Viaţa juridică a Greciei antice clasice a fost determinată de trei factori dominanţi:
            ■ primul a constat în existenţa unei multitudini de oraşe-state (poleis), în care fiecare dintre acestea deţinea şi administra un ansamblu de legi proprii.
            ■ al doilea element a fost faptul că în cele mai multe poleis (o singură excepţie a fost Sparta), legile au fost prevăzute în statute scrise, unele dintre ele fiind elaborate, cuprinzând, mai mult sau mai puţin, coduri complete ce stabileau metodele procedurale şi de fond, normele de administrare a justiţiei. Acesta a fost rezultatul unei largi mişcări ce urmărea codificarea juridică ce a reuşit să câştige lumea greacă începând cu secolul al VII-lea î.Hr..
            ■ al treilea factor determinant pentru legislaţia greacă a fost lipsa unui corp de jurisprudenţă comparabil cu cel al romanilor. Oratori celebri, familiarizaţi cu legile din oraş, au fost interesaţi, în principal, de prezentarea argumentelor potrivite pentru a convinge juriile în faţa cărora au trebuit să-şi susţină cauzele, nu de analiza sistemului juridic cu scopul de a obţine o înţelegere mai profundă în implicaţiile sale. Nici filosofii nu au fost preocupaţi de drept, scopul lor fiind descoperirea unor standarde abstracte de justiţie.
       Grecii antici nu au avut nici o lege sau pedeapsă oficială până în prima jumătate a secolului al VII-lea î.Hr.. Justiţia se exercita după reguli religioase sau familiale. Crimele au fost soluţionate de către membrii familiei victimei care căutau să-l pedepsească pe criminal (legea talionului). Această formă de a realiza justiţia a fost începutul a mai multor dispute interminabile terminate cu vărsare de sânge.
       În lipsa unor legi scrise, puterea de a împărţi dreptatea era un privilegiu regal: la Homer şi la Hesiod, regii purtători de sceptru sunt cei care pronunţă sentinţele (themistes).
       Cel care este însărcinat cu reforma justiţiei este Dracon, în 621 î.Hr.. Codul realizat de el, cunoscut ca fiind foarte sever, a fost un prim pas în direcţia umanizării şi raţionalizării. Solon din Atena (594 î.Hr.) realizează cel mai cunoscut număr de legi celebre, altele fiind întocmite de Zaleucus Locri Epizephyrii (în sudul Italiei) şi Charondas de Cantana (în Sicilia); existenţa legislatorului spartan Lycurg este considerată legendară.
       O serie de acte normative, ce au fost atribuite în mod corect sau greşit lui Solon, sunt cunoscute din scrieri literare care reflectă o reformă legislativă în 403-402 î.Hr.. Una dintre legile draconice a fost păstrată, într-o inscripţie din Mansarda, într-o versiune revizuită datată din 409 sau 408 î.Hr.. Codul de legi al Gortyn (din sudul Cretei), care este în sine o versiune revizuită a unui cod mai vechi, este singurul care s-a păstrat în condiţii bune.

       Tribunalele sunt numeroase la Atena. Cel mai vechi şi cel mai venerabil este desigur Areopagul care judecă cazurile de omor cu premeditare, de răni făcute cu intenţia de a ucide, de incendiere a unei case locuite şi de otrăvire; el poate da sentinţe de condamnare la moarte sau de exil cu confiscarea bunurilor, în caz de rănire.
       Procesele criminale sunt judecate de cei 51 de efeţi (ephétai) care sunt repartizaţi în mai multe tribunale:
                  cel numit Palládion judecă cauzele de omor involuntar şi de instigare la omor; sentinţa pe care o pronunţă este exilul pe termen limitat, fără confiscarea averii.
                  cel numit Delphinion este competent dacă arhontele-rege a hotărât că omuciderea este scuzabilă sau legitimă.
              un al treilea tribunal, situat la Phreattýs, pe malul mării, îi audiază pe cei care, fiind exilaţi temporar pentru omucidere involuntară, au comis un nou omor, cu premeditare: acuzatul, fiind încă impur şi neavând dreptul de a pune piciorul în Attica, îşi prezintă apărarea stând într-o barcă, în faţa judecătorilor aşezaţi pe mal.

tribunal-grecia

       Un „tribunal pentru omoruri” este cel format din arhontele-rege şi şefii triburilor şi îşi are sediul în faţa Pritaneului. El condamnă în contumacie pe ucigaşii necunoscuţi şi judecă grav animalul sau obiectul de piatră, fier sau lemn care a provocat moartea unui om, urmând să purifice apoi teritoriul, ducându-l sau azvârlindu-l pe acela dincolo de graniţă.
       Tribunalul atenian Heliáia, creat de Solon, este format din cetăţeni traşi la sorţi, fără deosebire de avere sau de clasă. Atribuţiile sale în domeniul justiţiei o deosebesc de celelalte cetăţi greceşti, având jurisdicţie aproape universală, în afara cazurilor de omor.
       Desigur, multe acte ale vieţii publice erau pedepsite de Bule, iar Ecclesia, adunare plenară a poporului, judeca ea însăşi delictele cele mai grave împotriva siguranţei statului. Conform lui Xenofon ( în Elenicele, I, 7), în 406 î.Hr., strategii care ieşit învingători în lupta navală de la insulele Arginuse, dar care erau acuzaţi că neglijaseră să-i salveze pe soldaţii naufragiaţi în timpul furtunii, au fost judecaţi şi condamnaţi în două şedinţe dramatice ale adunării.
       Heliáia este emanaţia Adunării poporului, care deşi deţinea toate puterile, inclusiv puterea judecătorească, nu poate face faţă la toate problemele cetăţii. Cu toate că era foarte numeroasă şi ea (6.000 de membrii), ea judecă în diferite secţii cele mai multe procese.
       Membrii ei erau aleşi prin tragere la sorţi de către 9 arhonţi în fiecare an, câte 600 din fiecare cele 10 triburi, printr-o procedură asemănătoare cu cea folosită pentru desemnarea buleuţilor, alegându-i dintr-o listă de candidaţi stabilită de deme proporţional cu cifra populaţiei fiecăruia. Orice cetăţean care a atins vârsta de treizeci de ani şi căruia nu i s-au retras drepturile civice ca urmare a atimiei poate face parte din Heliáia. Numărul heliaştilor (heliastái) sau dicaştilor (dicastái) este identic cu cel al membrilor care trebuie să fie prezenţi la şedinţele plenare ale Ecclesiei, fracţiunea poporului care se consideră că este echivalentă, practic, cu întregul popor.
       Diferitele tribunale care constituiau Heliáia (puteau funcţiona mai multe simultan) comportau jurii formate din câte 501 persoane, sau chiar din 1001, 1501, ori 2001. Numărul obişnuit era de 501. Heliaştii prestau un jurământ la intrarea în funcţie şi erau remuneraţi.

       Repartiţia heliaştilor între diferitele tribunale era însoţită de un nesfârşit şir de precauţii, menite să împiedice părţile implicate să afle dinainte numele vreunui judecător.
       Descrierea acestei operaţii minuţioase se regăseşte în cele trei capitole din Constituţia Atenei de Aristotel, care însă fiind incomplete nu ne-au îngăduit să o înţelegem perfect, numai de la descoperirea şi identificarea unor fragmente de clerotéria (maşini de tras la sorţi), găsite în săpăturile din Agora. Constituţia Atenei a fost publicată în 1891, după un papirus care este singurul nostru document pentru acest text.
       Înainte de zorii zilei când trebuie să aibă loc audierile la Heliáia, heliaştii se scoală cu noaptea-n cap şi se îndreaptă spre tribunale, la lumina faclelor pe care le duc nişte sclavi tineri. Ei se prezintă apoi la intrarea în tribunal destinată tribului lor, având fiecare „legitimaţia sa” de heliast, adică o tăbliţă de bronz (pinakion) sau de merişor (după epoci) pe care este gravat numele său, însoţit de patronimicul şi de demoticul său, ca şi una din primele zece litere ale alfabetului, de la A la K, care indica de ce secţie a tribunalului aparţine heliastul, căci cei şase sute de heliaşti dintr-un trib sunt împărţiţi în zece secţii de câte şaizeci de persoane. Numărul heliaştilor prezenţi dintr-o secţie trebuia să fie adesea mult sub şaizeci din motive de boală sau din orice fel de alt motiv.
       Filocleon din Viespile, pe care fiul său l-a închis în propria lui casă, va lipsi desigur la apel! S-au găsit tăbliţe de heliast, de pildă cea a lui „Dionysios fiul lui Dionysios din Coile” care are în colţul de sus litera A: Dionysios aparţinea deci primei secţii din tribul său. Oricine ştia că demul Coile făcea parte din tribul Hippothontis.
       Înaintea intrării destinate fiecărui trib se afla unul dintre cei nouă arhonţi, iar la cea de a zecea stătea secretarul tesmoteţilor; ei erau ajutaţi de aprozi, care erau nişte sclavi publici. De fiecare parte a porţii de la fiecare din aceste intrări stă pregătit un clerotérion; există aşadar câte două pe trib, în total douăzeci. Un clerotérion este un stâlp de marmură cu faţa anterioară străpunsă de mici crăpături orizontale menite să adăpostească tăbliţele heliaştilor; aceste crăpături sunt aşezate unele sub altele, pe cinci coloane. Deasupra fiecăreia dintre aceste coloane sunt săpate literele A – B – Γ – Δ – E pentru primul clerotérion şi Z – H – Θ – I – K pentru cel de al doilea clerotérion al fiecărui trib. Într-un colţ al fiecărui stâlp a fost săpat un canal vertical care se deschide în partea de sus sub formă de pâlnie şi care lasă să iasă prin partea de jos zarurile care sunt introduse în pâlnie, dar nu le lasă să iasă decât unul câte unul, datorită unui dop sau datorită unui mecanism de închidere asemănător cu un robinet, care se află la ieşirea de jos a canalului. Ni s-ar părea mai comod să se folosească obiecte circulare asemănătoare cu nişte bile, dar Aristotel este categoric: se puneau cuburi (kýboi), comparabile cu cele întrebuinţate la jocul de zaruri, făcute din bronz, unele albe, altele negre.
       La fiecare intrare, pe lângă cele două clerotéria, sunt aşezate şi zece cutii, însemnate fiecare cu câte una din primele zece litere ale alfabetului. Fiecare judecător îşi depune tăbliţa în cutia însemnată cu litera care apare şi pe această tăbliţă. Apoi, aprodul scutură cutiile şi arhontele trage la întâmplare, din fiecare din ele câte o tăbliţă. Primul heliast al cărţii nume este tras din fiecare cutie este numit „afişorul”, fiindcă el este însărcinat să aşeze în crăpăturile din cleroterion propria lui tăbliţă şi apoi pe cele ale colegilor lui, pe măsură ce arhontele le scoate din cutie. Fiecare din cei zece afişori ai fiecărui trib umple în felul acesta în ordine, începând de sus, crăpăturile de pe şirul vertical (canonás) aflat sub litera care corespunde secţiei sale. Destul de repede sunt afişate astfel pe clerotérion numele tuturor judecătorilor prezenţi.
       Arhontele verifică atunci câte nume sunt afişate în total pe şirul cel mai puţin complet (cel al secţiei cu cele mai multe absenţe); el ştie, pe de altă parte, de câţi juraţi este nevoie pentru audierile din acea zi şi stabileşte în consecinţă numărul de zaruri albe şi negre care urmează să fie puse în pâlnia fiecăruia din cele două clerotéria.
       Heliaştii ale căror nume sunt afişate mai jos de sfârşitul coloanei celei mai scurte ştiu din acea clipă că tragerea la sorţi i-a eliminat şi că se vor putea întoarce curând acasă. Să presupunem, de pildă, că în acea zi trebuie să se constituie 4 jurii de câte 500 de membri fiecare, că trebuie deci să se desemneze 2.000 de heliaşti, ceea ce înseamnă 200 de fiecare trib şi 100 de fiecare clerotérion. Arhontele pune în pâlnie (100 : 5 =) 20 de zaruri albe. Să mai presupunem şi că şirul cel mai puţin complet are patruzeci şi cinci de nume : el va pune (45 – 20 –) 25 de zaruri negre. Dar, bineînţeles, zarurile albe şi cele negre sunt aruncate deodată în pâlnie, ca să se repartizeze la întâmplare.
       Fiecare zar alb care iese din aparat contează pentru un şir orizontal de cinci tăbliţe şi la fel se întâmplă şi cu fiecare zar negru: astfel, dacă primul zar care iese este alb, primele cinci tăbliţe de pe fiecare coloană (este vorba de coloanele „afişorilor” din fiecare secţie) sunt valabile pentru ziua aceea, iar numele posesorilor lor sunt imediat strigate de crainic. Dacă al doilea zar este negru, cei cinci heliaşti care au tăbliţe aşezate pe rândul doi în fiecare coloană sunt trimişi acasă: ei nu vor fi judecători în acea zi. şi la fel merge mai departe.
       Pe lângă clerotéria şi cele zece cutii care au adăpostit tăbliţele heliaştilor din fiecare trib, arhontele mai are la dispoziţie şi două urne precum şi cutii egale ca număr cu numărul completelor de judecată care trebuie să fie constituite. Cele două urne – aşezate câte una lângă fiecare clerotérion – conţin atâta ghindă câţi juraţi trebuie să fie numiţi din câte 5 secţii ale fiecărui trib, iar această ghindă este însemnată cu literele alfabetului, începând cu cea de a unsprezecea (A). Fiecare literă corespunde unul complet de judecată, repartizarea făcându-se şi ea tot printr-o tragere la sorţi, prealabilă. În cazul ipotetic pe care l-am descris mai sus, a patru jurii de câte 500 de membri, fiecare vas atribuit unui clerotérion va trebui să aibă 25 ghinzi notate cu A, 25 notate cu M, 25 notate cu N şi 25 notate cu S. Judecătorul ridică în sus ghinda pe care a tras-o pentru a-i arăta litera de pe ea mai întâi arhontelui care prezidează. Acesta, după ce citeşte litera, pune tăbliţa judecătorului în cutia care are aceeaşi literă ca ghinda.
       Apoi, heliastul îşi mai arată o dată ghinda aprodului care-i înmânează un toiag – însemna al judecătorului în exerciţiul funcţiunii – de culoarea tribunalului care are aceeaşi literă cu ghinda, ca să-l silească să intre în tribunalul pe care i l-a hărăzit soarta şi nu în altul; dacă ar intra în altul, culoarea toiagului său ar da în vileag numai decât frauda, căci tribunalele au lintoul uşii vopsit fiecare în altă culoare, iar judecătorul trebuie să se ducă la tribunalul care are aceeaşi culoare şi aceeaşi literă cu ghinda lui.
       Între timp, afişorii le-au înapoiat tăbliţele celor care n-au ieşit la sorţi, iar aprozii duc la tribunale cutiile în care se află numele membrilor tribului care judecă la fiecare tribunal. Aceste cutii, ei le vor lăsa unor judecători pe care tragerea la sorţi i-a desemnat pentru a le restitui tăbliţele, după audienţă, colegilor lor. în felul acesta, tăbliţele le vor îngădui să facă apelul pentru plata indemnizaţiei (misthòs dicasticós), căci judecătorii primeau, pe fiecare zi de şedinţe, unul, doi sau trei oboli, în funcţie de epocă.
       În capitolul LXVI al Constituţiei Atenei, Aristotel explică în continuare, la fel de meticulos, cum era tras la sorţi numele magistratului care prezidează fiecare tribunal. S-a putut observa că numărul juraţilor dintr-un tribunal este întotdeauna impar (de obicei 501), ca să nu se ajungă la o împărţire egală a voturilor, în timp ce sistemul cleroteriilor dădea un număr par de juraţi (500), dar nu ştim cum era desemnat ultimul hellast.
       Magistratul care prezida avea oare drept de vot? Lucrul rămâne îndoielnic. Aristotel explică apoi, cu tot atâtea detalii, cum sunt desemnaţi, printre juraţi, cel care supraveghează apa din clepsidră (instrumentul eu care se măsura timpul acordat pentru a vorbi părţilor şi apărătorilor lor, tot aşa cum se face un ceas cu nisip), cei care supraveghează buletinele de vot şi cei care urmează să împartă, aşa cum am spus-o mai sus, indemnizaţia de prezenţă colegilor lor.
       Modul de repartiţie a heliaştilor arăta cu ce grijă meticuloasă se ocupa democraţia ateniană de funcţionarea tribunalelor, evident, pentru a împiedica orice fraudă şi orice intrigă a părţilor pe lângă membrii tribunalului care avea să-i judece: cu acest sistem, nici un împricinat nu putea şti dinainte din cine se va compune tribunalul în faţa căruia va trebui să compară.
       Bineînţeles, tribunalele care alcătuiesc Heliáia nu puteau funcţiona în zilele când se ţinea o şedinţă a Adunării, de vreme ce heliaştii erau cetăţeni şi deci membri ai Ecclesiei. Ele nu puteau funcţiona nici în zilele de sărbătoare, din motive religioase, nici în zilele care treceau drept nefaste. Mersul justiţiei suferea astfel deseori întârzieri.

       Heliaştii după ce au ajuns la tribunalul care le-a fost hărăzit primesc un jeton (sýmbolon), pe care-l vor schimba cu un altul în momentul votului; acesta din urmă le va da dreptul la indemnizaţie, la sfârşitul audienţei. Heliaştii se instalează pe nişte bănci de lemn acoperite cu rogojini de papură.
       Magistratul care prezidează audienţa îşi are jilţul pe o estradă înaltă (bárna), în fundul sălii; el e înconjurat de secretarul sau grefierul său, de un crainic public şi de arcaşii sciţi care se ocupă de poliţie la tribunale, ca şi la Adunare. În faţa lui se află tribuna pentru pledoarii, alături de care stau, la dreapta şi. la stingă, tribunele celor două părţi. Există şi o masă pe care se va face numărătoarea voturilor.
       Publicul, care poate asista la audienţă, cu excepţia cazurilor când se judecă cu uşile închise, se înghesuie aproape de intrare şi este despărţit de juraţi printr-o barieră. De îndată ce începe şedinţa, la un semn al preşedintelui, uşa este închisă.
       La începutul şedinţei tribunalului, grefierul citeşte actul de acuzare şi răspunsul scris al apărării, care se află, ambele, la dosar. Apoi preşedintele dă cuvântul, pe rând, acuzării şi apărării. Orice cetăţean care e implicat într-un proces trebuie să vorbească singur. Dacă nu se socoteşte în stare s-o facă, el comandă unui profesionist (logográphos) o pledoarie şi o învaţă pe de rost: multe dintre pledoariile păstrate ale lui Lysias, ale lui Demostene etc. au fost scrise în felul acesta, la cererea unui client. Împricinatul poate cere tribunalului îngăduinţa, care este de obicei acordată, de a fi ajutat sau chiar înlocuit de un prieten mai elocvent (synégoros) care nu este avocat de meserie şi nu poate fi retribuit.
       Atenienii care nu sunt încă majori, femeile, metecii, sclavii şi foştii sclavi eliberaţi sunt reprezentaţi în justiţie de tatăl, soţul, tutorele legal, stăpânul sau patronul lor (prostátes).
       Cu excepţia cazurilor când un semn atmosferic rău prevestitor determină suspendarea şedinţei, cum se întâmplă şi la Adunare, dezbaterile se desfăşoară fără pauză şi trebuie să se termine în aceeaşi zi. De aceea trebuie să se fixeze o limită pentru timpul cât au voie să vorbească părţile, care au fiecare drept de replică. în acest scop se utilizează clepsidra, sau orologiul cu apă.
       De-a lungul, întregii durate a dezbaterilor, heliaştii nu fac altceva decât să asculte. Imediat după aceea, crainicul îi cheamă să voteze. Fiecare trebuie s-o facă după conştiinţa lui şi în conformitate cu conţinutul jurământului pe care l-a depus, fără să se consulte unii cu alţii, fără să existe nici o deliberare.
       În secolul al V-lea î.Hr., fiecare judecător punea o pietricică (pséphos) sau o scoică într-una din cele două urne pe lângă care trecea şi unde se adunau, într-una, voturile în favoarea acuzatului, în cealaltă, voturile care-l condamnau.
       În secolul al IV-lea î.Hr., pentru a se asigura mai bine secretul votului, s-a născocit un alt sistem: fiecare jurat primea câte două discuri mici de bronz prin care trecea câte o tijă metalică; dintre aceste tije, una era compactă, cealaltă goală pe dinăuntru. S-au găsit nişte discuri din acestea şi ele au inscripţia „vot public”' (pséphos demosía). Heliaştii mai treceau şi atunci prin faţa a două urne, dar numai prima conta. Ei ţineau discurile ascunzând între degetul mare şi arătător capetele tijei şi puneau în prima urnă discul cu tija goală pe dinăuntru dacă votau condamnarea şi discul cu tija plină dacă votau achitarea, iar apoi puneau discul rămas în cea de a doua urnă.   
       Atunci când majoritatea voturilor îl declară pe acuzat vinovat, pedeapsa este fie determinată de lege, fie se trece la „fixarea pedepsei”, ceea ce va face necesar un nou vot. Acuzarea şi apărarea propun fiecare o pedeapsă iar juriul alege între cele două opţiuni de pedeapsă. Gama de pedepse posibile includea condamnarea la moarte, închisoare, pierderea drepturilor civile (de exemplu, dreptul de vot, dreptul de a servi ca un jurat, dreptul de a vorbi în cadrul Adunării), exil şi amenzi.
       În procesul lui Socrate, în 399 î.Hr., i se dat inculpatului din nou cuvântul spre a indică el însuşi pedeapsa care i se pare potrivită. Socrate a declarat că nu are conştiinţa să merite vreo pedeapsă, ci mai curând o răsplată, pentru serviciile pe care le-a adus atenienilor, şi a sugerat să fie hrănit în pritaneu, aşa cum erau hrăniţi marii binefăcători ai statului sau învingătorii la jocurile olimpice. În gura unui acuzat a cărui vinovăţie fusese recunoscută, astfel de vorbe frizau impertinenţa şi el a fost condamnat la moarte: heliaştilor nu le plăceau persoanele care păreau că-şi bat joc de ei.
       Când acuzatul este achitat, iar acuzatorul lui n-a obţinut nici măcar a cincea parte din voturi, acesta din urmă este condamnat la o amendă, sau chiar la atimía, adică la pierderea drepturilor cetăţeneşti. Aşa a păţit Eschine, în 330 î.Hr., când a pierdut procesul pe care i-l intentase lui Ctesiphon, adică indirect lui Demostene, în problema coroanei: el a fost condamnat la amenda foarte mare de 1.000 de drahme. Se înţelege că o asemenea măsură a părut necesară pentru a îngrădi activitatea sicofanţilor, veşnic gata să acuze pe vreunul dintre concetăţenii lor. Într-adevăr, aşa cum spuneam mai înainte, fiindcă nu exista procuratură, legile îi încurajau pe denunţători acordându-le o parte din bunurile confiscate de la acuzat, dacă se stabilea vinovăţia lui. Riscul unei pedepse care-i pândea chiar pe denunţători dacă nu-şi puteau dovedi acuzaţiile nu era decât corespondentul logic al acestui avantaj şi trebuia să-i facă să stea puţin pe gânduri înainte de a intenta o acţiune judiciară.
       Evident, un sistem judiciar aşa de aparte, care necesita participarea unei întregi mulţimi de heliaşti, era de natură să dezvolte, la mulţi atenieni, gustul pentru procedură şi pentru şicană, în aşa măsură încât Atena apărea ca o Dicaiópolis, o capitală a şicanei.
       În Viespile, Aristofan atrage atenţia în chip nostim asupra acestei primejdii. Sunt criticate mai ales consecinţele indemnizaţiei judecătoreşti instituite ca despăgubire pentru pierderea de timp pricinuită de participarea asiduă la şedinţe: oamenii fără ocupaţie, incapabilii, se năpusteau la tribunale ca să capete banii cuveniţi pentru jetoanele de prezenţă. Se pare totuşi că justiţia ar fi putut funcţiona bine şi cu un aparat mai puţin costisitor şi un număr mai mic de juraţi.
       Trebuie să recunoaştem însă, în instituţiile judiciare ale Atenei, acelaşi spirit democratic care încredinţa întregului popor conducerea cetăţii. Ecclesia, aşa cum am văzut mai sus, deţinea şi puterea judecătorească, cum le deţinea şi pe toate celelalte, şi multe sunt la număr procesele politice pe care le-a judecat chiar ea, în primul rând când acuzaţii erau strategi. însă ea nu putea face faţă la toate.
       Heliáia, emanaţie a Adunării, compusă, ca şi Sfatul, din cetăţeni proveniţi din toate triburile şi ca atare cu adevărat reprezentativă pentru poporul atenian, trebuia să aibă destul de mulţi membri pentru a-şi păstra un caracter popular indiscutabil, fapt care îi justifica suveranitatea, căci sentinţele ei erau fără drept de apel.
       În timpul instruirii procesului, mărturia sclavilor nu are valoare decât dacă este obţinută prin tortură (bici, şevalet, menghină sau roată), dar folosirea acestui mijloc e precedată întotdeauna de o somaţie : una din părţi se arată dispusă să-şi ducă sclavii la tortură sau somează partea adversă să-i predea pe ai ei. Poate că tortura nu era prea aspră şi consta mai ales dintr-o „formalitate creată chiar de situaţia sclavului care s-ar fi putut teme de resentimentul stăpânului său dacă ar fi vorbit altfel decât sub constrângere”. Sigur este, în orice caz, că niciodată nu era torturat un om liber, fie el atenian, metec sau străin.

       Aşa cum procedura tribunalelor este diferită dacă cei doi împricinaţi sunt amândoi cetăţeni şi dacă sunt, unul sau celălalt sau amândoi, meteci sau sclavi, tot astfel şi pedeapsa este diferită în funcţie de condiţia persoanelor.
         pedepsele pecuniare sunt: amenda, despăgubirile, confiscarea parţială sau totală a bunurilor.

        pedepsele aflictive: exilul temporar (phygé) sau definitiv (aeiphygía) pierderea drepturilor cetăţeneşti (atimía), detenţiunea (care, în afara condamnaţilor la moarte care-şi aşteaptă execuţia, ca Socrate, nu poate lovi decât pe necetăţeni), flagelarea pe o roată şi, însemnarea cu fierul roşu şi legarea unor cătuşe de gât şi de picioare (xýla), chinuri rezervate sclavilor, şi în sfârşit moartea, despre care vom vorbi în curând.
         pedepsele infamante: au un caracter arhaic şi religios, cum ar fi interdicţia de a purta podoabe şi de a intra în temple care le loveşte pe femeile adultere, blestemul pronunţat în contumacie împotriva persoanelor vinovate de sacrilegiu, înscrierea dezonorantă pe o stelă şi, în sfârşit, refuzul de a permite înmormântarea.
       Magistratul care prezidase tribunalul punea un grefier să întocmească sentinţa şi apoi trimitea acest act magistraţilor însărcinaţi cu executarea lui: Celor unsprezece, care erau mai mari peste temniceri şi peste călău, sau celor numiţi práctores, care percepeau amenzile, sau celor numiţi poletái, care erau însărcinaţi să vândă prin licitaţie publică bunurile confiscate şi să înmâneze, dacă era cazul, acuzatorului, prima care îi revenea şi vistiernicilor Atenei dijma legală.
       Mulţi cetăţeni şi străini, dacă erau condamnaţi la pedepse pecuniare care depăşeau mijloacele lor, puteau scăpa de pedeapsa stabilită exilându-se de bună voie: aşa a făcut Eschine, după procesul Coroanei şi aşa a făcut şi Demostene după afacerea Harpalos. Se ştie că şi Socrate ar fi putut, după condamnarea lui la moarte, să iasă din închisoare eu ajutorul prietenilor şi să plece în exil. El a băut cucuta, ceea ce nu era cel mai crud mod de execuţie, ci un fel de sinucidere tolerată. Care era, aşadar, la Atena, soarta obişnuită a condamnaţilor la moarte ?
       În Eumenidele lui Eschil, Apolon, izgonind din templul său delfic hidosul cor al Eriniilor care-l urmăresc pe Oreste, le spune: „Nu vi se cade să vă apropiaţi de acest lăcaş. Locul vostru e acolo unde justiţia taie capetele, scoate ochii, unde se înjunghie, unde, pentru a li se curma fecunditatea, li se smulge copiilor floarea tinereţii, unde se mutilează, unde se lapidează şi unde vuieşte vaietul lung al oamenilor traşi în ţeapă”.
       Nimic nu ne îngăduie să presupunem că Eschil se gândeşte aici la realităţi ateniene contemporane cu el, aşa cum fac atât de deseori tragicii greci: castrarea copiilor, de pildă, este un obicei oriental, necunoscut în Grecia.
       Care era, aşadar, la Atena modul de execuţie capitală cel mai obişnuit ?
       În 1915, într-o groapă comună care a fost descoperită la Faleron şi care este de altfel anterioară epocii clasice, s-au descoperit şaptesprezece cadavre cu câte un lanţ de fier în jurul gâtului şi cu cătuşe la fiecare mână şi la fiecare picior. Aceste schelete sunt fără îndoială cele ale unor condamnaţi care, înainte de a-şi da ultima suflare, au fost ţintuiţi cu lanţuri şi cătuşe de o scândură mare (resturi de lemn mai erau încă prinse de cătuşe). Este vorba probabil de nişte piraţi care au fost capturaţi şi executaţi.
       Or, noi ştim de la Herodot că atenienii, în 479, „punând mâna pe persul Astyages, guvernatorul cetăţii Sestos, l-au ţintuit de viu pe o scândură”. Plutarh ne povesteşte că Pericle, după ce a înfrânt răscoala insulei Samos, în 439, a pus să fie legaţi de nişte stâlpi, în Agora la Milet, mai mulţi samieni şi i-a lăsat acolo zece zile în şir; după aceasta a poruncit să fie ucişi eu lovituri de măciucă. Aristofan (în Tesmoforiile, 930 – 1014) ni-l arată pe Mnesilochos „legat de scândură” de către un arcaş scit şi expus astfel, ca Andromeda pe stânca sa. În alt loc, el vorbeşte de „instrumentul de lemn cu cinci găuri” căruia i-ar fi hărăzit Cleon: aceste cinci găuri corespund evident crampoanelor care prind gâtul şi membrele.
       Din mărturiile arheologice şi literare reiese, aşadar, o imagine foarte clară a acestei cazne pline de atrocitate. Condamnatul este legat, gol, cu 5 crampoane de un stâlp înfipt în pământ; nimeni nu are voie să se apropie de el pentru a-l ajuta sau pentru a-i uşura cât de cât soarta; se aşteaptă ca el să moară. Un asemenea chin nu e lipsit de legături cu răstignirea: atâta doar că, la răstignire, mâinile şi picioarele sunt bătute în cuie, iar pierderea de sânge care se produce astfel este de natură să scurteze cazna; în plus, una din părţile esenţiale ale caznei de care vorbim este lanţul care strânge maxilarul inferior şi care, datorită greutăţii trupului, adaugă suferinţei un element cu totul apreciabil. Ne închipuim cum ar putea fi agonia pacientului prelungită timp de mai multe zile.
       Că un asemenea mod de execuţie a fost practicat la Atena, faptul nu poate să nu ne schimbe puţin ideile asupra dreptului lor penal: şi el a fost practicat de-a lungul întregii perioade clasice: existenţa lui poate fi urmărită până la sfârşitul secolului al IV-lea î.Hr..
       Oare această caznă se numea apotympanismós, cuvânt prin care se desemnează de obicei la Atena execuţia capitală ? S-a crezut aşa, dar nimic nu e sigur. În ce consta deci un apotympanismós ? Era oare o ciomăgeală de moarte ? Sau poate decapitarea ? În momentul de faţă nu e cu putinţă s-o spunem.
       În orice caz, locul de execuţie se afla afară din oraş, de-a lungul „zidului lung” de nord, între Atena şi Pireu: într-o zi, ne spune Platon (în Republica IV 439 e), „Leontios, întorcându-se de la Pireu şi mergând prin exterior de-a lungul zidului nordic a zărit cadavre în locul de execuţie”. Acest loc este diferit de prăpastia numită bárathron, o veche mină situată la vest de Acropolă, unde erau azvârliţi, încă dintr-o epocă foarte îndepărtată, anumiţi condamnaţi la moarte. Azvârlirea în bárathron pare să fi fost rezervată pentru cazurile de sacrilegiu şi pentru crimele politice.
       Lapidarea, atestată rareori, pare să fi fost sortită, şi ea, tot celor care au încălcat pietatea şi trădătorilor, dar ea are aspectul unei execuţii sumare, înfăptuite chiar de popor, sub imperiul indignării; în felul acesta, în 479 î.Hr., buleutul Lycidas, care era de părere să se accepte propunerile lui Mardonios, a fost lapidat pe loc de către colegii lui şi de către ceilalţi cetăţeni care erau de faţă.
       Expunerea pe o scândură ridicată în sus era mai cu seamă pedeapsa piraţilor şi a răufăcătorilor prinşi în flagrant delict de furt sau de crimă cu tâlhărie. Ceilalţi condamnaţi la moarte, când nu li se îngăduia să bea cucută, îndurau supliciul misterios numit apotympanismós.

       Este neîndoielnic că modul cum funcţiona justiţia, la Atena, nu era pe deplin satisfăcător şi că multe dintre criticile formulate de Aristofan în Viespile sunt întemeiate. Trebuie să mergem şi mai departe şi să recunoaştem că principiile dreptului atic nu sunt nici foarte ferme, nici foarte statornice ; lipsa unui cod lasă prea multă libertate judecătorilor din popor, care, în imensa lor majoritate, nu au, bineînţeles, nici o formaţie juridică, ba mai mult chiar, ca orice gloată, se lasă duşi cu prea mare uşurinţă de pasiunile, de simpatiile sau de antipatiile lor profunde.
       Este destul să citim câteva pledoarii ca să ne dăm seama că aşa numita captatio benevolentiae constă de obicei în linguşirea orgoliului poporului şi în prezentarea împricinatului, atât cât e cu putinţă, drept un om de rând modest, duşman firesc al celor bogaţi şi al celor puternici. „Apologia” lui Socrate, în măsura în care Platon ne-a transmis cu exactitate trăsăturile ei, trebuie să fi fost o excepţie aproape unică, cu tonul de trufie aristocratică care o străbate. Sistemul judiciar atenian înlesnea şi creşterea numărului denunţătorilor.
       Însă trebuie să se ţină seama şi de evoluţia dreptului şi să se recunoască că, de la legislaţia lui Dracon (secolul al VII-lea î.Hr.) care reprezenta şi ea o îmbunătăţire în raport cu epoca anterioară, dreptul şi justiţia făcuseră, la Atena, progrese mari. Cel mai important dintre ele este abolirea pedepselor colective şi recunoaşterea responsabilităţii individuale, căci în epoca veche nu era lovit numai vinovatul, ucigaşul, ci şi întreaga lui familie.
       Vechiul principiu al legii talionuluiochi pentru ochi şi dinte pentru dinte” nu mai era aplicat decât în mod excepţional în Atena lui Pericle, unde pedepsele pecuniare tind tot mai mult să înlocuiască pedepsele aflictive, cel puţin în cazul cetăţenilor.
       Drept este să criticăm nu intenţia, ci eficacitatea practică a acestui sistem judiciar. Într-adevăr, atenienii erau foarte preocupaţi să împartă dreptatea în chip echitabil, luându-şi tot felul de garanţii de imparţialitate şi conformându-se, pe cât era posibil, ideilor morale ale timpului.
       Toţi judecătorii care formau Heliáia depuneau un jurământ la intrarea în funcţie; formula acestuia poate fi reconstituită aproximativ dacă se combină diferite pasaje din autorii vechi în următorul mod:
       Voi vota în conformitate cu legile şi cu decretele care emană de la Adunarea poporului, ca şi de la Bulé. În cazurile pe care nu le-a prevăzut legislatorul voi adopta soluţia cea mai dreaptă, fără a mă lăsa condus de părtinire sau de duşmănie. Voi vota ţinând seama numai de problemele care au fost supuse tribunalului. Voi asculta cu aceeaşi atenţie amândouă părţile. O jur pe Zeus, pe Apolon, pe Demeter. Dacă-mi respect jurământul, viaţa să-mi fie; dacă mi-l calc, blestemul să se abată asupra mea şi-asupra familiei mele!”.
       Un sistem judiciar care a produs condamnarea la moarte a lui Socrate, „omul despre care putem spune că între toţi cei din vremea sa a fost cel mai bun şi cel mai înţelept şi cel mai drept” a fost, desigur, departe de a fi perfectă chiar şi pentru vremea sa. Este mai bine să recunoaştem că Atena, în ciuda unor eforturi meritorii, nu a ajuns în domeniul justiţiei la acea acmé, la acea perfecţiune la care înălţase ea artele, literele, filosofia. Nu încape îndoială că ea nu avea darul juridic pe care aveau să-l deţină romanii, cărora e drept să le recunoaştem măcar acest aport în creaţia civilizaţiei care stă la originea propriei noastre civilizaţii.

Themis - zeiţa greacă a justiţiei