Femei din Atena       Democraţia ateniană este riguros dominată de către bărbaţi. Soţia unui cetăţean nu are nici un drept, nici politic, nici juridic, aidoma cu sclavii. Femeile au pierdut aici rolul important pe care-l jucau în societatea minoică şi pe care-l păstraseră în parte, pe cât se pare, în epoca homerică.
        Condiţia de dependenţă şi subordonare a femeii ateniene este vizibilă în primul rând în viaţa fetelor nemăritate şi în modul cum ajung ele să se căsătorească.
        O fată nemăritată nu are cum să cunoască în mod liber tinerii necăsătoriţi, fiindcă ea nu părăseşte niciodată apartamentul rezervat femeilor, gineceul. Dacă femeile măritate li se poate întâmpla uneori să iasă afară pe poartă, fetele de măritat de-abia dacă-şi fac apariţia în curtea interioară, căci ele trebuie să trăiască la adăpost de priviri, ferite chiar şi de bărbaţii din propria lor familie.
        Educaţia primită de o tânără ateniană este deprinsă de la mama ei, sau de la o bunică, sau de la slujnicele din casă. Tânăra învaţă doar deprinderile casnice: bucătăria, prelucrarea lânii şi ţesutul, poate şi unele rudimente de citit, de socotit şi de muzică. Fetele au ocazia de a ieşi din casă doar în timpul unor sărbători religioase în cadrul cărora ele asistă la sacrificiu şi iau parte la procesiune, aşa cum se vede şi pe friza Partenonului care înfăţişează Panateneele. Totuşi, unele fete învaţă să cânte şi să danseze ca să poată face parte din corurile religioase, dar corurile de fete sunt întotdeauna despărţite cu stricteţe de corurile de băieţi.
        În Economicul lui Xenofon, Ischomachos spune despre tânăra lui soţie: „Ce putea ea să ştie, Socrate, când am luat-o la mine în casă ? Încă nu împlinise 15 ani când a venit la mine; până atunci trăise sub o supraveghere, strictă: ea trebuia să vadă cât mai puţine lucruri, să audă cât mai puţine lucruri, să pună cât mai puţine întrebări” .
        Acesta era, într-adevăr, idealul bunei educaţii, idealul de sophrosyne pentru fete.
        Soţia legitimă trebuie să fie fiică de cetăţean. Ea a fost crescută în acel gineceu care îi este domeniu şi aproape închisoare. Minoră, de la naştere până la moarte, ea nu face, căsătorindu-se, decât să-şi schimbe tutorele.
        Acelaşi Ischamachos, îi spune tinerei sale mirese: „Ai înţeles acum de ce te-am luat în căsătorie pe tine şi de ce părinţii tăi mi te-au dat mie ? Nu mi-ar fi greu să-mi găsesc pe altcineva ca tovarăş de pat, îţi dai seama desigur de asta. Dar, după ce am meditat, eu pentru mine şi părinţii tăi pentru tine, care ar fi cel mai bun asociat pe care ni l-am putea lua ca să se ocupe de casa noastră şi de copiii noştri, eu te-am ales pe tine, tot aşa cum părinţii tăi m-au ales pe mine, probabil dintre alte partide posibile.”
        Tatăl care este kyrios („domn şi stăpân”) asupra fetei îi alege un soţ şi ia hotărâri în privinţa ei. În lipsa acestuia alegerea o face un frate născut din acelaşi tată sau un bunic sau, în sfârşit, tutorele ei legal. Desigur putem presupune că era şi ea întrebată în multe cazuri, dar nu avem nici o dovadă în acest sens şi consimţământul ei nu era câtuşi de puţin necesar.
        Herodot, e drept, ne relatează o faptă neobişnuită a unui atenian din secolul al VI-lea î.Hr.: „Faţă de cele trei fiice ale sale, el s-a purtat astfel: când le-a venit vremea să se mărite, el le-a dat zestrea cea mai strălucită şi apoi a lăsat-o pe fiecare să aleagă dintre toţi atenienii pe acela pe care-l voia de bărbat şi a măritat-o cu el”.
        Herodot, care trăia în secolul al V-lea î.Hr., aminteşte purtarea acestui tată, elogiind-o pe cât se pare, şi putem bănui că o aproba, dar, în acelaşi timp, el o prezintă ca pe un fapt cu totul ieşit din comun. Regula e cea pe care o formulează în versuri un autor din epoca târzie, Naumachius (în Despre sfaturi conjugale): „Ia-ţi bărbatul pe care-l vor părinţii”.
        Pentru a ieşi din casă pentru a-şi vizita rudele sau pentru a merge la baie, întotdeauna trebuia să fie sub stricta supraveghere a unei sclave. Uneori, în tovărăşia seniorului şi stăpânului ei. Ea nu se duce nici la piaţă. Nu cunoaşte pe prietenii soţului său, nu-l însoţeşte la banchetele unde el se întâlneşte cu aceştia şi la care se întâmplă să-şi aducă concubinele. Dacă devine văduvă, trece sub tutela fiului său mai mare.

        Singura ei ocupaţie este să dea soţului copiii pe care el îi doreşte, să-şi crească fiii până la 7 ani, vârstă la care ei îi scapă de sub control. Îşi păstrează însă fetele şi le formează în gineceu, pentru viaţa pe care a dus-o ea însăşi, pentru trista condiţie de menajeră reproducătoare. Soţia unui cetăţean atenian nu este decât un „obiect făcut pentru grijile menajului”. Ea nu este pentru atenian decât prima dintre servitoarele sale.
        Totuşi diferinţele dintre clasele sociale au produs şi alte forme comportamentale. Atenienii săraci, care nu aveau decât o locuinţă mică, le îngăduiau mai uşor nevestelor lor să plece de acasă. De altfel, pentru a asigura întreţinerea familiei ele erau deseori silite să lucreze în străini, de multe ori le regăsim ca vânzătoare la piaţă. Deci, deşi viaţa lor trebuia să se desfăşoare conform normelor sociale ale timpului în interiorul casei, femeile de multe ori trebuiau să lucreze în afara ei.
        Atenienii din clasa mijlocie şi cei din clasa avută par să fi fost mult mai severi în privinţa asta; e adevărat însă că soţiile lor aveau un gineceu mai spaţios şi adesea chiar o curte interioară unde puteau ieşi la aer ferite de privirile indiscrete.
        O femeie, chiar dacă făcea parte din burghezie, avea de făcut din când în când o cumpărătură cu caracter personal  –  un obiect de îmbrăcăminte sau de încălţăminte  –  care o obliga să iasă din casă. În această împrejurare, ea avea în mod obligatoriu o însoţitoare, care era una dintre sclavele ei.
        Doar sărbătorile cetăţii şi evenimentele familiale le pun pe femei în situaţia de a ieşi din casă. Aristofan (în Tesmoforiile) descrie  o sărbătoare desfăşurată la Atena, numită Tesmoforiile, la care nu participă decât femeile măritate.
        Atenienele din secolul al IV-lea î.Hr. plecau de acasă mai ales cu prilejul sărbătorilor religioase. Reprezentaţiile teatrale erau însă o parte constitutivă a sărbătorilor în cinstea lui Dionysos. Orice s-ar spune, femeile aveau fără nici o îndoială dreptul de a asista la ele. Se foloseau desigur de acest drept pentru a vedea tragediile, care erau urmate, ce-i drept, de o dramă satirică, adesea foarte licenţioasă. Asistau ele oare şi la comediile lui Aristofan (la Lisistrata, de pildă) care nu respectă câtuşi de puţin acea virtute alcătuită din decenţă, pe care atenienii o preţuiau mai mult decât orice la nevestele lor, sophrosyne ?
        Un pasaj al lui Platon (în Legile 658) ne face să credem că atenienele cu educaţie aleasă preferau tragedia şi evitau, desigur, să se arate la spectacolele de comedie. Aristotel (în Politica 4, 17) vorbeşte de ceremoniile licenţioase care au loc în multe dintre cultele greceşti şi-i sfătuieşte pe bărbaţi să ia parte la ele singuri, fără neveste şi copii.
        Aşa procedau desigur capii de familie care se îngrijeau mai mult de moralitate, dar rămâne probabil, cu toate acestea, că ei erau o excepţie şi că în rândurile publicului lui Aristofan se aflau foarte multe femei din păturile de jos şi că ele nu rămâneau cu nimic în urmă când era vorba să se distreze şi să râdă cu ingeniozitate de cele mai mari grosolănii.
        În cazul adulterului soţiei, soţul era obligat să o repudieze. Bărbatul putea să-şi repudieze soţia chiar şi fără motiv, singura formalitate ce trebuia făcută era o declaraţie faţă de martori, cu condiţia de a restitui dota sau de a-i plăti dobânzile. El îşi păstra copiii. Divorţul cerut de femeie, în schimb, reuşeşte foarte rar şi numai în virtutea unei decizii judecătoreşti, motivată prin maltratări grave sau o infidelitate notorie. Dar această infidelitate rezidă în moravuri: ea are conştiinţa împăcată.
        Chiar femeia care zăboveşte, din curiozitate, la poartă este suspectată. Bărbaţii sau sclavii merg de obicei în agora să facă cumpărăturile necesare vieţii de toate zilele.
        Căsătoria nu pune capăt vieţii sedentare pe care o duc femeile, închise în casă. Fireşte, la Atena, gineceele nu au uşi închise cu cheia (decât noaptea), nici ferestre cu gratii, dar datinile sunt de ajuns ca să le ţină pe femei în casă. Menandru (în Fragmentul 546) exprimă aceste datini stricte prin formule imperative: „O femeie cinstită trebuie să rămână acasă; strada e pentru femeile ticăloase”.
        Lysias (în Asupra uciderii lui Eratostene) scrie că un soţ încornorat, care l-a ucis pe iubitul soţiei sale, le spune judecătorilor: „La început, soţia mea era o soţie model, gospodină pricepută şi chibzuită, desăvârşită stăpână a casei. Dar mi-am pierdut mama şi această moarte a fost pricina tuturor nenorocirilor mele. Într-adevăr, pe când lua parte la înmormântarea ei, nevastă-mea a fost zărită de Eratostene, care, cu timpul, a reuşit s-o seducă: el a pândit-o pe sclava care mergea la piaţă, a luat legătura cu stăpâna ei şi a dus-o la pierzare”.
        Acelaşi împricinat povesteşte mai departe, în discursul lui, cum l-a înştiinţat de necazul care se abătuse asupra lui sclava unei alte femei măritate, care era şi ea iubita lui Eratostene, şi cum a făcut-o pe sclava soţiei lui să-i mărturisească totul, ameninţând-o: „Ea mi-a povestit cum a acostat-o, după înmormântare ...; în sfârşit, la Tesmoforii, pe când eu eram la ţară, ea s-a dus la sanctuar cu mama lui”.
        Când un atenian invită la el acasă nişte prieteni, nevasta lui nu apare în sala în care are loc ospăţul, andron, decât poate pentru a-i supraveghea pe sclavii care servesc la masă, şi ea nu-şi însoţeşte bărbatul când el e poftit de vreun prieten. Numai la sărbătorile de familie stau femeile la un loc cu bărbaţii.
        Pe femeie nu trebuie nici măcar s-o intereseze ce se întâmplă în afara casei: aceste lucruri îl privesc pe bărbat şi numai pe el. De altfel, ea nu are prea des ocazia de a vorbi mai mult cu bărbatul ei, care lipseşte de-acasă mai tot timpul şi care nu stă în mod obişnuit cu ea la masă, pe cât se pare. În Economicul lui Xenofon, Critoboulos îl întreabă pe Socrate: „Există oameni pe care să-i cunoşti şi cu care să stai de vorbă mai puţin decât cu nevastă-ta?”, iar acesta îi răspunde: „Dacă există, atunci chiar că nu există”.

        Cât despre bărbaţi, războiul acesta care nu se mai termina îi ţinea mereu departe de nevestele şi de căminele lor şi nici ei nu s-au sfiit să dea frâu liber dorinţelor lor.

        Soţia ateniană, ce trăieşte închisă în casă, are autoritatea în conducerea gospodăriei, cel puţin atâta vreme cât domnul şi stăpânul ei nu-i pune piedici. Ea este cea care domneşte în interiorul casei, având grijă de toate. Aici ea este stăpână (despoina) peste sclavii ei. Soţul ei are destule ocupaţii în afara casei – la ţară, munca câmpului şi vânătoarea, iar la oraş, meseria lui şi participarea la treburile politice şi juridice ale cetăţii – ca să fie silit, o bună parte din timp, să-şi lase nevasta să organizeze gospodăria după bunul ei plac.
        Xenofon (în Economicul 3, 12) ne îngăduie să aflăm în detaliu ce îndatoriri are stăpâna casei. Să amintim doar aceste recomandări ale lui Ischomachos către soţia sa: „Va trebui să stai acasă, să-i trimiţi la lucru împreună pe toţi servitorii care nu lucrează acasă şi să-i supraveghezi pe cei care lucrează acasă; să iei în primire ceea ce ţi se aduce, să împărţi ceea ce urmează să fie cheltuit, să te gândeşti dinainte la ceea ce trebuie să fie pus deoparte şi să ai grijă să nu cheltuieşti într-o lună ce-ar trebui să cheltuieşti intr-un an. Când ţi se va aduce lână va trebui să te îngrijeşti să se facă haine pentru cei care au nevoie, şi va trebui să te îngrijeşti ca rezervele de grâne să nu se strice ... Când se va îmbolnăvi un slujitor va trebui întotdeauna să veghezi să i se dea îngrijirile necesare”.
        Femeia nu face ea însăşi pâinea decât în familiile foarte sărace. Când trimişii lui Alexandru l-au însoţit acasă pe atenianul Focion, din cât spune Plutarh, „au găsit multă simplitate în gospodăria lui: nevasta lui frământa pâinea, iar Focion se ducea chiar el să scoată apă din puţ pentru a-şi spăla picioarele”. În mod obişnuit aceste munci erau făcute de sclavi, pe care îi supraveghea însă despoina, ca pe vremea lui Homer, când Euricleea spăla picioarele lui Ulisse.
        Însemnul autorităţii unei femei sunt cheile pe care le ţine asupra ei, în special cele de la cămara cu provizii şi de la beci. Teofrast (în Caractere 18) ne zugrăveşte astfel portretul omului neîncrezător: „După ce s-a vârât în pat, o întreabă pe nevastă-sa dacă a închis sipetul, dacă a pus sigiliul pe dulapul în care ţin argintăria, clacă a zăvorit poarta de la curte” . Dar dacă o femeie este lacomă, beţivă sau risipitoare, bărbatul ei se poate hotărî să-i ia cheile.
        Mărturia lui Aristofan în legătură cu viaţa pe care o duc femeile e greu de folosit, căci nu ştim întotdeauna unde se termină tabloul vieţii reale şi unde începe caricatura. Cu toate acestea, comediile lui ne lasă impresia că, încă de la sfârşitul secolului al V-lea î.Hr., vechea claustrare a femeilor admitea foarte multe excepţii şi nu e greu să înţelegem de ce: războiul peloponeziac îi silea pe bărbaţi să stea departe de căminele lor şi mai mult decât în timp de pace, mobilizându-i pentru expediţii războinice sau pentru paza zidurilor de incintă.
        Aristofan (în Lisistrata) descrie corul femeilor, format din femei de condiţie liberă fără doar şi poate, ateniene pe deasupra, care cântă: „În zorii zilei mi-am umplut urciorul la fântână cu greu, din cauza mulţimii, a zarvei şi a cratiţelor care se ciocneau una de alta, îmbrâncită de gloata de slujnice şi de sclavi însemnaţi cu fierul roşu” .
        Aristofan spune că femeile merg nu numai la fântână, ci şi în agora să cumpere alimente şi să-şi vândă produsele proprii, cum făcea mama lui Euripide care era, pe cât se pare, zarzavagioaică.
        Demostene (în Împotriva lui Eubelides 34, 35) vorbeşte într-un discurs judiciar despre o ateniană care a fost întâi vânzătoare de panglici şi apoi doică dar atenienele nu exercitau o meserie decât când ajungeau la cea mai mare nevoie, pe când nevestele metecilor se ocupau adesea cu ţesutul lânii, cu cizmăria, cu croitoria etc. Unele dintre ele par să fi fost adevărate „femei de afaceri”.

        Se întâmpla şi ca unii atenieni mai neciopliţi, mai ales cei de la ţară, să fie puşi în situaţia de a se înclina în faţa unei neveste şirete şi autoritare. În Norii lui  Aristofan, ţăranul Strepsiade se vaită că a luat de nevastă „o orăşeancă, o domnişoară, o fandosită” care nu l-a lăsat nici măcar să-i dea fiului lor numele pe care-l dorea; el voia să-i dea, după obicei, numele propriului său tată, Pheidonides („economul, zgârcitul”); ea insista pentru un nume terminat în hippos („cal”), deoarece cavalerii erau oameni înstăriţi, aristocraţi; fiecare a contribuit cu ceva şi din acest compromis a ieşit numele Pheidippides („cel care-şi cruţă calul”).
        Se pare deci cu adevărat că la Atena nu exista, în general, decât puţină intimitate, puţine schimburi intelectuale, puţină dragoste adevărată între soţi. Bărbaţii îşi făceau vizite unii altora şi se întâlneau mereu la agora, la tribunale, la adunare şi în treburile lor. Femeile trăiau separat. Gineceul era întotdeauna despărţit în mod clar de andron.

        Atenianul care nu găseşte acasă împlinirea nevoilor trupeşti şi sentimentale, deoarece în ochii lui nevasta nu e decât mama copiilor lui şi stăpâna casei, caută să şi le împlinească în afara căminului.
        Aici se cuvine să facem totuşi o distincţie între secolul al V-lea î.Hr. şi secolul al IV-lea î.Hr.. Soliditatea familiei ateniene pare să se fi menţinut de-a lungul celei mai mari părţi din secolul al V-lea î.Hr., dar războiul peloponeziac, care a durat 30 de ani şi a fost sălbatic, a adus mari schimbări în moravuri. Ciuma îngrozitoare din 430 – 429 Î.Hr. care l-a răpus pe Pericle a fost urmarea acestui conflict.
        Iată cum descrie Tucidide efectele pe care le-a avut ea asupra moralităţii publice: „Asistând la spectacolul vicisitudinilor subite, văzând cum cel bogaţi sunt seceraţi de moarte pe neaşteptate şi cei fără un ban moştenesc o avere, oamenilor le-a venit mai uşor să se dedea pe faţă la nişte plăceri pe care mai înainte le-ar fi ascuns. Ei căutau satisfacţii imediate şi socoteau că nu trebuie să se gândească decât la voluptăţi, cuprinşi fiind de ideea că nu erau stăpâni pe bunurile şi pe viaţa lor decât o zi”.
        Multe femei au devenit mai libere în purtări, urmând modelul femeilor spartane, care nu duceau nici pe de departe viaţa retrasă a atenienelor şi trăiau mai mult în societatea bărbaţilor. Aceste dezordini au determinat numirea unui magistrat special (gynaiconomos), însărcinat să vegheze asupra comportării femeilor şi mai ales asupra luxului lor, care-l preocupase cândva şi pe Solon.
        Citind lucrările lui Aristofan, Lisistrata ( jucată în 411 î.Hr.) şi Adunarea femeilor (reprezentată în 392 î.Hr.), putem socoti că multe femei ateniene, constatând că politica pe care o făcuseră numai bărbaţii ducea cetatea la pierzare, s-au gândit că treburile ar merge poate mai bine dacă ar avea şi ele un cuvânt de spus şi dacă şi-ar sfătui soţii, dar în aceste piese caricatura se amestecă cu farsa plină de fantezie şi ele nu ne îngăduie să tragem concluzia că ar fi existat ceea ce astăzi s-ar numi o „mişcare feministă”, mişcare de neconceput în Atena antică.
        De altfel, chiar Praxagora, travestită în bărbat şi vorbind ca atare, pune în contrast astfel, în Adunarea femeilor, tradiţionalismul liniştit al femeilor şi mobilitatea neliniştită şi inovatoare a bărbaţilor: „Obiceiurile femeilor sunt mai bune decât ale noastre, am să v-o arăt: în primul rând, ele spală lâna cu apă caldă întotdeauna, după obiceiul din vechime, şi nu-i chip să le vezi încercând vreo schimbare. Cetatea atenienilor însă, când are o tradiţie bună, s-ar crede pierdută dacă nu s-ar strădui s-o transforme. Femeile stau jos şi fac friptura ca mai înainte; ele coc prăjiturile ca mai înainte; aduc iubiţi în casă ca mai înainte; îşi pregătesc bunătăţi ca mai înainte; iubesc vinul fără apă ca mai înainte; iubesc jocul dragostei ca mai înainte”.

 

        Bărbatul nu se lipseşte nici de concubine, nici de curtezane. Un discurs atribuit lui Demostene declară: „Avem curtezane ca să ne distrăm, concubine ca să ne îngrijească zi de zi, neveste ca să ne dea copii legitimi şi ca să păzească cu credinţă căminul nostru”.
        Se pare că în secolul al IV-lea î.Hr. mulţi atenieni aveau o concubină (pallake) fără să se despartă, din această cauză, de nevasta lor legitimă. Aceste concubine puteau fi ateniene, ori sclave, ori străine de condiţie liberă.
        Obiceiurile, în ciuda legilor, erau pline de îngăduinţă faţă de ele şi un mare număr de atenieni par să fi fost, în fapt, bigami. Se spune că Socrate, pe lângă arţăgoasa Xantipa, mai avea încă o nevastă care se numea Myrto, dar asta nu este, probabil, decât o născocire.
        Euripide se arată misogin în mai multe dintre tragediile lui: şi acest lucru era explicat prin afirmaţia că era bigam şi că avusese astfel două prilejuri, în loc de unul singur, de a cunoaşte bine răutatea femeilor.
        Aflăm de la nişte autori, e drept târzii, că pe vremea războiului peloponeziac, pentru a se găsi un leac împotriva depopulării, i s-a îngăduit oricărui atenian să-şi ia, pe lângă soţia ateniană de care era legat printr-o căsătorie în regulă, încă o nevastă, chiar şi străină, care să-i poată da copii legitimi. Cu mult timp înainte însă, Temistocle se născuse ca fiu al unui cetăţean atenian şi al unei sclave trace, Abrotonon, şi această împrejurare nu l-a împiedicat să facă carieră, chiar dacă era bastard.
        Plutarh (în Eroticos 753) avea să scrie: „Când soţia legitimă ajunge de nesuferit, cea mai bună soluţie nu este oare atunci să iei drept tovarăşă de viaţă o femeie ca Abrotonon din Tracia sau ca Bacchis din Milet, nu cu engyesis, ci cumpărându-le şi lăsând să cadă nuci peste capul lor ?”.
        Atunci când concubina era ateniană, ce deosebire exista între ea şi soţia legitimă, dacă şi copiii ei erau socotiţi cetăţeni atenieni? Isaios ne spune: „Chiar şi cei care-şi dau fetele drept concubine altora, cad la învoială asupra unei sume care urmează să fie dată concubinei” ei.
        Concubinajul este tolerat de Platon în statul său ideal, cu condiţia ca bărbaţii să-şi ascundă „prietenele” şi ca ele să nu provoace scandal.
        Ne putem închipui că atenienii săraci, care nu le puteau da fiicelor o zestre, le puneau să aibă legături de felul acestora, mulţumindu-se doar să pretindă pentru ele anumite avantaje materiale în caz de despărţire. Dimpotrivă, soţia legitimă îi aducea în mod obişnuit bărbatului ei o zestre.
        Curtezanele (hetairai) erau de cele mai multe ori sclave. Ele se mulţumeau adesea cu retribuţia modestă de un obol, în vreme ce altele, hetairele de mare clasă, îi împingeau pe iubiţii lor la cheltuieli foarte mari.
        Plutarh (în Eroticos 753 d) arată că în epoca elenistică au existat curtezane care au reuşit chiar să se căsătorească cu prinţi şi să ajungă regine: „Cântăreţele de oboi, dansatoarele din Samos, o Aristonica, o Oinanthe cu tamburina ei, o Agathocleia, au călcat în picioare diademele regilor”.
        În secolul al IV-lea î.Hr., celebra Phryne, beoţiană din Thespiai, a ajuns foarte bogată. Numele ei adevărat era Mnesarete, adică „cea care-şi aminteşte de virtute” ! Porecla Phryne i se trăgea de la tenul ei gălbui (phryne înseamnă broască) care n-o împiedica însă să fie foarte frumoasă. Se ştie în ce chip oratorul Hiperide, unul dintre iubiţii ei, i-a obţinut, zice-se, achitarea într-un proces de impietate care-i fusese intentat, dar această anecdotă este foarte suspectă.
        Se mai spune că, fiind iubita lui Praxitele, i-ar fi slujit de model pentru mai multe statui ale Afroditei. Averea pe care o dobândise i-a îngăduit să-şi înalţe propria ei statuie de aur în sanctuarul de la Delfi, în mijlocul statuilor de generali şi regi. Plutarh, care a fost preotul lui Apollo Pitianul, îşi arată indignarea (în Despre oracolele Pitiei 401 a) spunând că această statuie care o reprezenta pe Phryne era ca „un trofeu cucerit de la desfrâul grecilor”.
        Conform lui Aristofan (în Pacea 165) existau la Atena, în cartierul Cerameicos, dar mai ales la Pireu, încă de pe vremea lui Solon, case de prostituţie. Athenaeus ne spune că o parte din profitul realizat de patroanele lor a slujit la ridicarea templului Afroditei Pandemos.
        Aceste curtezane, care trăiau libere sau erau închise în anumite case, erau oare într-adevăr, aşa cum pretind unii, mai instruite şi mai cultivate decât femeile cinstite din Atena ? Avem tot dreptul să ne îndoim de acest lucru, dacă e să judecăm după curtezanele pe care le vedem, în discursurile judiciare, intrând în conflict cu soţiile legitime: Alke, patroană de casă deochiată, care îl acaparează pe bătrânul Euctemon, Neaira, care trăieşte cu Stephanos, şi fiica sa Phano care va reuşi să se căsătorească cu un atenian care a ajuns arhonte-rege şi care va lua parte, alături de el, la ceremoniile cele mai sfinte, nici una din aceste femei nu pare - să fi primit o educaţie rafinată. Neaira a fost crescută de un proxenet „foarte priceput în a deosebi pe chipul copilelor de vârstă foarte fragedă frumuseţea pe care aveau s-o aibă cândva”, dar această educaţie pare să fi constat în special în deprinderea artei de a se găti şi a celorlalte mijloace de seducţie fizică.
        Despre Phryne ni se spune că era frumoasă, nu că era inteligentă şi cultivată ca Aspasia. Atenţiile şi actele de complezenţă le făceau pe hetaire să nu-şi piardă iubiţii.
        Cum spune şi un poet comic: „O iubită nu este întotdeauna mai amabilă decât o soţie ? Fără îndoială, lucrul are o explicaţie foarte limpede. Oricât de supărătoare ar fi soţia, legea te obligă s-o ţii în casa ta. Iubita, dimpotrivă, ştie că nu poate păstra un bărbat decât dându-i multă atenţie; altminteri va trebui să-şi caute altul”.
        Cu toate acestea este probabil că multe curtezane primeau o educaţie mai liberă şi mai temeinică decât burghezele din Atena, în special în privinţa muzicii, a cântului şi a dansului; multe curtezane erau cântăreţe la oboi (aulos) şi veneau să cânte la instrument şi cu vocea şi să danseze la banchete.

Femeile în Grecia antică