Participarea la viaţa cetăţii nu însemna numai îndeplinirea îndatoririlor sociale ci şi participarea la tot felul de distracţii zilnice oferite de polis. Cetăţenii mergeau în Agora să vadă spectacole date de păpuşari, mimi, dansatorii, prestidigitatori sau acrobaţi şi în alte locuri publice unde puteau să practice diferite activităţi plăcute lor : făceau exerciţii fizice în gimnazii, se plimbau pe străzi şi prin piaţă, intrau în prăvăliile bărbierilor, prin atelierele şi magazinele pentru a afla noutăţi şi purta discuţii lungi. Socrate intra în legătură cu oamenii cu ocazia acestor manifestări.
      Tucidide, spune că Pericle, atunci când a adus un elogiu soldaţilor căzuţi pentru patrie, a făcut, în acelaşi timp, un elogiu al obiceiurilor şi legilor întregii cetăţi : „Ca să ne odihnim după muncă am pregătit minţii un foarte mare număr de distracţii, dând loc de cinste jocurilor şi sărbătorilor care se ţin lanţ, de la un capăt al anului la celălalt, iar în viaţa particulară avem plăceri al căror farmec goneşte zi de zi tristeţea”.
      Jocurile nu au fost momente de relaxare şi distracţii numai pentru copii, ci ele au fost la fel de importante pentru adolescenţi şi adulţi. Despre jocurile copiilor, despre care am vorbit în spaţiul dedicat lor, ştim că au fost asemănătoare cu cele practicate de copii din toate zonele, majoritatea fiind practicate şi astăzi.    
      Adolescenţii practicau diverse jocuri în care se întreceau încercând să-şi păstreze echilibrul. Un astfel de concurs practicat mai ales cu ocazia anumitor sărbători rustice în cinstea lui Dionysos, numit ascoliasmos, îi premia pe cei care reuşeau să stea cât mai mult timp în echilibru pe un burduf plin cu vin şi uns cu ulei în prealabil. Premiul învingătorului consta în burduf şi în conţinutul său. Picioroangele erau o altă posibilitate de a căuta să se păstreze echilibrul.
      Jocurile cu mingea a cunoscut mai multe variante. În Odiseea (Cântul IV), Nausicaa şi tovarăşele ei practicau un astfel de joc. Nişte adolescenţi, reprezentaţi de un basorelief din Cerameieos, se joacă complet goi cu mingea folosindu-se de nişte beţe încovoiate la capăt. Adulţii aveau în gimnazii un loc special pentru jocul cu mingea. Nu putem şti dacă  aceste jocuri se practicau liber sau erau exerciţii impuse de pedotrib.
      Se practicau, de asemenea, luptele dintre animale domestice desfăşurate deseori cu cruzime. Un basorelief antic redă o luptă dintr-un câine şi o pisică ţinuţi faţă-n faţă de doi efebi. Lupta dintre animale este urmărită cu pasiune de câte un bărbat, de fiecare parte. Lupta trebuie să fi fost deosebită ţinând cont că, în Grecia antică, pisicile erau rare faţă de câini.
      Cele mai des întâlnite lupte dintre animale, redate de mai multe ori pe vasele pictate, erau cele dintre doi cocoşi, cărora li se dă să mănânce înainte ceapă şi usturoi, care îi făceau mai agresivi. De picioare li se prindeau nişte pinteni de bronz care să le mărească eficienţa distrugătoare a loviturilor. Luptele erau însoţite de pariuri, iar cocoşii de luptă buni cei mai buni deveneau foarte preţioşi.
      Se practicau numeroase jocuri de noroc. Jocul „cap sau pajură”, la care se foloseau monede de bronz, oase sau bobi, este descris de Platon (în dialogul Lysis) : într-o palestră nişte copii se joacă în ziua unei sărbători dedicate lui Hermes, patronul gimnaziilor, „după ce aduseseră sacrificii, se jucau de-a cap sau pajură cu o grămadă de arşice pe care le scoteau din nişte coşuleţe ; în jurul lor alţii făceau roată privindu-i”.
      La jocurile cu zaruri se foloseau, mai ales, trei zaruri de pământ ars notat pe feţe fie litere ce au valoare de cifre (A = 1 ; B = 2 etc.), fie numele, mai mult sau mai puţin prescurtate, ale primelor şase numere. Faţa cu unu, „asul”, se numea kybos. Aruncarea cea mai bună era de trei ori şase – „aruncarea Afroditei”, iar cea mai rea era de trei ori „cub”, adică de trei ori unu – „aruncarea câinelui”.
      Un alt joc, numit „al celor cinci linii”, se desfăşura între doi jucători puşi faţă-n faţă care împingeau pietre, în formă de pioni, pe nişte linii, după indicaţiile date de aruncarea zarurilor. Jocul petteia, jucat de eroii lui Homer şi peţitorii Penelopei („se jucau cu pietre”), care folosea zaruri sau jetoane se aseamănă cu jocul de dame sau de table.
      Un joc des întâlnit în cadrul simpozioanelor, dar şi în locurile publice, mai ales în băile publice, este kottabos-ul. Jucătorul încerca să arunce vinul  din cupa sa la o ţintă fixă, care era de regulă un vas. Dacă era nimerită ţinta, faptul era interpretat ca un semn bun care prevestea că jucătorul va avea succes în dragoste. Jocul a fost practicat şi de femei, în cadrul banchetele rezervate lor, sau de curtezanele invitate la banchetele bărbaţilor. Se cunosc mai multe variante ale acestui joc. În una dintre ele trebuia să fie nimerit vasul care era umplut cu apă pe care erau lăsate să plutească farfurioare mici de pământ ars. Provocarea consta în faptul că aceste mici ambarcaţiuni trebuiau scufundate în urma aruncării vinului. Câştiga cel care provocase cele mai multe asemenea naufragii în miniatură.
      Într-o altă versiune a kattabos-ului era pus în vas o tulpină metalică lungă, verticală, terminată cu un vârf pe care se aşeza în echilibru un taler mic. Se urmărea doborârea acelui taler aruncând în el cu vinul de pe fundul cupei. Se pare că lovitura cea mai bună era considerată atunci când talerul lovea în cădere un fel de disc sau de cupă întoarsă prinsă de tulpina metalică cam la două treimi din înălţimea ei.

 

      Simpozionul (συμπόσιον) este o petrecere în Grecia antică unde se consumau băuturi, fiind tradus ca „banchet” sau, mai exact, „întrunire de băutori”. Vechii greci iubeau mult veselia banchetelor ocazionate de sărbătorile de familie, de sărbătorile cetăţii sau de orice prilej vrednic care putea fi sărbătorit (diferite succese realizate în concursurile sportive sau poetice, sosirea sau plecarea unui prieten etc.). În realitate, orice masă cu invitaţi şi orice banchet al unei confrerii religioase sau al unei asociaţii oarecare (thiasos) era apanajul celor bogaţi.
      Desfăşurarea unui simpozion (symposia) este cunoscută mai ales prin intermediul literaturii care ne-au parvenit peste timp : Banchetul lui Platon şi al lui Xenofon şi, mult mai târziu, Discuţiile la masă (Symposiaca) ale lui Plutarh şi Deipnosophistai de Athenaios.
      Simpozionul comportă două faze distincte şi succesive: la început, are loc domolirea foamei, în cursul mesei propriu-zise cînd se mănâncă fără prea multă ceremonie şi se bea; a doua parte (de la care vine numele de symposion) are o durată de obicei mult mai mare, timp în care se consumă multă băutură, vin mai ales, şi se petrec tot felul de distracţii la care participau toţi şi care au cunoscut o varietate de-a lungul timpului : conversaţii, jocuri de societate, katabbos,  audiţii muzicale, acrobaţi, spectacole de dans etc.
      Însă n-ar trebui să se creadă că din prima parte lipsea cu totul băutura, iar din a doua, alimentele solide: ştim, dimpotrivă, că musafirii puteau cere de băut în timp ce mâncau, dacă doreau, iar ulterior, în decursul simpozionului propriu-zis, ei continuau adesea să ronţăie „dulciuri” (tragemata) ca să-şi stârnească setea: fructe uscate sau proaspete, prăjituri, bobi sau mazăre prăjită etc.
      La Atena, ca şi la syssitiile spartiate, nu participau la aceste mese decât bărbaţii, fapt care confirmă caracterul societăţii greceşti dominat de aceştia. Femeile libere, sau cetăţene, au fost excluse cu străşnicie din aceste banchetele greceşti, precum şi din viaţa politică. Nu sunt semnalate dovezi ale prezenţei lor nici la banchetele nupţiale, nici la cele funebre, acestea fiind sfere de care femeile în mod tradiţional foarte legate. În schimb, îşi fac simţită prezenţa cu ocazia anumitor sărbători religioase, nişte banchete rezervate sexului lor, de exemplu, la Atena, de Tesmoforii.
      Femeile aveau acces la banchete în partea a doua a întrunirilor doar în calitate de muzicante, dansatoare sau curtezane pentru a-i servi pe bărbaţi şi pentru a-i distra.  Diotima, străina din Mantineea, care apare în Banchetul lui Platon nu figurează printre invitaţi. Socrate se mulţumeşte să relateze vorbele pe care pretinde că le-a auzit de la ea şi care, în ciuda acestei ficţiuni literare, nu sunt, desigur, decât o expunere a propriilor sale idei, sau, mai degrabă, a ideilor celui care a scris dialogul, Platon.
      Organizarea banchetelor era pusă la cale de mai mulţi prieteni sau membrii unui singur grup (hetairia) care hotărau ca petrecerile să aibă loc pe rând la câte unul din ei, fiecare contribuind cu mâncare şi băutură (eranos).  Însă, de regulă, un banchet era organizat de o persoană destul de bogată pentru a suporta singură toate cheltuielile cerute de un asemenea eveniment. Invitaţiile la banchet erau de multe ori improvizate în urma întâlnirilor cu prietenii în Agora sau pe stradă. Aceştia veneau, de multe ori, însoţiţi de prieteni care nu au fost invitaţi de organizator. Pe lângă aceştia mai veneau şi paraziţii, de care râdeau în operele lor poeţii comici, care atunci cînd aflau că exista ocazia de a mânca şi de a bea pe săturate, se invitau de la sine, fără acest lucru să-l supere pe stăpânului casei.     
      Odată ajunşi la locul banchetului, oaspeţii se descălţau, iar după ce sclavii le spălau picioarele intrau în sala banchetului unde erau încununaţi cu ghirlande de frunze sau de flori, iar pe piept îşi puneau nişte podoabe (hypothymides). Imaginile de pe vasele pictate şi pe basoreliefurile care înfăţişează scene de banchet arată că masa se servea invitaţilor ce stăteau culcaţi, sau mai exact, cu picioarele întinse pe un pat, dar cu trunchiul drept sau înclinat uşor, sprijinit pe perne şi pe suluri. De obicei, pe acelaşi pat se întindeau doi meseni, uneori chiar trei. Oaspeţii de onoare avea locul rezervat lângă stăpânul casei, care uneori indica el însuşi fiecărui oaspete ce loc să ocupe.
      Mesele sunt mici şi portabile, pătrate sau dreptunghiulare, unele fiind rotunde cu trei picioare. Puteau să fie una pentru fiecare parte sau câte una de fiecare participant la banchet. Pe ele sclavii puneau mâncarea porţionată pe farfurii sau în vase.
      Odată instalaţi la masă mesenilor li se ofereau, de către sclavi, ibrice şi lighene, ca să se spele pe mâini (chernips), obicei impus de faptul că mai multe feluri de mâncare trebuiau să fie servite cu degetele. Deoarece nu existau şervete, mâinile se ştergeau cu cocoloaşe din miez de pâine care erau aruncate, ulterior, împreună cu oasele şi cu celelalte resturi, la câinii din casă, care circulau liberi în sala de banchet. De asemenea, se ştergeau şi de hainele cu care erau îmbrăcaţi.
      Masa debuta adesea printr-un fel de „aperitiv” (prapoma) care era de fapt o cupă de vin parfumat cu mirodenii care trecea printre meseni din mână în mână şi din care se bea puţin înainte de servirea mâncărurilor. Oaspeţii care n-au fost invitaţi la masă, decât la simpozionul propriu-zis, pot veni după sfârşitul cinei.
      Simpozionul începe cu libaţiile obişnuite în cinstea zeilor, mai ales în onoarea lui Dionysos, cel care a dăruit oamenilor vinul. Libaţia se face bând o cantitate mică de vin curat şi vărsând câteva picături din el, în timp era invocat numele zeului căruia, apoi, i se cânta un imn.
      Este ales conducătorul banchetului (symposiarchos), adesea prin tragere la sorţi cu ajutorul zarurilor, care avea sarcina să stabilească proporţiile amestecului de vin şi de apă care urmează să fie făcut în crater şi să impună fiecărui mesean câte cupe trebuie să bea. Cel care nu dorea să bea trebuia să plece, iar cel care nu respecta ordinele date de symposiarchos era supus la executarea unor pedepse hazlii, cum ar fi, de pildă, să danseze gol sau să înconjoare sala banchetului de trei ori ducând-o în braţe pe cântăreaţa la oboi. Se obişnuieşte să se bea rând pe rând în sănătatea tuturor participanţilor.
      Atmosfera banchetului este dirijată o ordine separată şi străină de regulile societăţii greceşti. Aici se realizează o eliberarea rituală de inhibiţii, obţinută prin consumul de vin care se făcea după reguli ce urmăreau să menţină un echilibru între ordine şi dezordine. Controlul amestecului vinurilor, invitaţi care cântau sau vorbeau pe rând, închinarea fiecărei cupe de vin băută sunt manifestări ale unor astfel de reguli. Poetul comic Eubulos spune (în Athenaios, 3, 36) : „Numai trei cupe amestec pentru cei cuminţi: una pentru sănătate, pe care ei o beau la început; a doua pentru dragoste şi pentru plăcere; treia pentru somn; după ce le-au băut pe acestea, oaspeţii cuminţi plecau acasă. Cea de-a patra nu mai este a noastră, ci a obrăzniciei; a cincea este a gâlcevii; a şasea a orgiei; a şaptea a ochilor încercănaţi; a opta a judecătorului; a noua a furiei; a zecea a nebuniei şi a aruncatului cu scaunele.”
      Simpozioanele se încheiau de cele mai multe ori cu o beţie generală, vasele pictate redându-i uneori pe participanţii foarte beţi părăsind petrecerea sprijiniţi cu greu de femei. La plecare de la petrecere mulţi dintre petrecăreţii beţi, împodobiţi cu ghirlande, dansează adesea pe străzi aproape goi şi au un comportament agresiv faţă de trecători manifestat prin insulte, acte de violenţă şi de vandalism. Aceste comportamente au dus la apariţia unor legi represive. De exemplu, la Mitilene au fost reglementate pedepse duble dacă legea a fost încălcată în stare de ebrietate, iar la Atena, Solon a introdus un delict public care se referea la actele comise în scopul dezonorării victimei. În alte polisuri s-a reglementat prin lege vârsta la care tinerilor le era permis să consume alcool.

 

Banchetul lui Platon

      Banchetul lui Platon începe cu Socrate care merge la simpozionul organizat de poetul Agathon, ce îşi sărbătorea victoria obţinută într-un concurs de tragedie, îndreptându-se „bine spălat, cu sandale în picioare, lucruri care nu-i stăteau în obicei”. Pe drum, Socrate se întâlneşte cu un prieten, Aristodemos, pe care îl cheamă la banchet din proprie iniţiativă, fără ca acesta să fi fost invitat de Agathon. Deoarece Socrate întârzie la cină primul care soseşte este Aristodemos. Agathon îl invită pe dată şi trimite un servitor să-l aducă pe Socrate, apoi îl aşează pe Aristodemos pe patul pe care este deja instalat medicul Erysimachos, după care un sclav îi aduce apă să se spele pe mâini. Agathon dă ordin să fie aduse mâncărurile fără să-l mai aştepte pe Socrate, care soseşte în sfârşit când masa e în toi.
      „Apoi, după ce Socrate s-a instalat pe pat (ocupând locul de onoare lângă Agathon) şi a mâncat, iar ceilalţi au făcut la fel, au adus cu toţii libaţii, au cântat imnul zeului (Dionysos) şi au împlinit celelalte rituri, după obicei. Pe urmă se apucară de băut”.
      Deoarece unii dintre invitaţi erau „obosiţi” fiindcă au participat,cu o seară înainte la o altă petrecere unde consumaseră mult vin, s-a ajuns la un acord ca ,,în loc să folosească această întrunire pentru a se îmbăta, să fixeze ca regulă pentru băut simpla plăcere”, eliminându-se obligaţia pe care un simposiarh putea să o fixeze fiecăruia câte cupe de vin trebuie să bea. Această stare de oboseală îi determină să scape la propunerea lui Eryximachosde cântăreaţa la oboi care tocmai intrase (să-şi cânte singură, spune el, sau, dacă vrea, să cânte pentru femeile din casă!) şi să petreacă timpul cât stau împreună discutând despre un subiect dinainte stabilit”.
      Urmează propunerea lui Fedru ca temă de discuţie, elogiul dragostei. Sunt înşirate discursurile lui Fedru, al lui Pausanias, al lui Eryximachos (căruia poetul Aristofan îi cedează locul fiind deranjat de un sughiţ persistent, fapt care-i atrage din partea medicului o „prescripţie” privind feluritele mijloace de a scăpa de sughiţ), apoi cel al lui Aristofan (căruia îi trecuse sughiţul), pe urmă, după un interludiu, al lui Agathon. La final, ia cuvântul Socrate, care dialoghează mai întâi cu Agathon, după metoda lui obişnuită, iar apoi expune propriile sale idei despre subiect, sau, mai bine zis, ideile lui Platon, punându-le în gura preotesei Diotima.
      Tocmai când şi-a încheiat Socrate discursul că deodată „cineva a izbit în poarta de la curte, de unde venea o mare larmă, făcută pare-se de nişte petrecăreţi. Împreună cu o cântăreaţă la oboi a cărei voce se putea auzi”. Sclavii se duc să vadă la porunca lui Agathon ce se întâmplă : „Atunci s-a auzit neîntârziat, în curte, vocea lui Alcibiade, complet beat, care striga cât îl ţinea gura să i se spună unde e Agathon şi să fie dus la el. A fost condus deci la meseni, sprijinit de cântăreaţa la oboi şi de unii dintre tovarăşii săi. Iată-l ajuns pe pragul sălii, cu un fel de cunună stufoasă din frunze de iederă şi din viorele pe cap şi eu un foarte mare număr de bentiţe : «Bună seara, domnii mei, zise el. Primiţi să bea cu voi un om beat – beat criţă, pe cuvânt ? Sau trebuie s-o ştergem de-aici, după ce-l vom acoperi măcar cu aceste ghirlande pe Agathon, de dragul căruia am venit de fapt ?»
      Alcibiade este invitat să intre şi vine să se-aşeze pe patul stăpânului casei, între acesta şi Socrate, pe care la început nu-l recunoaşte. Agathon le porunceşte sclavilor să-l desculţe. Bine dispus, Alcibiade proclamă că toţi trebuie să bea şi se numeşte singur simposiarh, investit de propria lui autoritate de beţiv. El cere o cupă mare de vin sau mai bine, spune el, acest psycter, un vas de o capacitate foarte mare (8 cotylai = 2 litri şi un sfert) folosit pentru răcirea lichidelor. El goleşte acest vas care a fost umplut cu vin, după care îl obligă şi pe Socrate să bea aceeaşi cantitate de vin. După aceea, rugat să vorbească, Alcibiade rosteşte celebrul său elogiu al lui Socrate : in vino veritas. Socrate doreşte să facă şi el elogiul lui Agathon şi-l roagă pe acesta să revină pe pat pe locul ocupat de Alcibiade, ca să fie din nou lângă el.
      „Deodată apare la poartă o nouă ceată de cheflii şi, găsind-o deschisă fiindcă tocmai ieşea cineva, dau năvala până la noi şi se instalează pe paturi. O hărmălaie generală s-a produs atunci în sală şi, pierzându-se orice rânduială, toţi au fost siliţi să bea vin fără nici o socoteală”.
      Obosiţi, unii dintre participanţii la simpozion pleacă, alţii adorm.  Agathon, Socrate şi Aristofan sunt ultimii care rămân să bea şi să discute. Treptat, somnul îl cuprinde pe Aristofan şi, după el, pe Agathon. Rămas singur Socrate, care avea o rezistenţă extraordinară la băutură, „se ridică şi plecă; el se îndreptă spre Liceu şi, după ce se spălă, îşi petrecu restul zilei întocmai cum ar fi făcut-o în orice altă împrejurare. Apoi, după ce şi-o petrecu în felul acesta, spre seară, se întoarse acasă ca să se odihnească”. Aşa se încheie Banchetul lui Platon.

Banchetul lui Xenofon

      Banchetul lui Xenofon începe cu o mică introducere după care este prezentat Callias, fiul lui Hipponicos, care l-a dus la sărbătorile Marilor Panatenee pe tânărul Autolycos pe care-l preţuia şi care tocmai câştigase întrecerea la pankration. După ce s-au încheiat cursele de cai, Callias, împerună cu Autolycos, cu tatăl acestuia şi cu Nikeratos pleacă spre casa pe care-o avea la Pireu. Îi vede pe Socrate, Critobul, Antistene, Hermogene şi Charmide şi-i cheamă pe toţi, ca şi pe Autolycos cu tatăl său, să vină în seara aceea la cină, pentru a sărbători victoria la pankration a lui Autolycos.
      La banchet, Autolycos, a cărui frumuseţe atrage toate privirile, este aşezat alături de tatăl său. Pe când invitaţii mâncau în linişte, Filip, bufonul parazit, bate la uşă cerând să fie lăsat la cină împreună cu sclavul său. Callias, bucuros că a venit cineva care să învioreze atmosfera, îl invită să ia loc: „Vezi cât de serioşi sunt mesenii noştri; soseşti tocmai la timp ca să le descreţeşti frunţile”.
      Pentru că încercările lui Filip de a anima petrecerea nu dau nici un rezultat, el se opreşte din mâncat, îşi acoperă capul, se lungeşte pe pat şi se face că plânge, fapt care-i înduioşează asistenţa ce îi promit că vor râde de glumele sale dacă îşi reia cina.
      Începe simpozionul propriu-zis „de îndată ce s-au luat mesele şi toţi au făcut libaţii şi au cântat peanul”. Pentru distracţia invitaţilor apare, probabil angajaţi de Callias,  un măscărici din Siracuza, împreună cu trei tineri : o cântăreaţă la oboi, o dansatoare acrobată şi un băiat, foarte frumos, care cântă la liră şi dansează.
      După ce se ascultă un concert de liră şi oboi, Callias vrea să ceară parfumuri, dar Socrate se împotriveşte spunând că parfumurile trebuie folosite doar de femei. Grecii utilizau des parfumurile pe care le găsim, în sălile de ospeţe şi în ginecee, în vase speciale pentru ars parfumuri (thymiateria) ce erau folosite şi la ceremoniile religioase.
      Urmează reprezentaţia dansatoarei care jonglează în cadenţă, pe muzica oboiului, cu 12 cercuri şi apoi execută nişte exerciţii primejdioase, trecând şi făcând tumbe printr-un cerc în care sunt înfipte săbii şi fiecare dintre numerele ei provoacă admiraţia musafirilor. Dansul realizat de băiat îl face pe Socrate să spună în glumă un elogiu al dansului sau mai degrabă al gimnasticii ritmice pe care ar dori şi el s-o practice în scopul de „a-şi micşora burta care depăşeşte măsura potrivită şi a o aduce la proporţii mai cuminţi”.  
      Apoi, este parodiată într-o formă grotescă, de către bufon, interpretarea celor doi dansatori. Socrate îi determină pe invitaţi să hotărască că vor fi moderaţi la băutură şi nu se vor îmbăta. După cântecul pe care băiatul îl interpretează acompaniindu-se la liră, Socrate provoacă o discuţie în care fiecare dintre invitaţi să arate care este virtutea sau meseria pe care o preţuieşte cel mai mult şi să demonstreze de ce crede că este superioară celorlalte. Schimbul de idei este însoţit de fraze glumeţe şi destul de lipsite de logică. Urmează  un concurs de frumuseţe între Socrate şi Critobul care îi amuză pe meseni.
      După  puţin timp, unii dintre invitaţi propun pentru animarea petrecerii jocul „de-a portretele”, însă pentru că alţii nu sunt de acord se iscă o ceartă. Socrate reuşeşte să-i împace cântându-le un cântec. Atunci când dansatoarea îşi pregătea realizarea unui nou număr de acrobaţie pe o roată de olar, Socrate îi cere siracuzanului să scoată din spectacol momentele care erau considerate periculoase pentru realizatorul ei. După ce acesta iese afară împreună cu trupa sa pentru a face pregătirile necesare, invitaţii deschid discuţia despre dragoste. Acest subiect se află, de fapt, în centrul atât al Banchetului lui Xenofon, cât şi al lui Platon. La încheierea acestei discuţii, tânărul Autolycos se retrage împreună cu tatăl său, iar se prezintă un fel de spectacol de mimică, în care dansatoarea şi dansatorul interpretează rolurile Ariadnei şi al lui Dionysos, pe muzica oboiului.
      Acest spectacol graţios imprimă o exprimare destul de senzuală : „Cei doi actori păreau nişte îndrăgostiţi nerăbdători să împlinească o pornire de dragoste pe care o simţeau de mult. Văzându-i cum se înlănţuie şi se îmbrăţişează de parcă ar fi fost pe punctul de a rămâne singuri, mesenii neînsuraţi jurară să se căsătorească curând, iar cei care erau deja însuraţi au sărit pe cai şi au plecat în galop la nevestele lor, ca să le ia în braţe. Socrate şi încă câţiva care rămăseseră cu el au plecat la plimbare cu Callias ca să-i întâlnească pe Autolycos şi pe tatăl lui. Aşa se termină acest banchet”.
      Xenofon reuşeşte să redea cu precizie caracteristicile obişnuite ale acestor vesele petreceri. Se cunoaşte că în cadrul banchetelor şi sărbătorilor religioase ale familiei şi ale cetăţii, grecii se exprimau în cântec folosindu-se de pregătirea muzicală dobândită în şcoli.  La banchete lira trecea din mână în mână, iar uneori, luând o ramură de mirt sau de laur, fiecare pe rând recita câteva versuri pe care le acompania un vecin cântând la liră sau la flaut.

 

      Grecii antici practicau vânătoarea şi pescuitul, ca şi oamenii din ziua de astăzi, fie ca pe o meserie, fie doar ca o distracţie. Xenofon (în Kynegetikos) prezintă vânătoarea ca pe o parte necesară şi importantă a educaţiei adolescentului, fiindcă ea reprezintă o adevărată pregătire pentru război prin obişnuirea acestuia cu un mediu primejdios care-i solicită la maxim şi calităţile fizice. Xenofon era un admirator al obiceiurilor din Sparta, loc unde se practica şi vânătoarea de hiloţi, adică de oameni. Mulţi atenieni înstăriţi considerau vânătoarea ca un sport şi o practicau adesea, în ciuda faptului că Atica era foarte săracă în vânat.
      În perioadele mai vechi, miceniană şi arhaică, munţii şi pădurile Greciei erau populate cu numeroase fiare sălbatice. Vânătoarea animalelor mari, de exemplu a leilor, a lăsat urme adânci în mitologia arhaică unde apar multe divinităţi ale vânătorii şi mulţi eroi vânători.
      În perioada clasică numărul şi diversitatea lor a scăzut dramatic, din puţinele sălbăticiuni care au supravieţuit putem să-i menţionăm pe lupi. Se vânau mai ales mistreţi, cerbi, nenumăraţi iepuri şi păsări: potârnichi, prepeliţe, ciocârlii, sturzi etc. Aristofan (în Păsările) enumeră multe specii de păsări, dar identificarea lor nu e întotdeauna uşoară.
      Tehnica de vânătoare cel mai des folosită era probabil punerea de capcane : pentru păsări şi pentru animalele mici se pun capcane cu laţ, cu juvăţ şi cu arc; pentru vânatul mare se foloseau capcanele-gropi care puteau să prindă viu vânatul.  
      Se săpa o groapă adâncă, cu margini abrupte, şi se acoperea cu crengi ca să nu poată fi văzută. În mijlocul ei era legat un miel de un ţăruş. Behăiturile acestuia atrăgea animalul de pradă, care rupea cu greutatea lui crengile şi cădea în fundul gropii. Pentru a-l scoate din groapă se lăsa jos o cuşcă deschisă, în care se punea o bucată de carne; după ce animalul intra în cuşcă, ea era închisă şi ridicată.
      Păsările erau vânate cu arcul şi săgeţile sau cu o praştie ce arunca cu pietre. Alte arme folosite de vânător sunt suliţa, securea, măciuca, pumnalul şi bâta, aceasta din urmă fiind folosită în mod obişnuit la vânătoarea de iepuri.
      La vânătoarea de iepuri, vânătorul nu foloseşte calul, ci cu ajutorul unui câine hăitaş încolţeşte iepurele şi caută să-l gonească spre laţurile pe care le supraveghează un om de pază (arkyoros). Iepurele prins în laţ este omorât fie de vânător, fie de omul care păzeşte, dacă nu vrea să-l scoată viu din capcană. Laţurile folosite erau de mai multe feluri în funcţie de animalele care urmau să fie prinse  :
      1. laţul arkys, mic şi des, era făcut din fire strânse trei câte trei; lungimea lui este de circa 1,15 m., înălţimea de aproape un metru;
      2. laţul enodia, este mai rezistent fiind făcut din 12 fire şi totodată mai lung (4 până la 9 metri), aşezat de-a curmezişul drumurilor şi la punctele de intersecţie ale cărărilor;
      3. laţul dictya, cu 16 fire, era utilizat pentru prinderea vânatului de orice fel şi pentru a încercui suprafeţe mari, care măsoară de la 20 la 50 de metri; cadrul pe care este prins acest laţ are o înălţime de peste un metru.
      Câinii de vânătoare erau indispensabili pentru vânătoarea cu laţ, astfel că în greceşte vânătorul se numeşte  kynegos, adică „conducător de câini”. Xenofon (în Kynegetikos) consacră multe rânduri creşterii şi dresării câinilor de atac şi a câinilor de urmărire. Unele rase de câini din Laconia erau deosebit de renumite pentru viteza şi eficacitatea lor. Nişte câini de vânătoare cu urechi subţiri şi ascuţite, cu botul prelung, sunt reprezentaţi pe vasele pictate şi pe stelele din epoca clasică.
      Pescuitul era practicat mai ales ca o meserie ce aducea o importantă sursă de venit, fiind cunoscut faptul că grecii, şi mai ales atenienii, mâncau mult peşte. Din această cauză  pescuitul li se părea greci antici o îndeletnicire mult mai puţin nobilă.
      Platon îi sfătuieşte pe tineri (în Legile 823 e) asupra valorii educative a pescuitului şi a vânatului : „Prieteni, fie să nu vă lăsaţi niciodată cuprinşi de plăcerea sau de pasiunea de a pescui în mare sau de a prinde peşte cu undiţa sau de a vâna orice fel de animale acvatice ; să nu vă placă, în sfârşit, nici pescuitul leneş, în care plasele muncesc în locul vostru, fie că dormiţi, fie că vegheaţi”.
      Plutarh (în De solletertia animalium 9) exprimă o opinie larg răspândită încă din epoca clasică care descrie pescuitul ca pe un lucru  care nu are nimic glorios şi e nevrednic de un om liber fiindcă necesită mai multă şiretenie decât forţă şi nu este, ca vânătoarea, un prilej de a face mişcări utile pentru sănătate.
      Un tratat consacrat artei pescuitului va fi scris de Opian (în Halieutica) abia în secolul al II-lea d.Hr.. Descifrarea tehnicilor de pescuit din perioada Greciei antice clasice se poate face pornind de la unele aluzii literare şi anumite monumente figurate, care seamănă foarte mult cu cele de astăzi şi au evoluat mult mai puţin decât cele ale vânătorii.
      Pentru pescuitul cu cârlig şi cu undiţă se folosea ca şi astăzi o undiţă făcută în mod curent din trestie şi un fir de in sau de păr de cal de care se lega o bucată de plută, o greutate şi, la sfârşit, cârligul. Momeala utilizată era formată din viermi sau insecte pentru peştii mici şi pescuţi pentru peştii mari. Se foloseau şi momelile artificiale, cum ar fi „muştele” făcute din capete de lână roşie. Se utiliza încă de pe atunci şi priponul de fund, fără băţ de trestie.
      O cupă din secolul al V-lea î.Hr. arată un băiat ghemuit, cu genunchii îndoiţi, pe o stâncă ce iese din mare; în mâna dreaptă, el ţine o undiţă, iar în stânga un minciog; în apa transparentă, pictorul a desenat nişte peşti, o caracatiţă şi o vârşă.
      Vârşa e un fel de coş de răchită, când mare şi rotunjit, când lunguieţ ca formă şi ascuţit la capete; funcţiona după acelaşi principiu ca astăzi: odată intrat, peştele nu mai putea ieşi din cauza unor beţe ascuţite.
      Plasele de pescuit folosite sunt foarte variate ca tip. În linii mari exista, ca şi astăzi, o deosebire între năvodul în formă de pâlnie, prevăzut cu greutăţi, care e aruncat ca să se desfacă pe apă şi este strâns imediat şi mreaja făcută spre a fi târâtă, dreptunghi lung pe care pescarii îl ţin de capete şi-l trag, ca să îndrepte peştele spre un loc stabilit, operaţie la care puteau lua parte mai multe bărci în acelaşi timp.
      Un tip de pescuit care ţine şi de principiul vârşei, şi de cel al năvodului este cel zis „gen îngrăditură” :' este vorba de o instalaţie fixă, făcută din plase şi din pari; peştii trec printr-un fel de labirint până ajung într-o îngrăditură unde sunt prinşi când se ridică năvodul care formează fundul acestei „camere a morţii”.
      Pescuitul cu harponul sau cu tridentul se practica pentru prinderea cetaceelor, dar şi pentru prinderea peştilor de talie mijlocie şi în special a tonilor.
      Pescuitul tonilor se numără printre activităţile de acest gen care cer personalul cel mai numeros şi organizarea cea mai complicată. Nişte pândari aşezaţi la posturi de observaţie surprindeau sosirea bancurilor de toni şi o semnalau pescarilor; unii dintre aceştia jucau atunci rolul de gonaşi şi îndreptau peştele spre năvoade, cu aceleaşi mijloace desigur ca pescarii greci de astăzi care „în acest scop fac zgomot cu nişte tamburine, bătând apa cu pietre legate de o frânghie, lovind-o cu picioarele şi pocnind cu un băţ într-o scândură de lemn” ei. Bărcile se apropiau apoi una de alta, iar tonii, ridicaţi cu năvoadele la suprafaţa apei, erau străpunşi cu tridentul sau ucişi cu lovituri de cange.
      Pentru prinderea peştelui cu spadă, pescarii aşează în mare un năvod pe care îl aduc apoi spre mal trăgându-l de ambele capete în aşa fel încât el să descrie un semicerc mare; când plasa e destul de închisă, oamenii intră în apă şi măcelăresc peştii lovindu-i cu harponul.
      Grecii vechi practicau şi pescuitul cu torţe sau „cu corabia de foc” pe care îl descrie Opian (în Halieutica IV, 640 -646): „Dacă unele specii de peşti se prind în zorii zilei, pe altele în schimb se pune mâna seara: la cele dintâi umbre ale nopţii, pescarii aprind o torţă şi, manevrându-şi barca zveltă, le aduc peştilor încrezători întunericul morţii: înveseliţi de flacăra răşinoasă a pinului, ei sar în jurul bărcii ca să vadă această lumină fatală a serii şi se expun loviturilor unui trident fără milă”.

      În perioada antică timpul nu putea fi calculat cu precizie, diferitele momente ale zilei erau desemnate într-o exprimare vagă. Grecii, care nu erau interesaţi să numeroteze orele, se foloseau de repere ce se refereau la activitatea soarelui : răsărit, ora când activitatea din piaţă este în toi (către jumătatea dimineţii), amiază, după amiază şi seară. Subdiviziunile zilei au rămas întotdeauna la ei foarte vagi şi aproximative, lucru care avea să le influenţeze chiar ritmul vieţii.
      Totuşi, încă din secolul al V-lea î.Hr., grecii foloseau două de măsurat de măsurat timpul: cadranul solar, preluat din Orient, şi clepsidra sau ceasornicul cu apă, care indica durata prin scurgerea regulată a unei anumite cantităţi de lichid.
      Cadranul solar (gnomon) putea fi fix sau portabil. La Atena, astronomul Meton a aşezat acul vertical de pe planul orizontal al gnomonului de pe Rnyx pentru a indica, cu ajutorul lungimii variabile a umbrei proiectate, momentul stabilit pentru o întâlnire sau pentru o invitaţie. Lungimea acestei umbre era măsurată în picioare.
      Aristofan (în Adunarea femeilor) arată cum Praxinoa îi reproşează soţului ei: „Tu n-o să ai altă grijă, când umbra va fi de zece picioare, decât să mergi, foarte dichisit, la masă”. Poetul comic Eubulos (în Comicorum Atticorum Fragmenta) ne spune despre un mâncău care „fiind invitat la masă de cineva, cum prietenul său îl rugase să vină când umbra de pe cadran va măsura douăzeci de picioare, s-a dus s-o măsoare în zori, la răsăritul soarelui şi a apărut când umbra avea chiar douăzeci şi două de picioare; el a explicat atunci că a întârziat puţin fiindcă a avut treabă şi aşa s-a dus în vizită în zorii zilei”.
      Timpul pentru grecii ce trăiau în mediul rural este marcat de fenomenele naturale (răsărirea grâului, coacere fructelor ş.a.) şi de muncile agricole. Pentru grecii din cetate reperele zilei sunt date de activităţile la care participa : adunările de tot felul, supravegherea propriilor afaceri, negoţul sau exercitarea unei profesii liberale (logografi, avocaţi, profesori sau medici), momente artistice etc.
      Răspândirea cadranelor solare nu i-a făcut pe greci să numeroteze orele începând de la răsăritul soarelui, aşa cum aveau să facă romanii. Cetăţenii greci se trezesc odată cu răsăritul soarelui şi împart timpul în funcţie de obligaţiile pe care trebuiau să le îndeplinească impuse de polis, afaceri sau de luarea meselor. Aristofan (în Norii, 615-616) spune : „Voi, atenienii, dispuneţi de zilele voastre fără nici o socoteală şi daţi peste cap calendarul”.
      Clepsidra era folosită pentru a măsura timpul acordat oratorilor la tribunale, dar era  oprită în momentul citirii acuzaţiilor şi pe perioada audierii martorilor. Orologiul hidraulic, ce funcţiona pe acelaşi principiu ca şi clepsidra, nu este întâlnit în epoca clasică.
      Sărbătorile religioase, foarte numeroase, sunt repere importante în stabilirea modului cum este împărţi anul şi viaţa cetăţilor. Anul oficial începe în timpul verii (luna Hekatombaion).
      Calendarul folosit de lumea greacă veche nu este unul unitar ci prezintă o diversitate dată de faptul că fiecare cetate îşi avea propriul calendar. În cetate se întrepătrund calendarul sărbătorilor religioase (12 luni) cu cel al prytaniilor (are 10 părţi de 35 sau 36 de zile în care sunt exercitate atribuţiile membrilor din Bule).      
      Există o singură sincronizare a calendarelor greceşti dată de sărbătorirea jocurilor olimpice la care participau toţi grecii. Cronologia prezintă faptele istorice în funcţie de aceste sărbători care se desfăşurau odată la patru ani şi care îşi au începutul, conform lui Hippias din Elis (a cercetat inscripţiile ce comemorau victoriile învingătorilor de la Olimpia), în anul 776 î.Hr. Acest calendar a fost folosit până în anul celei de-a 294 olimpiade (400 d.Hr.).   
      Calendarul grecesc a fost greu de realizat din cauza diferenţelor date de decalajul ce rezulta din folosirea calendarului lunar şi calendarului solar. De asemenea, a contribuit şi folosirea de către cetăţile greceşti a unui propriu calendar diferit de a celorlalte, singurele asemănări fiind sărbătorile religioase celebrate. Grecii au încercat să armonizeze acest decalaj folosindu-se de împărţirea pe luni lunare şi succesiunea anotimpurilor şi să fixeze anii după revoluţiile Soarelui şi lunile după cele ale Lunii.
      Calendarul a fost supus unei evoluţii ce cuprindea, la început, 12 luni lunare de 30 de zile. A urmat o încercare de a se armoniza cu ciclul Lunii, folosindu-se alternativ 29 şi 30 de zile. A rezultat un an de 354 de zile care era mai scurt cu o zi faţă de anul solar astronomic. Pentru a recupera timpul pierdut a fost introdusă o a 13 lună o dată la 2 ani lunari. Din secolul al V-lea î.Hr. se foloseşte un nou ciclu : 5 ani din 8 au 354 de zile şi 3 – al treilea, al cincilea şi al optulea – sunt de 384 de zile (au o lună de 30 de zile în plus).
      Organizarea calendarului după anotimpuri a dat luni ce purtau numele zeilor sau ale celebrărilor religioase. Fiecare lună începe cu Luna nouă; prima zi se numeşte noumenia (Lună nouă). Ultima poartă numele ene kai nea (veche şi nouă) zi intermediară între cele două luni.
      Cele 30 sau 29 de zile se împart în 3 decade, prima menos Apehomenon, a doua menos Hesounkos, a treia menos Ftinontos. În ultimă decadă zilele se numără invers. Anii poartă numele arhontelui eponim, magistrat ales pe un an, care este înscris la începutul actelor oficiale.
      Organizarea lunilor şi împărţirea lor în anotimpuri şi decade cuprindea :

 

ANOTIMPURILE
Luni de vară
Luni de toamnă

- iulie (aprox.) – Hekatombaion – 30 de zile
- august – Metageitnion – 29 de zile
- septembrie – Boedromion – 30 de zile

- octombrie – Pyanopsion – 30 de zile
- noiembrie – Maimakterion – 29 de zile
- decembrie – Poseideon – 29 de zile

                            Lună intercalară

- Poseideon – 30 de zile

Luni de iarnă
Lunile de primăvară
- ianuarie – Gamelion – 30 de zile
- februarie – Anthesterion – 29 de zile
- martie – Elaphebolion – 30 de zile
- aprilie – Mounichion – 29 de zile
- mai – Thargelion – 30 de zile
- iunie – Skirophorion – 29 de zile

 

DECADELE

Prima decadă

A doua decadă

A treia decadă

1   noumenia
2   deutera
3   trite
4   tetarte
5   pempe
6   ekte
7   ebdome
8   ogdoe
  ennate

11 prote
12 deutera
13 trite
14 tetarte
15 pempe
16 ekte
17 ebdome
18 ogdoe
19 ennate
20 dekade

21 dekade
22 ennate

24 ebdor
25 ekte
26 pempe
27 tetarte
28 irite
29 deutera
30 ene kai nea

 


simpozion_gr
Simpozionul în Grecia antică