Grecul, aşa cum spune Aristotel (Politica, L.III), este o fiinţă care trăieşte în cetate. Omul civilizat este cel ce trăieşte în cadrul cetăţii. Există el ca individ? Toate riturile existenţei sale ne pot face să ne îndoim de asta. într-adevăr, mai întâi trebuie să fie recunoscut de tatăl lui. în a şaptea zi după naşterea sa, el este integrat grupului social (sărbătoarea familială a Amfidromiilor), iar în a zecea zi, i se dă un nume. în a treia zi a sărbătorii Apaturiilor (sărbătoarea anuală a fratriilor), tatăl său îl înscrie în registrul fratriei şi îi garantează legitimitatea printr-un jurământ. Atunci are o existenţă legală. Această ceremonie va fi reînnoită la intrarea sa în efebie, la optsprezece ani.
      Cetăţeanul nu se simte oprimat de această organizare. Dimpotrivă, el are sentimentul că aparţine unui grup solidar, că este unit cu ceilalţi în timpul celebrării culturilor comune. Toată viaţa sa este punctată de funcţiile pe care trebuie să le îndeplinească pentru a participa la viaţa cetăţii sau prin prezenţa sa la ceremoniile acestei cetăţi. Este cât se poate de evident că, în aceste condiţii, viaţa sa privată trece pe planul al doilea. Dacă soţia sa îşi petrece cea mai mare parte a vieţii, pentru a nu spune toată viaţa, acasă, bărbatul, dimpotrivă, are o viaţă esenţialmente exterioară, în plus, el se află adesea departe de casă şi de familia sa datorită numeroaselor războaie la care trebuie să participe.
      Până în secolul al IV-lea, casa cetăţenilor rămâne modestă; nu este un loc de desfăşurare a activităţii, nici de adunare. În această casă, o sală de primire este rezervată în exclusivitate bărbaţilor (aici au loc symposia), iar gineceul este locul cuvenit de drept femeilor. Această împărţire marchează mica importanţă acordată vieţii familiale private aşa cum o concepem noi.
      Grecul nu cunoaşte prenumele. Oare pentru a marca mai bine apartenenţa sa la cetate şi la familie nu se preocupă de individualizarea sa? Într-adevăr, numele său are trei componente: numele care îi este dat la naştere, în general cel al bunicului în cazul băieţilor, al bunicii în cazul fetelor. Urmează numele tatălui la genitiv şi numele demei sale. În inscripţii apare aşa: Pericle, fiul lui Xanthippos, din dema Cholargeis.
      Această practică subliniază cât se poate de bine faptul că fiecare individ este strâns legat de un cadru familial şi civic.

      Grecii îşi începeau ziua de lucru ca şi celelalte activităţi de regulă la răsăritul soarelui. Alimentaţia lor se realiza prin luarea a trei mese zilnice:
        ■ la ivirea zorilor, atenianul îşi lua micul dejun (acratismas) compus din câteva bucăţi de pâine de orz sau de grâu muiate în puţin vin curat (acratos); pentru a face mai bogată această masă el îi adăuga măsline sau smochine;
        ■ a doua masă se lua către mijlocul zilei sau în cursul după-amiezii, una destul de sumară şi de rapidă (ariston);
        ■ masa cea mai importantă şi mai copioasă are loc la sfârşitul zilei sau chiar după căderea nopţii (deipnon); înainte de aceasta unii dintre ei luau spre seară o gustare (hesperisma).
      Meniul meselor obişnuite este frugal şi vegetarian. Cei mai mulţi dintre greci, mai ales atenienii, erau cunoscuţi pentru o sobrietate pe care o explică în mare parte clima şi slaba fertilitate a pământului. Cei din zonele mai fertile, precum locuitorii îmbelşugatei Beoţii, erau cunoscuţi ca mari mâncăi şi ceilalţi îşi băteau joc de lăcomia, ca şi de prostia şi de grosolănia lor. În schimb, spartiaţii erau cunoscuţi pentru regimul alimentar mai frugal chiar decât cel al atenienilor, dar poate că această părere se datora unui „miraj” invers.
       Homer îi numea pe oameni „cei care mănâncă făină”. Cerealele, în esenţă grâul şi orzul, pe atenienii le importau în mari cantităţi, formau baza alimentaţiei lor. Platon (în Republica II, 372) descrie modul unei vieţi sănătoase şi primitive : „Ca hrană, oamenii vor face, desigur, fie din orz, fie din grâu, făina pe care o vor prăji sau o vor frământa; vor face din ea plăcinte frumoase şi pâini care vor fi servite pe paie sau pe frunze foarte curate”.
       Plăcinta făcută din făina de orz frământată (maza) reprezintă  hrana de bază a vieţii de toate zilele. Solon recomandă ca pâinea făcută cu adevărat din grâu (artos), rotundă ca formă, să nu fie mâncată decât în zilele de sărbătoare. În secolului lui Pericle atenienii găsea în fiecare zi atât pâine de grâu cât şi maza la brutar (în vreme ce altădată fiecare familie îşi cocea singură pâinea), însă oamenii săraci preferau maza care era mai ieftină.
       Alături de pâine se servesc la masă alimente solide (opson) : măsline, diverse legume, peşte, fructe şi dulciuri. Legumele – ceapă, linte, bob, năut – erau rare şi destul de scumpe la oraş, cu excepţia bobului şi a lintei care se consuma mai ales sub formă de piureu (etnos). Aristofan (în Broaştele 62-63) arată că se consuma şi foarte mult usturoi şi tot atâta brânză şi ceapă, mai ales în armată, unde mofturoşii găseau că această hrană este monotonă şi vulgară. Din cel scrise se pare că această hrană grea şi consistentă era preferată şi de Heracles, cunoscut ca cel mai mare mâncăcios.
       Măslinele folosite în special la fabricarea uleiului, multe dintre ele fiind mâncate crude, se găseau din belşug în Atica, cel puţin înainte de războiul peloponesiac.
       Se consuma puţină carne, un aliment scump, cu excepţia cărnii de porc (un purcel de lapte costa 3 drahme). Oamenii săraci de la oraş n-o mâncau decât rar, mai ales cu ocazia sărbătorilor religioase când erau aduse sacrificii, care se terminau cu un chiolhan. În mediul rural, proprietarii înstăriţi îşi permiteau să mănânce adesea carne de pasăre, de porc, de ied, de oaie, fără să mai vorbim de vânatul pe care şi-l puteau procura oricând.
       Peştele era pentru cei mai mulţi dintre atenienii un aliment mult mai consumat, fiind alături de pâine, probabil, principala hrană a populaţiei urbane. Creştere a preţurilor la sardelele de Faleron aducea  nelinişte oamenilor săraci care se temeau să nu mai poată beneficia de una din mâncărurile lor obişnuite, ba chiar de cea mai apreciată dintre ele. Piaţa de peşte din Agora era una dintre cele mai aglomerate şi mai pitoreşti locuri.
       Anumiţi peşti, deosebit de gustoşi şi cu mare trecere, costau prea scump ca să apară pe masa săracului, precum faimoşii ţipari din lacul Copais. Grecilor le plăceau şi peştele de apă dulce, şi peştele de mare, de exemplu tonul. De asemenea, le plăceau şi fructele de mare, scoici şi moluşte, ca şi sepiile şi calmarii care se găsesc din belşug pe coastele insulei Eubeea. Peştele şi carnea păstrate în saramură sau afumate se găseau pe tarabele negustorilor.
       La sfârşitul mesei se putea servi un desert (tragema) făcut din : fructe proaspete sau uscate, mai ales smochine, nuci şi struguri, sau prăjituri cu miere.
       Mâncarea era pregătită în mod obişnuit de femeile din casă, mai ales de sclave. Din secolul al IV-lea î.Hr. îşi fac apariţia bucătari şi cofetari profesionişti, dintre care unii scriu cărţi de specialitate culinară. Platon (în Gorgias 518 b) îi pomeneşte pe „Thearion cofetarul, Mithaicos autorul unui tratat despre bucătăria siciliană şi Sarambos negustorul de vinuri, trei cunoscători extrem de pricepuţi la prăjituri, la bucătărie şi la vinuri”.
       La masă cele mai multe feluri se mâncau cu mâna, căci nu se cunoştea furculiţa. Plăcintele plate de maza sau de grâu puteau foarte bine să ţină loc de farfurie, dar se foloseau şi talere şi străchini de lemn, de pământ ars sau de metal. Pireul sau terciul se mânca folosindu-se nişte linguri destul de asemănătoare cu ale noastre, care aveau uneori mânerul bogat împodobit. Pentru carne era nevoie să se folosească cuţitul.
       Spartiaţii sunt cunoscuţi pentru mesele lor colective (syssitiai) unde se servea faimoasa zeamă neagră, un fel de tocană foarte picantă în care intrau ca ingrediente carnea de porc, sângele, oţetul şi sarea. Plutarh (în Licurg 12, 13) ne spune că, pentru a gusta această celebră mâncare, „un rege din Pont a cumpărat un bucătar laconian şi l-a pus să-i gătească zeama neagră; a găsit-o proastă la gust, ceea ce l-a făcut pe bucătar să-i spună : «Rege, această mâncare trebuie să fie consumată doar după o baie în Eurotas»”. Această anecdotă ne confirmă incidental existenţa obiceiului de a face baie înainte de masa de seară, chiar şi la Sparta, unde hidroterapia nu prea era la preţ.
       O băutura rituală a misterelor-de la Eleusis, un aliment intermediar între lichide şi hrana solidă (kykeon), era consumat cu dragă inimă şi ţăranii greci la ei acasă. Acestui amestec făcut dintr-o fiertură de orz şi de apă, în care se puteau pune, pentru miros, diferite plante, cum ar fi busuiocul cerbilor, menta sau cimbrişorul, i se atribuiau unele proprietăţi medicinale. Aristofan (în Pacea 712) povesteşte despre Trigeu, care se teme să nu facă vreo indigestie mâncând prea multe fructe, primeşte de la Hermes sfatul să bea un kykeon cu busuiocul cerbilor. În aceeaşi piesă, corul mai laudă kykeon-ul şi ca pe o specialitate a vieţii la ţară. Printre binefacerile păcii pe care ţăranul le-a regăsit întorcându-se acasă, figurează şi kykeon-ul cu cimbrişor, cu care se delectează el în toiul verii.
       Teofrast (în Caracterele 4, 2-3) arată caracterul popular al kvkeon-ului şi ostilitatea lumii bune faţă de această băutură rustică. „Bădăranul” lui a băut un kykeon înainte de a veni la Adunare şi, în faţa vecinilor pe care-i deranjează felul cum îi miroase gura, susţine „că nici un parfum nu miroase aşa plăcut ca cimbrişorul” .
       Pentru băut se foloseau pahare cu un singur picior (coton), făcute din lemn sau din metal (mai ales la armată). Plutarh (în Licurg 9, 8) descrie paharul folosite în armată : „Smalţul lui nu lăsa să se vadă murdăria apei pe care soldaţii erau nevoiţi s-o bea şi care le-ar fi făcut silă dacă ar fi văzut-o; în plus, noroiul care mânjea apa era oprit înăuntru de marginile paharului şi apa ajungea astfel mai curată în gură”. Atenienii se foloseau mai mult de cupele de pământ ars.
       Băutura cea mai folosită era, fără îndoială, apa, căreia cunoscătorii ştiau să-i preţuiască gustul şi prospeţimea. Se bea şi lapte, mai ales de capră, şi un fel de hidromel, un amestec de miere şi apă.
       Viţa-de-vie oferea grecilor vinul – o băutura regească, „darul lui Dionysos”. La ţară, după culesul viilor se bea must dulce. Vinul se obţinea prin procedee destul de diferite de cele de azi: nu era lăsat să fermenteze în tocitoare nici un timp îndelungat, nici în chip sistematic, astfel încât conservarea preţiosului lichid nu era uşoară.
       Vinul era amestecat cu apă sărată sau cu ingrediente aromate, ca de pildă, cimbrişor, mentă şi scorţişoară, şi uneori chiar miere. Se făcea şi vin fiert. Fiecare ţinut producea un vin celebru folosind propriile lui metode de preparare.
       Vinul care urma să fie consumat imediat era pus în burdufuri din piele de capră sau de porc. Vinul destinat exportului era turnat întâi în vase mari de pământ ars care aveau rolul butoaielor de azi, apoi în amfore, tot de argilă, care aveau pereţii interiori unşi cu smoală.
       Pe toartele amforelor era imprimată o ştampilă care dezvăluia numele negustorului şi al unor magistraţi locali, fiind o garanţie a mărcii produsului. Cele mai faimoase mărci erau vinurile de Thasos, de Chios, de Lesbos, de Rodos şi altele. Exportul şi importul vinurilor era controlat, la Thasos de pildă, prin legi care sancţionau fraudele şi instituia un adevărat protecţionism.
       Vinul curat (acratos) se consumă destul de rar. De regulă, înainte de orice masă se făcea un amestec de vin şi apă, mai mult sau mai puţin tare, într-un vas numit crater. Homer (în Iliada IX, 202-203) arată că Ahile, când îi primeşte la el pe solii lui Agamemnon, îi spune lui Patrocle: „Adu-ne-ncoace o cană de vin (un crater), o Patrocle, şi lasă / Vinul mai tare să fie şi dă un pocal fiecărui ...”.
       Vinul era mai mult sau mai puţin lungit cu apă după împrejurări şi în perioada clasică. Slujitorii îl scoteau din crater cu nişte polonice lungi, întoarse la capăt, făcute din metal sau din argilă, ori cu ajutorul unor oinochoai, şi umpleau apoi cupele mesenilor.
       Vinul era consumat şi în timpul ceremoniile religioase, când se aduceau libaţii în cinstea zeilor, dar cultul anumitor divinităţi nu admitea vinul şi lor li se aduceau libaţii de lapte.
       Atena nu a cunoscut o preocupare culinară şi nici mese somptuoase şi rafinate. Grecilor le lipseau mijloacele şi gustul pentru acestea. Vinul reprezenta singurul său lux pe care şi-l permite, fiind băut din abundenţă de-a lungul petrecerilor numite symposia.   

      La Atena, până la sfârşitul secolului al V-lea, casele, chiar cele ale cetăţenilor înstăriţi sau importanţi, sunt modeste. „Nimic nu deosebea, spune Demostene (Olynthica a III-a, 26-29), casa lui Miltiade sau a lui Aristide de cele ale concetăţenilor.” Într-adevăr, pentru un atenian, este mult mai important să înalţe case somptuoase pentru zei decât să îşi construiască o casă bogată, act care i s-ar fi părut aproape un sacrilegiu.
      În cartierele populare, casele sunt mici, cu două sau trei camere modeste, la parter. Casa poate să aibă un etaj, la care se ajunge pe o scară. Zidurile sunt construite din lemn, cărămizi arse sau pietre. Acoperişurile, în Grecia continentală, adoptă forma pantei duble pentru a facilita scurgerea apei de ploaie. în insule, sunt preferate terasele. Ferestrele seamănă mai degrabă cu nişte lucarne - sticla nu exista -, iar uşile se deschid spre exterior. Camerele sunt slab luminate. Erau încălzite, foarte sărăcăcios, cu ajutorul unui recipient metalic plin cu jăratic. Acelaşi recipient serveşte şi la gătit, în aer liber, deoarece problema fumului este rezolvată într-o manieră primitivă: se ridică pur şi simplu, cu o prăjină, o placă sau un olan de pe acoperiş. în anumite case mai recente, există coşuri pentru fum; în acest fel Filocleon, eroul lui Aristofan, poate să scape prin horn (Viespile, 139-141).
      Casele sunt destinate unei singure familii. Va trebui să aşteptăm secolul al IV-lea î.Hr. pentru a găsi mari imobile colective, grupate în blocuri sau cvartale (sinoikia). Eschine ne spune (în Contra lui Timarhos): „Numim sinoikia locuinţa în care trăiesc mai multe familii şi oikia pur şi simplu locuinţa în care trăieşte o singură familie”.

      Atenienii bogaţi posedau şi case la ţară, lângă Atena, sau mari domenii unde se afla şi o casă. Au fost descoperite ruinele unora dintre aceste case, aflate însă într-o asemenea stare încât ele nu ne dau decât puţine informaţii. Cele mai bune documente i se datorează lui Xenofon (Anabasis, 5, 3, 7-12, şi Economicul), care descrie domeniul său de la Scillus. Totuşi nu este vorba despre casa în sine. Se ştie că există un dormitor al sclavilor, alcătuit dintr-o cameră pentru bărbaţi şi o cameră pentru femei.
       La Delos, putem şti, datorită săpăturilor făcute în apropierea domeniilor zeului Apollo, cum era alcătuită o fermă: camera de culcare, sala destinată bărbaţilor, grajdurile pentru vaci, cai şi oi, hambarul în care se depozitau cerealele, şura, moara, pivniţa, rar un etaj.

      Veşmântul antic constă dintr-un dreptunghi de stofă care se înfăşoară pe corp, fiind menţinut cu agrafe sau fibule şi cu o cingătoare. Tunica este lungă până la glezne, aşa cum se poate vedea la statuia conducătorului de car din Delfi.
      În secolul al IV-lea, bărbaţii sunt îmbrăcaţi în tunici lungi de pânză fină şi îşi împodobesc părul cu bijuterii din aur. Femeile poartă tunici din lână fină, din in sau din muselină brodată sau încreţită, şaluri multicolore şi au pieptănături savante - cosiţe, păr ondulat - şi diademe.
      În secolul al V-lea, atenienele îşi mai amintesc, cu nostalgie, de aceste veşminte rafinate. Dar, după războaiele medice, vremurile sunt mai austere ... În acea vreme se poartă o tunică scurtă, chiton, prinsă pe umeri cu agrafe sau bride. Sclavii, muncitorii şi soldaţii poartă aşa-numita exomis, tunică ce lasă un umăr descoperit, prinsă în talie cu o cingătoare şi cu o fibulă sau un nod pe umărul celălalt. Tunica, strânsă în talie cu o cingătoare, formează cute bufante. Când se duce la culcare, grecul îşi scoate cingătoarea. Mantaua, himation, este o bucată de stofă de lână de formă dreptunghiulară, care se drapează în mod liber; este prinsă cu o agrafă pe un umăr. La persoanele elegante, aceasta este împodobită uneori cu benzi colorate. Braţul drept rămâne în întregime liber.
      Mantaua soldaţilor se numeşte hlamidă. Este scurtă şi largă, în general de culoarea purpurii.
      Femeile utilizează aceeaşi vestimentaţie, cu particularităţi care îi conferă mai multă eleganţă. Tunica (peplos) este din lână sau in, ajustată cu fibule sau cusută. Femeile din Sparta purtau un peplos desfăcut şi scurt, ce servea drept tunică şi manta: un şal de lână prins pe umeri cu o fibulă, fără cingătoare. Cea mai mică mişcare descoperă una din laturile corpului. Acest veşmânt este ironizat de poeţii atenieni.
Peplosul poate fi îndoit în partea de sus, unde se dublează, iar îndoitura este împărţită în două, în talie, de o cingătoare, aşa cum se poate vedea la copia statuii lui Fidias, Atena Promachos. Atenienele poartă de asemenea o tunică de in, iar iarna diverse modele de mantale.
      În secolul al V-lea î.Hr., bijuteriile rezervate femeilor, cu excepţia inelului cu piatră, pe care bărbaţii îl folosesc pentru a-şi pune pecetea. Femeile poartă coliere, brăţări la încheietura mâinii sau între cot şi umăr, cercei şi inele de gleznă. Evantaiul şi umbrela fac parte dintre accesoriile feminine. Lenjeria de corp nu este cunoscută, cu excepţia sutienului.
      Bărbaţii merg prin casă - unii şi pe stradă - în picioarele goale; însă există pantofi şi sandale. Sunt făcute, în general, la comandă. Coturnul, obiect folosit în teatru, este o încălţare cu talpă groasă. Femeile devin mai înalte punând un talonet între talpă şi sanda şi poartă încălţări de toate culorile.
      Bărbaţii merg cu capul descoperit în oraş. Soldatul are o cască metalică. Pentru a se apăra de soare, bărbaţii folosesc aşa-numitul pilos, pălărie de fetru, conică şi ascuţită, destul de înaltă, şi mai ales petasos, de fetru sau paie, cu boruri foarte late, cu calotă joasă, prevăzută cu un şiret care permite să fie lăsată pe spate. Cât despre femei, ele îşi acoperă capul cu un colţ al tunicii sau folosesc o pălărie cu boruri late, cu centrul ridicat, de formă ascuţită, tholia. Ele se apără de soare cu umbrela.
      Femeile se epilează pe braţe şi la subraţ cu briciul sau cu opaiţul. Se fardează din abundenţă, îşi ţin fardurile în pixide, folosesc parfumuri şi creme de frumuseţe. În secolul al V-lea, pieptănăturile lor sunt complicate, cu bucle ridicate în vârful capului şi lăsate pe spate, reţinute de o diademă. Îşi vopsesc părul mai ales blond, culoarea la modă, şi cunosc meşele sau perucile.
      Bărbaţii merg adesea la bărbier, care se ocupă de păr, mustaţă şi barbă. Se piaptănă cu aceeaşi atenţie ca şi femeile, aşa cum se poate vedea la statuia Cavalerului Rampin, care are o coafură rafinată. Atenianul din secolul al V-lea avea părul destul de scurt şi barba tăiată oval sau de formă ascuţită. Nu se poate vorbi despre o anumită modă.

Viaţa în Grecia antică