Cele mai dorite victorii de la Jocurile olimpice erau cele obţinute în cursele de care.
     În cadrul curselor de cai s-au desfăşurat două curse separate: cu care trase de 2 cai şi cu care trase de 4 cai. O altă cursă a fost cea în care carul era tras de 2 catâri.
     Cursa se desfăşura de-a lungul a 12 ture de stadion (circa 4800 m).
     Cursa de călărie era realizată prin parcurgerea a 6 ture făcute în jurul stadionului.

     Numai oamenii bogaţi îşi permiteau să plătească pentru antrenamentul, echipamentul şi hrana, atât a călăreţului, cât şi a calului. Pentru aceasta proprietarul era cel care primea creanga de măslin cuvenită învingătorului, în locul celui care conducea calul la victorie în cursă.

 

 

 

 

 

 

 

 

 


 

     Acest eveniment sportiv a fost o combinaţie de lupte şi box. A fost introdus la Jocurile Olimpice în 648 î.Hr..

     Termenul  παγκράτιον înseamnă „cu toate puterile”. Regulile erau simple, toate loviturile erau permise doar băgarea degetelor în ochi şi muşcăturile erau interzise, arbitrul folosindu-se de un băţ pentru a impune regulile.
     Nu au existat runde sau limite de timp, lupta se încheia în momentul în care unul dintre concurenţi ridica braţul declarându-se învins sau era declarat inconştient. Decesele au fost frecvente, mai ales prin strangulare, pentru că mulţi luptători au refuzat să renunţe după ce au fost prinşi într-o strânsoare.
     Mitologia spune că cei care au inventat pankration au fost eroii Heracles şi Tezeu, care au utilizat luptele şi boxul în confruntările avute cu adversarii lor. Tezeu s-a folosit de abilităţile sale extraordinare în pankration pentru a-l învinge pe temutul Minotaur în labirint. Heracle (Hercule) a supus leul Nemean folosindu-se de pankration.
     Cu toate că pankration a fost mai mult un eveniment în competiţii atletice ale lumii antice greceşti, el a făcut, de asemenea, parte din arsenalul soldaţilor greci – inclusiv al hopliţilor, faimoşii soldaţi spartani şi din falanga macedoneană a lui Alexandru cel Mare.
     Victoriile în competiţia pankration au devenit legendare în analele întrecerilor olimpice. Povestirile despre campioni din trecut, care au fost considerate fiinţe invincibile, ne-au transmis numele unora dintre aceştia: Arrhichion, Dioxippus, Polydamas de Skotoussa.

     Pentatlonul este o combinaţie formată din 5 probe sportive: cursa de alergare în viteză, aruncarea suliţei, aruncarea discului, săritura în lungime şi boxul.
     Prima documentare a pentatlonului a avut loc în 708 î.Hr. în Grecia antică, la Jocurile Olimpice antice. Numele provine din cuvintele greceşti pentru cinci competiţii. Evenimentul s-a dovedit popular şi a fost mult ilustrat pe ceramică.
     Mitologia greacă spune că mitic eroul Perseus, îndeplinind profeţia Oracolului, l-a ucis din greşeală pe Acrisius cu un disc în timp ce concura la pentatlon. În mitologie, Jason este creditat cu inventarea pentatlonului, el declarându-l pe prietenul său Peleus,  primul câştigător al evenimentului, după victoria sa în lupte.
     Abilităţile necesare pentru a concura la pentatlon au fost cele care cereau cele mai multe calităţi fizice. Aristotel a remarcat frumuseţea fizică a unui atlet de pentatlon, în Retorica: „un organism capabil să facă faţă tuturor eforturilor, fie pe pista de concurs fie în lupte corporale ... Acesta este motivul pentru atleţii în pentatlon sunt cei mai frumoşi”.
     Formatul întrecerii pentru pentatlon olimpic antic a variat în funcţie de program şi evenimente. Întrecerea de alergare viteză a fost uneori înlocuită cu box sau pankration.

     În antichitate, grecii considerau că la aruncarea discului, ritmul şi precizia aruncării discului era la fel de importantă ca şi forţa cu care era aruncat.
     Arheologii au descoperit că discul a fost iniţial realizat din piatră, iar mai târziu din fier, plumb sau bronz. Discul avea forma unui cerc al cărui diametru a variat între 17 şi 32 cm. Discul cântărea între 1,3 şi 6,6 kilograme. Dimensiunile discului erau variate pentru că nu se pretindea din partea băieţilor să arunce aceeaşi greutate ca şi bărbaţii.  
     Discul era aruncat de pe o platformă ridicată, fiecare concurent având dreptul la 5 încercări, din care era luată în considerare cea mai bună. Locul unde cădea discul era marcat cu un ţăruş înfipt în pământ.

     În săritură în lungime atletul se ajuta de două greutăţi din piatră sau plumb, care îl ajutau în propulsare la efectuarea săriturii. Tehnica folosită cerea ca greutăţile să fie ţinute în faţa sa în timpul ascensiunii şi duse în spate în timpul coborârii pentru a-l ajuta la propulsare în continuare.
     Greutăţile cântăreau între 1 şi 5 kilograme.

 

 

 

     Suliţa a fost făcută din lemn şi a avut lungimea unui corp uman mediu, iar grosimea era cea a unui deget. Suliţa avea fie un capăt ascuţit, fie avea ataşată o bucată de metal. Avea ataşată şi o curea de piele, numită amentum,  care  forma o buclă ce făcea mai uşoară prinderea. Situată lângă centrul de greutate al suliţei aceasta a avut rolul de a creşte precizia şi distanţa de zbor (se dubla sau tripla bătaia aruncării).
     Aruncarea suliţei la Jocurile olimpice cunoştea două tipuri de întrecere: aruncarea la distanţă şi aruncarea la ţintă.

.


     Au fost patru tipuri de curse de alergare. Întrecerile se desfăşurau pe stadionul din Olimpia, cel mai vechi realizat pentru întreceri sportive.
     Una din curse era cea în care se alerga în viteză pe distanţa de un stadiu (192 de metri) lungimea stadionului. Alte curse au fost: cea de alergare pe două stadii (384 m) şi cea de alergare pe distanţe mai lungi care a variat între 7 şi 24 de stadii (1344 – 4608 m).
     


    Și pentru că aceste curse nu erau suficiente, grecii au creat o întrecere de alergare în armură pe distanţe de 2-4 stadii (384 – 768 m). Această probă era deosebit de importantă pentru pregătirea militară a grecilor, mărindu-le capacitatea de viteză şi rezistenţă în lupte. Dacă considerăm că armura standard a unui hoplit (coif, scut şi apărători) cântărea circa  23 – 27 kilograme, ne putem da seama ce efort fizic se făcea în această cursă. 
     Atleţii alergau goi, desculţi, având braţele strânse pe lângă corp, cu mâinile înainte. Cursa se desfăşura la răsăritul soarelui. Se alerga în grupuri de 4 sau 5 atleţi, ordinea fiind trasă la sorţi. Era interzis să îţi opreşti adversarii cu braţele sau să-i faci să cadă.

 

 

 

.

 

 

 

     La Jocurile Olimpice, luptele au avut loc într-o groapă de nisip, aflată lângă Templul lui Zeus. Luptele şi aruncarea discului au avut, în esenţă, acelaşi format ca în versiunile lor moderne (deşi tehnica propriu-zisă şi regulile pot avea diferite).

 

     În întrecerea de lupte atletul trebuia să-şi arunce adversarul în afara terenului de joc sau să-i fixeze la pământ umerii şi spatele. Pentru a câştiga un meci era necesar să se realizeze aceasta de 3 ori. Nu erau permise muşcăturile, băgarea degetelor în ochi şi loviturile în zonele genitale. Atacurile care se soldau cu ruperea degetelor erau permise.

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

     Boxul a devenit tot mai brutal de-a lungul secolelor.
     Iniţial, până în jur de 500 î.Hr., mâinile şi degetele mâinii erau înfăşurate cu o piele moale (himantes) lungă de 3 – 3,7 metri, dar în jurul anului 400 î.Hr. a început să fie folosită o piele tare întărită şi mai grea (sphairai). Aceasta a fost înlocuită cu mai multe benzi de piele groasă (oxys) care înconjurau de o parte, încheietura mâinii, şi de cealaltă parte antebraţul. O banda de lână a fost plasat pe antebraţ pentru ca boxerul să se şteargă de sudoare.

     Luptele nu a avut nici perioade de repaus şi nici limite de timp. Au fost acceptate orice lovituri cu mâna, dar nu a fost permisă băgarea degetelor în ochii adversarului. Meciul a continuat până când un boxer a renunţat, sau a fost în incapacitate de a mai lupta, sau a murit. Cu toate acestea, uciderea unui adversar nu a fost acceptată ca un lucru bun, boxerul mort a fost, în mod automat, declarat câştigător.
     Nu au existat categorii de greutate, adversarii fiind aleşi prin tragere la sorţi. Arbitrii sancţionau abaterile de la reguli prin lovirea celui vinovat cu un băţ.
     Luptătorii puteau opta în cazul în care lupta a durat prea mult timp la un schimb de lovituri lipsite de apărare.

 

 

 

 

.