Un copil a fost „recunoscut” oficial abia după şapte zile de la naştere. Printr-o ceremonie specială tatăl înconjoară cu copilul vatra casei, iar în a zecea zi acesta primeşte un nume.
     La împlinirea vârstei de şaisprezece ani, în timpul festivalului de la Apatouria, copilul este primit în phratrie (fraternitate) primind dreptul de a fi cetăţean. Pericle, în 451 î.Hr., impune ca tatăl să jure că soţia sa s-a născut ateniană şi că fiul său provine dintr-o căsătorie legală. După aceasta membrii consiliului de fraternitate votează „recunoaşterea” acestuia şi numele său este trecut în registru.
     Când un băiat a împlinit optsprezece ani, el a fost înscris în deme; tatăl său ţine din nou un jurământ solemn în faţa adunării demei, după care aceasta votează. După ce tânărul a fost „recunoscut” de demă, numele său a fost înregistrat în registrul demei (metroon). Acesta a fost modul prin care atenienii îşi legitimau statutul de cetăţean, şi fără această procedură a fost imposibil de a se obţine statutul de cetăţean.
     În cazul în care nu există un moştenitor de sex masculin, exista opţiunea unei adopţii. De preferinţă, era adoptat un băiat ce provenea din rudele lor şi care era deja mai în vârstă. Acesta permitea ca proprietăţile familiei să nu se piardă. şi în cazul adopţiei trebuia să fie urmată procedura de prezentare a băiatului în faţa fraternităţii de către tatăl adoptiv şi înscrierea acestuia în registru demei.
     A altă problemă apărea în cazul în care băiatul a fost ilegitim. Copiii nelegitimi – proveniţi dintr-o căsătorie invalidă –  nu a beneficiat de drepturi, fie cele ale familiei (în ceea ce priveşte cererile de moştenire sau participarea la ceremonii religioase) sau cele cuvenite unui cetăţean.
     Copiii nu sunt numeroşi în cadrul familiei, Platon susţinând (Legile, 930 d) că un băiat şi o fată sunt suficienţi.
     Creşterea copiilor intră până la vârsta de şapte ani în atribuţiile mamei. Arheologia a dezvăluit diferite tipuri de jucării folosite de copiii acelor vremuri: păpuşi, zornăitori şi alte dispozitive de joacă. De asemenea, surse scrise ne dau informaţii cu privire la poveştile  pe care le ascultau copiii, de exemplu spuse  - de exemplu, a martorilor şi a eroilor lui Esop.
     La împlinirea vârstei de şapte ani băieţii şi fetele au început să fie trataţi diferit. Un băiat începea să se ducă la şcoală, unde era însoţit de un pedagog (paidagogos), de regulă acesta fiind un sclav de încredere. Educaţia a fost privată, profesorii fiind plătiţi de părinţi. Citirea, scrierea şi aritmetica au fost predate de către grammatistes, muzica era învăţată cu un kithara,  iar exerciţiile fizice erau făcute sub îndrumarea unui paidotribes
     Mai târziu, tânărul îşi putea continua educaţia devenind elev al unui sofist. Totuşi, din cauza unor taxe extrem de ridicate numai fiii unor oameni bogaţi aveau şansa să urmeze cursurile acestora.
     Efebii (tineri de optsprezece-douăzeci) urmează să servească timp de doi ani în armată. Această perioadă, care devine cea mai importantă etapă din viaţa lor, devine o punte de legătură între copilărie şi maturitate prin pregătirea civică pe care o dobândeşte şi care-l ajută să se lanseze în polis.

 

     La Atena, tatăl de familie are aproape întreaga libertate de a-şi creşte el însuşi copiii cum crede de cuviinţă sau de a-i pune pe alţii s-o facă, până când copiii împlinesc 18 ani, moment în care tânărul devine cetăţean şi îşi inaugurează viaţa civică deprinzând meşteşugul armelor.
     Există o deosebire foarte mare între creşterea copiilor spartiaţi şi cei atenieni. Încă din cea mai fragedă copilărie, copiii spartanilor par să fi fost obiectul unui dresaj, al unei creşteri speciale. Plutarh (în Licurg 16, 4) ne spune  că „doicile laconiene erau grijulii şi pricepute: în loc să înfăşoare în scutece copilaşii pe care îi creşteau, ele le lăsau membrele şi chiar tot corpul absolut libere; ele îi obişnuiau să nu facă mofturi şi să nu aibă sensibilităţi la mâncare, să nu se sperie de întuneric, să nu se teamă când sunt singuri, să nu manifeste capricii vulgare, să nu plângă şi să nu ţipe”.
     Micuţul atenian încă din primele zile de la naştere este înfăşurat cu o fâşie de stofă petrecută în spirală şi strânsă foarte tare care îi lăsa membrele mai puţin libere. Pentru a-i creşte într-un regim disciplinat şi lipsit de capricii multe familii aristocratice ateniene care aveau nevoie de o bonă pentru progenitura lor, o căutau cele mai adesea la Sparta.
     Vasele pictate redau imagini ale leagănelor care sunt cele mai adesea nişte coşuri de răchită sau un fel de copăi de lemn, dar ocazional ele pot avea şi forme ciudate, ajungând să semene cu un pantof, dacă nu cumva această fantezie nu trebuie să fie pusă pe seama pictorului.
     Obiceiul de a legăna copiii şi de a li se cântau cântece de leagăn pentru a-i adormi este prezent peste tot. Platon (în Legile 7, 790) compară aceste practici cu folosirea combinată a dansului şi a muzicii când este vorba să fie vindecaţi cei care suferă de boala Coribanţilor, adică cei care sunt stăpâniţi de duhuri.
     Alăptarea copiilor era făcută, de regulă, de mame, aşa cum o descrie Lysias (în Asupra uciderii lui Eratostene 9) pe nevasta lui Euphiletos care, ca să-i vină mai uşor, se mutase la parter, în camera copilului, lăsându-şi bărbatul să stea la etaj, acolo unde stau de obicei femeile; în felul acesta, ea nu mai risca să cadă când cobora scara pe întuneric şi putea să-i dea copilaşului să sugă noaptea.
     Familiile bogate îşi permiteau să aibă o doică, care este de cele mai multe ori o sclavă, dar care poate fi şi o femeie liberă din păturile de jos. Eschil (în Choeforele 749-760) arată cum doica lui Oreste povesteşte într-un chip foarte realist ce îngrijiri îi dădea ea fiului lui Agamemnon şi este evident că poetul se inspiră, în această descriere, din lucrurile pe care le putea vedea, pe vremea lui, la Atena: „Vai, Oreste al meu, pentru care-am ostenit atâta, pe care l-am primit din pântecele maicii sale şi l-am crescut! şi câte necazuri n-am avut mereu, din cauza ţipetelor lui ascuţite care mă făceau să alerg toată noaptea! şi tot ce-am suferit e în zadar. O făptură care nu ştie nimic, trebuie s-o creşti ca pe un căţeluş, nu-i aşa? Trebuie să-i faci voia. În scutecele lui, copilul nu vorbeşte, chiar de-i e foame sau sete ori simte vreo nevoie şi burticica lui se uşurează singură. Ar fi trebuit să fiu puţin ghicitoare şi, cum m-am înşelat adesea, am ajuns să spăl scutece; făceam treabă şi ca spălătoreasă şi ca doică”.
     Pe multe vase pictate sunt imagini ce arată o doică ce aduce mamei bebeluşul gol, după ce tocmai îl spălase, pentru a fi alăptat. Fireşte însă, multe doici alăptau chiar ele copilul care le era încredinţat.
     Aristofan (în Norii 1381-1384) arată cum moş Strepsiade îi aminteşte fiului său Pheidippides cum l-a îngrijit când era copil mic : „Eu te-am crescut şi îţi ghiceam din gângurit toate gândurile. Spuneai «bru», eu şi înţelegeam şi-ţi dădeam să bei. Cereai «mama» pe dată veneam şi-ţi aduceam pâine. Cum spuneai «caca» te şi scoteam afară şi te ţineam înaintea mea”. Acest text ne poate îndruma spre concluzia că la Atena era normal ca tatăl de familie să se ocupe astfel de copilaşul lui. Însă, acest fapt fără îndoială că nu era un obicei, trebuie să fi fost ceva cu totul excepţional şi Aristofan îl prezintă tocmai pentru a stârni râsul.
     Strepsiade s-a căsătorit cu „o fandosită”, o femeie cochetă pe care o interesează mai mult propria sa toaletă decât cea a copilului şi poate că şi Strepsiade, care e un zgârie-brânză, n-a vrut să cheltuiască bani luând o doică. În orice caz, atenienii aveau prea multe treburi în afara casei ca să se poată interesa prea mult de copiii mici.
     Mama, conform statutului ei de femeie, sta închisă cu copiii ei în casă, vedea de ei şi îi îngrijea cu ajutorul sclavelor. Mai târziu, de îndată ce băieţii vor merge la şcoală, ea nu va mai putea nici să-i ajute, nici să înţeleagă ce învaţă ei, deoarece propria ei educaţie, ca educaţia tuturor fetelor, de altfel, n-a fost câtuşi de puţin îngrijită, dar, câtă vreme sunt prea mici ca să meargă la şcoală, copiii sunt lăsaţi numai în grija ei şi a femeilor din casă.
     Copilului din leagăn îi erau  cântate cântece de leagăn şi diferite melodii de mame şi dădace, care îi mai şi spuneau, de îndată ce era el în stare să priceapă, „poveşti” tradiţionale şi aceasta era prima lui învăţătură. Nu se cunosc prea multe despre aceste cântece şi poveşti.
     Copiii neascultători erau ameninţaţi cu tot felul de personaje fabuloase înspăimântătoare – „căpcăuni” –, al căror nume era Acco, Alphito, Gello, Gorgo, Empousa, Lamia, Mormo sau Mormolyke, Ephialtes. Lupul era şi el o sperietoare, aşa cum se vede din fabula lui Esop, Lupul şi bătrâna.
     Copiii cuminţi beneficiau de povestiri nostime, în care rolurile principale le aveau animalele, acele poveşti esopice pe care Socrate le-a ştiut pe dinafară până la bătrâneţe şi pe care s-a străduit să le versifice în închisoare, puţin timp înainte de a muri. Aceste fabule aveau o morală a experienţei şi ca atare ele conţineau o învăţătură.
     Tot mamele şi dădacele iniţiau copilul, puţin mai târziu, în mitologie şi în legendele naţionale, transmiţându-i ceea ce învăţaseră şi ele, în copilărie şi mai târziu, luând parte la sărbătorile religioase şi privind operele de artă. În felul acesta, ele îi pregăteau pentru momentul când aveau să citească, când începeau şcoala, poemele lui Homer şi Hesiod.

     Jocurile copiilor din Grecia antică sunt asemănătoare cu cele a tuturor copiilor din toate ţările. Joaca ocupă o parte importantă din viaţa copiilor. Platon le spune părinţilor să-i lase pe copii să se joace în voie, până la vârsta de 7 ani, dar recomandă totuşi ca aceste jocurile să fie îndreptate şi spre deprinderea unei meserii viitoare.
     Aristotel  (în Politica 5, 6, 1) scrie şi el : „Copiii trebuie să facă ceva şi pe bună dreptate este privită drept una din invenţiile frumoase ale lui Archytas (filosof şi om de stat din Tarent) plesnitoarea (platage) pe care o dăm copiilor mici ca să nu spargă nimic prin casă cât timp se joacă cu ea, căci copiii nu pot sta liniştiţi nici măcar o clipă; plesnitoarea este dar o jucărie potrivită pentru ei”. Dacă plesnitoarea făcea prea multă gălăgie, erau totuşi de plâns mama şi tatăl copilului, când stătea acasă!
     Copiii se jucau cu mingea (sphaira), cu balonul, cu ţinţarul, cu bilele, cu yoyo-ul, cu sfârleaza, cu arşicele (astragaloi) şi se dădeau în leagăn. Copiii mai mici îşi aveau propriile jucării specifice vârstei, de exemplu micile cărucioare pe care le trag după ei copiii de pe vasele pictate. Aristofan (în Norii 861-864) spune că Strepsiade îi cumpărase o astfel de jucărie fiului său Pheidippides : „Dă-mi ascultare, îi spune el, fiindcă şi eu te-am ascultat când va, mi-aduc aminte, când aveai 6 ani şi încă nu vorbeai bine. Primul obol pe care l-am primit ca heliast l-am dat ca să-ţi cumpăr la Diasia (sărbătoarea lui Zeus) un cărucior”.
     Cu ocazia mai multor sărbători religioase (Diasia şi mai ales Anthesteria, celebrată la sfârşitul lui februarie), ce ofereau prilejul unor distracţii, exista obiceiul să li se cumpere jucării copiilor, fie cărucioare.
     Pe unele vase mici făcute pe măsura lor, un fel de oinochoai în miniatură, erau înfăţişaţi pictaţi copii, aproape întotdeauna goi, purtând pe piept, ca pe o eşarfă, un lanţ de amulete şi jucându-se. Aceste amulete (probascania) erau purtate, după credinţa lor, pentru ca să-i ferească de deochi, de insucces, de boală. Băieţii mici probabil că se jucau aşa, aproape goi, în gineceu, în timp ce fetiţele, reprezentate şi ele pe aceste vase, poartă de obicei o rochie sumară.
     Arheologii au găsit în săpături multe figurine de lut ars care erau jucăriile copiilor mici, ca de pildă tetine de diferite forme, căluţi pe rotiţe şi tot felul de animale (porci, cocoşi, porumbei etc.), iar pentru fetiţe, nenumărate păpuşi, dintre care unele mişcau (erau neuroplasta)
     De asemenea, copiii se jucau şi cu jucării confecţionate de către ei. Tot Strepsiade (Aristofan în Norii 861-864) îi laudă inteligenţa fiului său lui Socrate : „Era de-abia un prichindel, nu mai înalt de-atâta, când modela case de lut, sculpta, acasă, corăbii de lemn, construia cărucioare mici de piele şi făcea de minune broscuţe din coji de rodie”. Plutarh (în Dion, cap.9) arată că, tiranul Dionysios, fiind copil şi nu avea nici un tovarăş de joacă din cauza firii extrem de bănuitoare a tatălui său, pentru a se putea juca a început să-şi confecţioneze singur „cărucioare, lămpi, scaune şi mese de lemn”.
     Joaca copiilor nu se desfăşura doar prin intermediul unor jucării confecţionate, ci şi cu animale vii, mai ales cu câini, aşa cum se vede din imaginile pictate de pe vase, dar şi cu raţe sau cu prepeliţe, pe care le creşteau, cu şoareci şi cu nevăstuici şi chiar cu lăcuste. Uneori, gineceul tindea să se arate ca o mică menajerie.