În Atena clasică cea mai mare parte a populaţiei de sex masculin ştia să citească. Aceasta rezultă din comediile scrise de Aristofan care nu scrie că ar exista analfabeţi (la sfârşitul secolului al V-lea î.Hr.). Chiar şi un ţăran (Strepsiades din „Norii”) sau un furnizor de produse din carne (Agorakritos din „Cavalerii”) ştiau să scrie.
      Totuşi sunt semnalate şi cazuri de analfabetism, precum cel al cetăţeanului care îi cere lui Aristide, în 482 î.Hr., să-i scrie pe un ciob de ceramică chiar numele său fapt care aducea ostracizarea sa.
      Deşi unele femei ştiau să scrie, nu există dovezi că exista educaţie pentru femei.
      Educaţia a fost liberă şi lăsată la iniţiativa particulară. Tradiţia îi obliga pe părinţi să îşi trimită băieţii care împlineau vârsta de şapte ani la şcoală.
      Cu toate că şcoala era privată, statul atenian stabilea prin lege orele ce erau predate, numărul şi vârsta elevilor, precum şi statutul profesorilor. Este interesant faptul că profesorii nu erau evaluaţi după competenţele profesionale din domeniu, ci după comportamentul social.
      Vacanţele şcolare depindeau de ciclul anual al festivalurilor religioase, de cele mai multe ori ele având loc în luna februarie (Anthestirion).
      Școala elementară prevedea trei domenii de instruire: gramatica, gimnastica şi muzica.
      Lecţiile erau predate de profesor în propria casă, unde îl învăţa pe elev să citească şi să scrie pe tăbliţe de ceară sau de lemn.     
      Școala dura aproximativ 10 ani, continuarea pregătirii (încă 3–4 ani) fiind accesibilă numai celor care aveau o situaţie materială mai bună.
      Profesorii erau prost plătiţi, doar în perioada profesorilor sofişti din Atena aceştia fiind mai bine retribuiţi.
      Pentru orfanii de război statul atenian prevedea finanţarea studiilor lor din bugetul public.
      Elevul care provenea din familii bogate era însoţit la şcoală de un pedagog (paidagogos), un sclav care îi ducea plăcile cerate, stiloul, cărţile şi lira sau flautul. De multe ori el putea chiar să intre în clasă, în timpul derulării cursurilor. În cele din urmă, pedagogul îl ajuta pe elev să studieze.
      Gramatica era predată de un profesor de gramatică care îl învăţa pe elev; 1) citirea şi scrierea pe tăbliţe cerate sau de lemn; 2) aritmetica; 3) gramatica şi poezia (în principal operele lui Homer şi Hesiod, pe care elevul trebuia să le memoreze).   
      Gimnastica se făcea sub supravegherea unui paidotribes începând de la vârsta de 12 sau 14 ani în sălile de sport (palestrele) rezervate copiilor. Pregătirea sportivă era centrată pe antrenamentul individual şi nu pe grupuri sportive. Antrenamentele, la care profesorul folosea uneori un baston despicat la unul din capete pentru a corecta greşelile, se făceau pentru cinci probe: săritura în lungime, aruncarea suliţei şi a discului, lupte şi box. Sălile de sport jucau un rol important în procesul socializării tinerilor, fiind un loc unde aceştia se întâlneau şi se împrieteneau.
      Gimnastica se făcea pe acorduri muzicale, în sunetul oboiului, elevii fiind complet dezbrăcaţi (gymnos = gol), precum atleţii, şi unşi cu ulei. După exerciţii uleiul şi praful care punea pe corpul lor era îndepărtat cu un strigil.
      Pregătirea în sala de sport urmărea întruchiparea idealului clasic de frumuseţe fizică şi minte sănătoasă, constituind baza pentru cultivarea sufletului.
      Predarea muzicii includea dansul şi învăţarea unor instrumente muzicale, mai ales kithara şi oboiul. De obicei, aceasta se realiza experimentând, fără să se utilizeze scrieri muzicale. Acest lucru nu trebuie să fi fost prea dificil fiindcă muzica vechilor greci nu a fost polifonică.
      Scopul educaţiei elementare din Atena clasică a fost de a pregăti tinerii, indiferent de clasa socială din care făceau parte, pentru înscrierea lor în viaţa politică şi socială a oraşului.  
      Etica clasică poate fi rezumată în moto-ul „kalos k’gathos” (frumos la înfăţişare şi util societăţii) care indică valori dominante ale timpului şi la care tinerii erau chemaţi să răspundă.

      Atena clasică nu a instituţionalizat învăţământul superior după educaţia elementară. Dar, noile condiţii politice şi sociale, create după războaiele cu perşii, l-au impus prin intermediul sofiştilor în a doua jumătate a secolului al V-lea î.Hr. Efectul predării asupra tinerilor din clasa aristocrată a fost marcant.
      Sub titulatura generală de „filozofie”, sofiştii îi învăţau pe tineri disciplinele care nu erau predate în şcoala elementară: geometria, fizica, astronomia, medicina, arta, retorica şi filozofia.  
      Mulţi atenieni nu vedeau cu ochi buni etica sofiştilor, fapt remarcat şi de Aristofan (în Norii). Aceştia remarcau cu ironie „interesul”, arătat de sofişti, pentru bani şi faptul că îi influenţau pe tineri cu învăţături care puneau la îndoială valorile de bază ale societăţii din acele timpuri (de exemplu: credinţa în zei şi supunerea faţă de legi).
      În schimb, Platon (în Pratagoras) îi vede ca pe profesori adevăraţi care „îi educă pe oameni” şi care predau, aşa numita arete, ce urmăreşte crearea unor calităţi care să-l facă pe om superior, eficient şi vestit.
      Pregătirea tinerilor dura 3–4 ani, timp în care aceştia îşi urmau profesorii în oraşele unde aceştia ţineau prelegeri publice. Unii dintre aceştia sunt foarte bine plătiţi. Protagoras primea 10.000 de drahme ( prin comparaţie cu un muncitor care primea o drahmă pentru o zi de muncă). Isocrate fixează tariful la 1.000 de drahme.
      În predarea retoricii tinerii sunt învăţaţi cum să creeze idei, cum să facă o disertaţie despre dreptate şi nedreptate, cum să foloseşti locuri comune. În primul rând îi învaţă să devină eficienţi. Dar pentru a putea vorbi oamenilor trebuie să ai o cultură generală.
      În Atena sunt deschise, mai târziu, şcoli în care se predau concepţiile proprii ale profesorilor: stoicism, cinism ş.a.

 

      Educaţia spartană se deosebeşte de cea din celelalte cetăţi. Tinerele fete practică sporturile, ca şi băieţii. Ele participă la procesiuni, dansează şi cântă în timpul ceremoniilor religioase, în faţa băieţilor.
      Educaţia se caracterizează prin însuşirea unui devotament absolut faţă de stat. Cetatea este totul pentru cetăţean. Această concepţie se manifestă cu prilejul Jocurilor Olimpice, la care, între 720 î.Hr şi 576 î.Hr, din optzeci de învingători, patruzeci şi şase au fost spartani.
      Această educaţie nu le asigură tinerilor însuşirea prea multor cunoştinţe. Este suficient să ştie să scrie şi să citească. Câteva versuri din Homer, cânturi războinice (Tirteu), câteva poezii moraliste sunt suficiente. Prin contrast, în epoca arhaică, ea acordă un loc important muzicii, dansului şi cântului. Muzica este militară, flautul scandează mişcările de ansamblu. Cântecele şi oboiul acompaniază întotdeauna armata spartană. Toate acestea dispar brusc în 550 î.Hr., iar Sparta îşi consacră tot timpul unei educaţii pur militare, al cărei scop este formarea hoplitului. Exerciţiile fizice, alergări, lupte etc., trec pe locul întâi. Ele fortifică trupul.
     Pentru a ţine în ascultare marea masă a populaţiei supuse şi pentru a impune supremaţia statului spartan asupra celorlalte cetăţi greceşti, spartanii aveau nevoie de o armată bine organizată şi disciplinată. În acest scop, întreaga educaţie pe care ei o dădeau tineretului spartan avea un caracter militar, căutând să dezvolte în fiecare tânăr forţa, curajul, îndrăzneala şi dibăcia. Un loc important în cadrul acestei educaţii îl ocupau pregătirea militară şi exerciţiile fizice; în felul acesta, tânărul spartan era deprins încă de mic cu lipsurile şi greutăţile şi cu mânuirea armelor.
     Această educaţie începea la vârsta cea mai fragedă. Încă de la naştere, copiii nou-născuţi erau cercetaţi de un sfat de bătrâni şi opriţi numai cei sănătoşi; cei debili sau cu defecte fizice erau omorâţi.
     Până la vârsta de 7 ani, băieţii erau lăsaţi familiei, în grija mamei. La vârsta de 7 ani, băieţii (paidia) erau luaţi din sânul familiei, grupaţi în formaţiuni (agelai) şi încredinţaţi, pe cheltuiala statului, unui colegiu militar până la vârsta de 20 ani. Când băieţii au început pregătirea militară la vârsta de şapte ani, ei vor intra în tabere militare, numite Agoge. Agoge a fost conceput pentru a încuraja disciplina şi tenacitatea fizică, şi pentru a sublinia importanţa statului spartan. 

Hoplit spartan

     Ei au fost pregătiţi să facă faţă greutăţilor, fiind în mod deliberat slab hrăniţi, pentru ai determina să se descurce să supravieţuiască în orice condiţii; erau încurajaţi să fure cele trebuincioase vieţii, şi dacă pentru acestea au fost prinşi, ei au fost pedepsiţi nu pentru furt, ci pentru faptul că a fost prinşi.
      Plutarh ne povesteşte o întâmplare, caracteristică acestui tip de educaţie, în care un tânăr spartan a furat o vulpe pe care a ascuns-o sub mantia sa. Pentru a nu fi descoperit furtul a preferat să sufere în tăcere, cum animalul îi smulgea intestinele cu dinţii şi ghearele, până a murit.  Băieţii au fost încurajaţi să concureze între ei, în jocuri şi lupte, pentru a li se mări capacitatea de rezistenţă.
     Pe lângă pregătirea fizică şi mânuirea armelor, băieţii studiau cititul, scrisul, muzica şi dansul. Ei au învăţat să citească şi să scrie, nu din motive culturale, ci pentru a putea fi în măsură să citească hărţi militare. Le era permis să cânte numai în cor, solo-ul era interzis. Pedepse speciale au fost impuse în cazul în care băieţii nu a reuşit să răspundă la întrebări în mod suficient pe scurt („laconic”).
     Vârsta de doisprezece ani a unui băiat a fost considerată ca fiind una de tineret (meirakion). Pregătirea fizică s-a intensificat, disciplina a devenit mult mai dură, băieţii primind şi alte sarcini suplimentare. Tinerii au avut voie să meargă doar desculţi, iar o tunică reprezenta îmbrăcămintea atât de vara  cât şi de iarnă. La această vârsta băiatul spartan Agoge erau obligat să-şi ia un mentor mai în vârstă de sex masculin, de obicei, un tânăr necăsătorit. Acesta era de aşteptat să joace, în viaţa băiatului, rolul unui tată, fiind şi un model pentru partenerul său mai tânăr.
     La vârsta maturităţii, cea de 18 ani, tinerii au devenit membri de rezervă al armatei spartane. La ieşirea din Agoge tinerii erau împărţiţi în grupuri, unii dintre ei fiind trimişi în mediul rural, înarmaţi doar cu un cuţit şi forţaţi să supravieţuiască folosindu-se cu abilitate şi viclenie de pregătirea dobândită. Această etapă a pregătirii lor, numită Krypteia,  ce consta în misiunea  de a omorî orice ilot pe care îl întâlnea, făcea parte dintr-o strategie mai mare prin care se urmărea să terorizeze şi intimideze populaţia formată din iloţi.
     Informaţiile cu privire la educaţia fetelor spartane nu sunt generoase, dar ele se pare că au trecut printr-un ciclu destul de vast de educaţie formală, în linii mari similară cu cea a băieţilor, dar cu mai puţin accent pe pregătirea militară. În acest sens, Sparta clasică a fost unică în Grecia antică. În nici un alt oraş-stat femeile nu au primit o educaţie formală.
     În acest timp, tinerii spartani erau obişnuiţi să ducă o viaţă aspră; astfel, erau obligaţi să poarte aceeaşi haină iarna şi vara, să mănânce prost, să fie biciuiţi fără să protesteze şi să fie disciplinaţi şi cu teamă faţă de şefii lor.
     Educându-i astfel pe spartani, dându-le o pregătire militară deosebită, Sparta şi-a format o armată, care, deşi nu era prea numeroasă (circa 6.000 de oameni), era bine organizată şi disciplinată. Datorită acestei armate, Sparta a devenit statul cel mai întins şi mai puternic din Pelopones.

 

 

 

Școala din Grecia antică