La începutul istoriei grecilor, fiecare genos avea în proprietate pământurile pe care trăia. Aceste pământuri erau inalienabile, indivizibile şi colective. În timp, proprietatea imobiliară a genosurilor cunoaşte o fărâmiţare cauzată mai ales din cauza caracterului individual firesc al proprietăţii mobiliare, al formării de noi domenii pe pământurile defrişate, al slăbirii solidarităţii familiale şi a puterii familiilor nobile, în urma ridicării claselor populare îmbogăţite prin comerţ, navigaţie şi artizanat. 
       De această trecere a proprietăţii comune spre domeniul privat beneficiază doar unii membrii ai aceleiaşi comunităţi care refuza să autorizeze înstrăinarea patrimoniului antic în folosul unui cumpărător străin de genos.
       Marile proprietăţi s-au menţinut mai mult timp în statele oligarhice, dar şi cetăţile democratice au cunoscut o evoluţie rapidă. La fărâmiţarea proprietăţii funciare a contribuit confiscarea de către stat şi punerea în vânzare a bunurilor aparţinând celor alungaţi, şi cei bogaţi care, prin căsătorie, intrau în rândul familiilor nobile, ale căror tradiţii erau răsturnate şi reformele agrare.
       Doar în Sparta a rezistat, timp de mai multe secole, tradiţia unei proprietăţi inalienabile, datorită statului care era proprietar al pământului civic, pe care îl distribuia prin loturi (kleros) cetăţenilor, care le exploatau prin intermediul hiloţilor.
       În îndelungata istorie a Greciei antice regimul micii proprietăţi a fost preponderent. Abia în perioada romană îşi fac apariţia din nou domenii vaste, asemănătoare celor ale eupatrizilor de la începutul epocii arhaice.
       Proprietatea funciară era strâns legată de conceptul de drepturi civice, motiv pentru care fiecare cetăţean grec era legat cu atât mai mult de micul său lot de pământ. Metecilor le era interzis să deţină proprietăţi imobiliare, pentru care rareori obţineau privilegiul de a le obţine.
       Multe dintre polisuri îşi înregistrau proprietăţile într-un cadastru. În Atica, a apărut în timpul lui Solon primul cadastru care, începând de la Clistene, era ţinut în fiecare demă de către demarh. Recensământul realizat în Atica în anul 401 î.Hr. indică o cifră globală de 15.000 de proprietari funciari pentru 20.000 de cetăţeni. Câmpurile erau marcate prin garduri şi pietre de hotar, iar când un teren era vândut, o copie a contractului dintre vânzător şi cumpărător era depusă în arhivele cetăţii (arkhia, khreophylokion), în grija ununi magistrat (hieromnemon, grammatophylac, damosiofylac) care apare ca paznicul oficial al proprietăţii funciare.
       Aceste proprietăţi puteau fi ipotecate. Cel care împrumuta, pentru a-şi proteja investiţia, dispunea de o bornă ipotecară într-un câmp ipotecat sau menţiona în cadastru împrumutul. Atena avea un birou specializat pentru ipoteci.
       În Atena, numai cetăţenii aveau dreptul să deţină bunuri imobiliare. Acestea puteau fi exploatate fie prin cultivarea terenurilor de către ei, fie prin închirierea acestora către alte persoane care le plăteau o cotă parte din producţie sau bani pentru chirie. De asemenea, ei închiriau spaţiu imobiliar metecilor şi vizitatorilor străini.
       O sursă de venit pentru locuitori oraşului erau străinii care veneau în vizită sau cu afaceri, deoarece aveau nevoie de adăpost şi hrană în timpul şederii lor. În plus, străinii cheltuiau bani pentru a angajarea unor sclavi, închirierea de căruţe şi vizite la prostituate. Numai ultima dintre aceste activităţi a fost impozitată.
       Bunuri mobile ale locuitorilor atenieni au constat în animale, nave, nave, sclavi şi monede. Proprietatea privată ateniană a cunoscut o dezvoltare mare după războaiele medice şi impunerea Atenei ca forţă dominantă în rândul aliaţilor ei.
       Însă, în urma izbucnirii războiului peloponesiac, condiţiile ce au favorizat prosperitatea oraşului au dispărut. Un studiu care compară două statistici ce se refereau la eisphora (un impozit de război) din anii 428/7 şi 378/7 î.Hr., arată gradul de reducere a proprietăţii private ateniene manifestat încă din timpul războiului.  În 428/7 î.Hr. eisphora a fost de 200 de talanţi. Nu se cunoaşte, pentru această perioadă, valoarea totală a bunurilor atenienilor care a fixat valoarea eisphorei, dar aceasta poate fi calculată pe baza informaţiilor disponibile pentru anul 378/7 î.Hr..
       Astfel, ştim că în secolul al IV-lea î.Hr. a existat un impozit regulat privind contribuţiile pentru o proprietate privată, de aproximativ 1%  din valoarea acesteia. O taxă de 2%  a fost impusă doar în cazuri excepţionale. Impunerea acestei taxe, în 378/7 î.Hr., a adus Atenei 6.000 talanţi.
       Dacă se consideră că valoarea taxei nu a fost diferenţiată în secolul al V-lea î.Hr., ea poate fi calculată pentru anul 428/7 î.Hr. la suma de 10.000 sau 20.000 de talanţi. Indiferent de suma aleasă se observă faptul că a existat o scădere a proprietăţii ateniene de aproximativ 25 sau 40 la sută. Desigur, trebuie să se sublinieze că statisticile de acest tip se bazează pe premise pentru care nu există informaţii clare detaliate.
       Alături de pierderile financiare din secolul al V-lea î.Hr., în Atena, s-a observat şi o mobilitate a proprietăţilor active ale membrilor claselor bogate, care poate fi considerată un rezultat al situaţiei politice de după 404/3 î.Hr.  Venirea la conducerea cetăţii a „celor treizeci”, la sfârşitul războiului peloponesiac (404 î.Hr.), a fost urmată de confiscarea proprietăţilor mai multe persoane (403 î.Hr.), din care unele au fost vândute, iar altele au intrat în proprietatea oraşului. Odată cu revenirea la democraţie, proprietăţile confiscate care nu au fost vândute au fost returnate proprietarilor lor. Cei care au cumpărat proprietăţile vândute li s-a permis să păstreze sclavii, banii şi mobilierul, dar terenurile şi casele au trebuit returnate vechilor proprietari.

       Un fenomen des întâlnit în lumea grecilor antici este cel prin care se urmărea ascunderea unei părţi a proprietăţii private. Pentru a se evita susţinerea financiară a activităţilor la care erau obligaţi de stat cei înstăriţi (sistemul liturgiilor), mulţi dintre aceştia încercau să-şi mascheze averea. Aceasta a împiedicat statul atenian să ştie cu precizie situaţia financiară a persoanelor fizice.
       Datorită discursurilor oratorice din acele timpuri putem face între „proprietatea vizibilă” şi „proprietatea invizibilă” o distincţie acceptată de ambele părţi – statul şi cetăţenii.
       Pentru ca a o proprietate să devină „invizibilă” aceasta nu mai trebuia să fie asociată cu proprietarul legal. Această procedură a fost cunoscută sub numele de apokrypsis (substanţă invizibilă). Atenianul recurgea la ea în scopul de a evita preluarea liturgiilor.
       Banii au fost cea mai uşoară formă prin care bunurile se puteau transforma în substanţă invizibilă. Depunerea unei sume de bani la o bancă a fost frecvent urmată de un acord de confidenţialitate între bancher şi depunător prin care o parte sau întreaga sumă ar trebui să rămână secrete.
       Fireşte că, din momentul în care bunurile devenea invizibile, proprietarul acestora înceta să mai fie titularul legitim. Desigur, un asemenea demers crea pentru proprietar întotdeauna riscul, ca mai târziu, să fie în imposibilitatea de a primi înapoi proprietatea lui din cauza lipsei dovezilor de proprietate. Prin urmare, este de înţeles faptul că găsirea unui partener de încredere, pentru astfel de tranzacţii, a fost crucial.
       Bunurile imobiliare a fost mai greu de ascuns. Cu toate acestea mulţi au încercat folosind diverse trucuri. În mod normal, un atenian putea transforma proprietăţile imobiliare în bunuri mobile prin vânzarea lor. El trebuia să fie atent ca în urma vânzării să nu rămână dovezi ale tranzacţiei. Cu toate acestea, cei care recurgeau la această soluţie au trebuit adesea să facă faţă dispreţului vecinilor lor. Faptul de a vinde o proprietate prin care cineva urmărea să evite să primească o trierarchie,  a fost considerat condamnabil..

       O modalitate alternativă de conversie a proprietăţilor imobiliare vizibile în imobiliare invizibile a fost aceea de a se cumpăra un teren sau o casă aflată la distanţă de dema cumpărătorului. Cumpărarea rămânea un secret, cu condiţia ca proprietarul să nu o exploateze.
       Principala noastră sursă de informaţii asupra tentativelor unor anumite persoane de a evita plata impozitelor şi de primirea liturghiilor o reprezintă discursuri oratorilor. Se cunoaşte că aceştia au ţinut, de multe ori, discursuri prin care acordau o importanţă deosebită dobândirii respectul de sine şi de notabilitate.
       Un exemplu este Isocrate, care în celebrul său discurs Panathenaikos (un imn al patriotismului atenian) – folosit pentru a se lăuda în public – a adus un elogiu beneficiilor aduse de îndeplinirea liturgiilor care au dat oraşului mai mult decât cerea legea. Fireşte, el a omis să menţioneze că, anterior, a încercat fără succes să convingă statul că el nu făcea parte dintre cei înstăriţi şi că nu trebuie să plătească taxe. Un alt lucru pe care el nu l-a menţionat în discursul său a fost faptul că el a încercat să scape de responsabilitatea de a lua liturgii prin intermediul proceselor de antidosis.
       Tatăl lui Demostene şi-a ascuns sistematic  averea, evitând astfel primirea de liturgii. Fiul său se pare că a urmat practicile tatălui său: el a reuşit să crească proprietatea familiei prin menţinerea cea mai mare parţi din acesta invizibilă. Acest comportament nu-l împiedica să urmărească penal un concitadin Meidias care a încercat să evite asumarea susţinerii unor liturgii (choregia şi trierarchia).
       Demostene
nu a ezitat să sublinieze faptul că el însuşi a pus în mod voluntar averea (cea care nu a fost ascunsă) la dispoziţia Atenei. El „a făcut tot posibilul pentru a-i convinge pe cei mai bogaţi locuitori să întreprindă” liturgii, dar nimeni nu şi le-a asumat. În cele din urmă a fost obligat să îşi asume el însuşii responsabilitatea unora dintre ele.