul lui Ahile, şi posedau impetuozitatea şi pornirea spre violenţă a eroului „cu inimă de leu”. Alexandru manifesta accese incontrolabile de mânie şi de entuziasm, cum vor avea și alţi Eacizi : Pirus, Filip al V-lea. Încă din adolescență el credea că e descendentul lui Heracle prin tată şi al lui Ahile şi Priam prin mamă. Pasionat de tradiţiile mitice, este dotat în mod excepțional cu sentimentul divinului care-l face să simtă fierbându-i în vine sângele eroilor, strămoşii săi.
      Încă de la începutul domniei sale, Alexandru îi lichidează pe pretendenţii la tron după care a înăbuşit răscoalele care izbucniseră în regat, asigurând dominaţia macedoneană asupra tracilor şi ilirilor în Balcani. Grecia se agită şi Demostene îl ia peste picior pe „tinerelul” care domneşte la Pela. O campanie fulgerătoare pune capăt speranţelor grecilor apărute după moartea lui Filip, şi, pentru a demonstra implacabila-i hotărâre, regele îi transformă în sclavi pe locuitorii Tebei iar cetatea este ștearsă de pe suprafaţa pământului, cu excepţia templelor şi a casei lui Pindar, dar, ca şi tatăl său, se arată generos faţă de Atena.  
      Apoi, după ce mobilizează armata macedoneană şi contingentele ligii panelenice (30.000 de pedeştri şi 5.000 de călăreţi), începe campania persană la mai puţin de doi ani de la urcarea sa pe tron (334 î.Hr.) : un război grec de răzbunare şi un război macedonean de cucerire.
      După traversarea Hellespontului, în mai 334 î.Hr., zdrobește armata satrapilor persani, întărită cu mercenarii greci ai lui Memnon din Rodos, pe râul Granicos, conducând el însuşi un năvalnic atac al cavaleriei macedonene. După cucerirea oraşelor greceşti de pe coastă, sunt ocupate Caria, Frigia (la Gordion, Alexandru taie cu sabia complicatul nod de la carul lui Gordias, prevestire a cuceririi întregii Asii) şi Cilicia. Ofiţeri macedoneni sunt numiţi satrapi în teritoriile cucerite.
      După cucerirea Asiei Mici, Alexandru pătrunde în Siria, unde Darius al III-lea Codomannos, regele perşilor, îl aştepta cu o mare armată formată din soldați din mai multe provincii ale imperiului (600.000 de oameni) la Issos. Perşii au fost înfrânţi şi Darius a fugit, lăsându-şi familia în mâinile învingătorului. Regele vrea să înceapă tratativele de pace şi oferă o răscumpărare pentru familia sa: Alexandru îi răspunde, plin de trufie, ca mai întâi să facă act de supunere.
      Alexandru pătrunde de-a lungul coastelor siriene, după care asediază oraşul Tyr care-i rezistă timp 7 luni (august 332 î.Hr.) şi pe care, după cucerire, îl  tratează cu maximă severitate, ştergându-l de pe faţa pământului iar locuitorii săi (30.000 de oameni) au fost vânduți ca sclavi. După ce a intrat Egipt, unde este primit ca un eliberator, el cucerește Memfis-ul unde îşi pune pe cap dubla coroană. Alexandru merge la celebrul sanctuar al lui Zeus-Amon, unde a fost recunoscut ca fiu al zeului (faraon), apoi întemeiază oraşul Alexandria.
      În 331 î.Hr. reia campania din Asia, și după ce a traversat Eufratul şi Tigrul a înfrânt la Gaugamela o nouă armată condusă de Darius (sursele indică 1.000.000 de oameni) folosind formațiunea falangei macedonene cu „ordine oblică de bătaie”, ca şi la Granicos şi Issos. Regele persan, învins, fuge în Persia. Alexandru a intrat victorios în Babilon unde oferă un sacrificiu regal zeului Marduk pentru a fi recunoscut „rege al celor patru părţi ale lumii”, după care a pornit în urmărirea lui Darius și a cucerit Susa şi Persepolis, reşedinţe regale. Capturarea tezaurului persan i-a adus o avere impresionantă (50.000 de talanţi). Persepolis care îi va opune o rezistență deosebită a fost ars ca răzbunare a distrugerilor de pe Acropole făcute de regele persan Xerxes în 480 î.Hr.. Darius a fost asasinat în Media în anul 330 î.Hr. de către Besos, satrapul Bactrianei, care s-a proclamat „rege al regilor”. Simultan, Alexandru se proclamă succesor legal al Ahemenizilor adoptând îmbrăcămintea ceremonială a regilor persani. După ce îşi consolidează stăpânirea, Alexandru l-a urmărit pe Besos până la munţii paropamici  (Hindu-Kuş), unde după ce l-a prins, a pus să fie omorât (329 î.Hr.).
      În următorii ani, Alexandru a supus popoarele Asiei Centrale, ocupând pe rând Hircania, Parţia, Aria, Arahosia şi şi-a condus armata până la râul Iaxarte unde fixează frontiera imperiului său (actualul Sir-Daria). În Bactriana (nordul Afganistanului) s-a căsătorit cu Roxana, fiica unui prinţului bactrian Oxiarte, ceea ce i-a nemulțumit pe unii dintre tinerii macedoneni care au organizat un complot, condus de Filotas, fiul lui Parmenion. Armata i-a condamnat şi i-a executat pe cei revoltați. Parmenion, implicat poate pe nedrept în această trădare, a fost asasinat din ordinul lui Alexandru.
      În 327 î.Hr. începe campania din India ce urmărea atingerea limitelor sudice şi răsăritene ale lumii locuite (ecumene), inaugrând pentru prima dată ideea de dominaţie mondială. Alexandru pătrunde în India, traversează fluviul Indus, unde l-a înfrânt la Hidaspe (astăzi Jhelum)  pe Porus, un puternic suveran local, căruia i-a înapoiat însă statele sale, iar Taxila, un alt rege indian, i s-a supus fără luptă. Alexandru a înaintat până la Hifasis (astăzi Bias), un ultim fluviu înainte de a ajunge la ținuturile care îl despărţeau de Gange, însă soldaţii, obosiţi de o aventură atât de prodigioasă, au refuzat să-l mari urmeze. Alexandru este obligat să pună capăt cuceririlor sale. Înainte de se întoarce, el ridică 12 altare pentru zeii din Olimp în jurul unei coloane de bronz ce purta inscripţia: „Aici s-a oprit Alexandru”.
      La întoarcere coboară pe Hidaspes şi pe Indus, divizându-și armata în trei fracţiuni. Craterus porneşte spre Arahosia; Alexandru îşi rezervă sarcina cea mai dificilă, aceea de a traversa îngrozitorul deşert al Gedrosiei (Balucistan) unde a pierdut mai mulţi oameni decât în orice bătălie;  Nearhos urmează drumul de-a lungul coastelor Oceanului Indian şi ale Golfului Persic până la gurile Eufratului şi Tigrului.  Se  întâlnesc  cu  toţii  la  Carmania, de unde Alexandru ajunge în vechile capitale – Susa, Ecbatana, Babilon.

      Alexandru cel Mare a reușit să reunească sub sceptrul său atâtea provincii ce nici un alt cuceritor n-a reușit, în nici 12 ani reușind să străbată aproape 25.000 de kilometri și să înfrunte țări necunoscute și ostile. Moştenirea primită de la tatăl său, regatul Macedoniei şi hegemonia ligii elenice, a fost completată de cucerirea unui teritoriu tot atât sau poate chiar mai mare decât imperiul ahemenid din epoca maximei sale expansiuni, sub Darius I. Succesele sale pot fi puse pe seama calității organizării logistice și forţei armatei macedonene, științei lui de a lupta, pe bravura soldaţilor greci, pe descompunerea monarhiei ahemenide, slăbiciunea şi laşitatea lui Darius al III-lea Codomannos, regele perşilor. Uimitoare sunt și trupele militare cu care el a plecat să cucerească lumea : circa 40.000 de oameni la debarcare în Asia Mică, 120.000 în India, 80.000 în clipa morţii sale. Prezent mereu în fruntea cavaleriei sale, aşa cum îl ilustrează mozaicul ce înfăţişează bătălia de la Arbela, Alexandru îşi animă armata prin propria lui înflăcărare, în timp ce o conduce cu priceperea celui mai experimentat strateg. În plus, s-a dovedit un abil mânuitor de oameni, un om politic şi comandant militar genial ce a influenţat evoluţia istorică a lumii.
      După revolta veteranilor lăsaţi la vatră de la Opis, imperiul este reorganizat la Babilon. Primele măsuri politice au urmărit realizarea unei fuziuni cu perşii pentru formarea unei noi clase de stăpânitori, dorinţa sa fiind să unească omenirea sub sceptrul său într-un singur popor mare, după cucerirea vestului şi contopirea tuturor popoarelor prin recolonizări. Alexandru nu este adeptul idealului panelenic ce dorea supunerea şi umilirea barbarului, ci urmărește contopirea acestuia cu grecul într-un ansamblu armonios în care fiecare şi-ar avea partea lui. Astfel, el a organizat la întoarcerea din India o ceremonie de căsătorie în masă, la Susa, între un mare număr de macedoneni (majoritatea generalilor săi şi 10.000 de soldaţi) şi femei persane, el însuşi luând de soţie pe Barsina, fiica lui Darius. Persanii şi macedonenii primesc drepturi egale (homonoia = armonie; koinonoia = comunitate).
      Imperiul creat de Alexandru, realizat din trei părţi, este reunit de el printr-o uniune personală care îl recunoaște ca rege persan în Asia, ca hegemon al Ligii de la Corint în Grecia şi ca rege al Macedoniei.
      Imperiul se sprijină în principal pe armată, care a cunoscut schimbări considerabile de-a lungul expediţiilor față momentul plecării din Grecia. Macedonenii şi grecii căzuți în lupte au fost înlocuiți de înrolările a din ce în ce mai mulţi orientali. Înainte de campania din India, Alexandru pune să fie educaţi după sistemul grec 30.000 de tineri persani din satrapiile orientale pe care îi antrenează în spirit macedonean şi-i iniţieză în cultura greacă cu scopul de a-i integra apoi în falangă. Pentru a controla cât mai bine situația din Imperiu, el va crește prezența militară din acesta prin crearea a noi colonii și fortărețe militare. În acestea sunt lăsate detașamente ce aveau rolul de a organiza regiunea și sunt conduse de veterani ai armatei macedonene care dețin pozițiile cheie și care vor implementa structuri de viaţă şi de gândire grecească. Astfel, sunt întemeiate aproape 70 de oraşe noi, spre a servi ca garnizoane şi centre de răspândire a civilizaţiei greceşti.
      Organizarea administrativă a Imperiului păstrează împărțirea în satrapii, un sistem de guvernare descentralizat și tolerant față de particularitățile locale, ce erau conduse de un satrap sau de un înalt demnitar ce făcea parte din aristocrația locală. Funcţiile medii şi cele subalterne sunt atribuite localnicilor, singurii cunoscători ai limbilor şi tradiţiilor respective.
      În satrapii, puterea militară, separată de cea civilă, are în frunte sa doar strategi sau comisari greci şi macedoneni (episkopos) care nu depind decât de rege. De asemenea, aceeași origine o aveau și cei care realizau controlul finanțelor (epilemet) ce urmărea aprovizionarea tezaurului imperial.        
      Cheltuielile militare, adăugate la salariile slujbaşilor, la marile lucrări publice, la fastul curţii presupun imense resurse băneşti. Alexandru, care îşi procura din regatul său, Macedonia, neînsemnate mijloace materiale, iar din Grecia nimic, păstrează în Asia sistemul fiscal ahemenid, aproape fiecare satrapie având propriul său sistem de impozite, funciar sau personal, de corvezi, de taxe vamale și se foloseşte, îndeosebi, de comorile adunate în palatele ahemenide.
      Sunt scoși din circulație daricii (monedele erau gravate cu arcașul regal) și este introdusă o nouă unitate monetară unică (bătută după modelul măsurii monetare din Atica). Staterii de aur ai lui Alexandru (pe revers se afla Athena victorioasă) și tetradrahmele de argint se impun ca mijloace de plată. Numeroasele ateliere monetare vor arunca pe piață o mare sumă de bani care vor crea o inflație cu consecințe în creșterea prețurilor și, în unele locuri, a unor cazuri de foamete cruntă. În locul unei economii monarhice orientale bazată pe acumularea de aur este introdusă o economie mondială. Moneda de argint devine baza dezvoltării imperiului, îndeplinind condiţia iniţială a întemeierii unei zone economice vaste.
      După cucerirea și supunerea teritoriilor, Alexandru a fost preocupat să faciliteze relansarea economică prin creșterea producţiei agricole şi a schimburilor comerciale. Pe coasta mediteraneană a Imperiului, și mai apoi de-a lungul coastei Oceanului Indian, el a inițiat măsuri care urmăreau crearea unui comerț regulat : săparea de canale, întemeierea de cetăți, recunoașteri maritime și dotări portuare. Sunt organizate expediţii de planificare economică, precum cea care urmărea să descopere cauzele inundaţiilor Nilului sau cea care a străbătut un drum ce pornea de la Delta Indusului și a ajuns până la gurile Eufratului şi Tigrului (condusă de Nearchos şi Onesicritus).
      Tradiția autoritaristă a instituției monarhice macedonene este consolidată în contact cu Orientul, deoarece Alexandru înţelege să fie considerat drept succesorul  regilor Ahemenizi. Ceremonialul regal al acestora este însușit de curtea lui, care va reuni, oricât de straniu ni s-ar părea, grecul şi barbarul, haremul cu filosofii şi artiştii. Totuși, Alexandru, discipolul lui Aristotel, va rămâne fidel elenismului. El consideră că cea mai bună cale de a asigura elenizarea Orientului este întemeierea unor oraşe noi, care de la un capăt la altul al imperiului poartă cu mândrie numele de Alexandria. Un număr de 34 de orașe, ce vor purta acest nume sunt creații ale lui Alexandru, sau ale predecesorilor săi. Supuse autorităţii unui guvernator ele răspundeau în acelaşi timp unor necesităţi militare, administrative şi economice. De-a lungul timpului influenţa lor a fost considerabilă, deşi nu toate acestea s-au bucurat de celebritatea Alexandriei din Egipt, unul din cele mai frumoase oraşe ale lumii.
      Pentru a face cunoscută și răspândită cultura grecilor Alexandru face din limba greaca o limbă universală (koine) pe care o învață un număr cât mai mare de indigeni din jurul lui. Sunt aduși o seamă de artişti greci, ca Lisip sau Apeles, pentru a-i celebra gloria și sunt desfășurate concursuri muzicale sau de atletism după obiceiul grecesc. Divinitățile grecești sunt în continuare onorate, dar e suficient de liberal pentru a admite şi credinţele celorlalţi. Aduce din India un bătrân brahman, Calanos, căruia îi dă autorizaţia să se elibereze de viaţă pe un rug. Tolerează uzanţele religioase ale fiecărei provincii, fidel de altfel, în privinţa aceasta, tradiţiei ahemenide, şi cheltuieşte mari sume de bani pentru restaurarea templului lui Marduk din Babilon sau a celui dedicat lui Amon de la Karnak.
      Alexandru realizează că garanţia unificării progresive a imperiului sunt schimburile : schimburi de specii de animale sau vegetale între regiuni îndepărtate prefigurează selecţiile din epoca elenistică; schimburi umane îndeosebi, datorită drumurilor, canalelor, porturilor, bazinelor, navelor pe care le-a construit sau reconstruit.
      În vreme ce pregătea uriaşe planuri de cucerire a lumii, Alexandru moare pe neaşteptate, după câteva zile de agonie, de febră la 11 iunie 323 î.Hr. (în vârstă de 33 de ani). Nu se cunoaște cauza exactă, dacă a fost otrăvit sau dacă a murit din cauza malariei. Moartea sa înseamnă sfârșitul unei epoci şi începutul alteia noi. Răspândirea culturii şi civilizaţiei greceşti într-un spaţiu extrem de larg din Orient a dat naștere conceptului de „elenism”.
      Bilanțul celor 12 ani şi jumătate de domnie prezintă și un bilanţ negativ dat de violenţe inutile, excese ale unui rege dedat deliciilor hibris-ului, neînţelegere din partea grecilor pe care-i alarma fuziunea dintre rase, căreia ei i-ar fi preferat severa aservire a învinsului, imensitatea geografică a unui imperiu care nu va supravieţui creatorului său. Dar toate acestea sunt eclipsate de inovaţiile pe care le aduce: concepţia unei monarhii autocratice, dominaţia greacă asupra Egiptului şi a Asiei, urbanizarea unor satrapii îndepărtate, interpenetraţia dintre civilizaţia elenică şi cea orientală. Alexandru a cucerit lumea având asupra-i un exemplar din Iliada adnotat de Aristotel, renegând distincţia dintre grec şi barbar, baza elenismului clasic, spre folosul idealului generos al unităţii rasei umane.

 

Alexandru cel Mare (356 – 323 î.Hr.) în bătălia de la Issos
detaliu mozaic din Pompei, reproducere după o pictură greacă din secolul al III-lea î.Hr


Harta imperiului macedonean