Moneda este o invenţie, de o importanţă greu de calculat, care modifică brusc economia naturală din Grecia, începând cu secolul al VII-lea î.Hr.. Până atunci, aşa cum descriu poemele homerice, comerţul se făcea doar prin troc: vin pe cereale, ulei pe metal brut etc. Etalonul prin care se făcea evaluarea unui obiect sau a unei persoane era boul: o armură, o femeie valorau atâţia boi. Treptat încep să se utilizeze ca mijloc de schimb bare de metal (bronz, cupru, argint, aur) care erau puse la îndemână sub forma unor frigări de fier şi aceasta este originea cuvântului obol, care înseamnă „frigare”. Aceste bare de metal nu erau marcate de către stat şi trebuia, de fiecare dată, să fie cântărite.
       Se ştie că la Sparta aceste lingouri de fier sau de bronz, turnate în formă de plăcintă, s-au menţinut mai mult decât în alte părţi. Plutarh (în Licurg , 9) trage concluzia că legislatorul Licurg a vrut să împiedice, pe această cale, luxul şi corupţia.
       Greutăţile care au slujit drept bază pentru socotelile monetare au fost împrumutate de greci de la popoarele orientale. Ideea monedei a fost atribuită Lydiei,o ţară din Asia Mică, dar este dovedit că ea a fost mai degrabă o invenţie a cetăţilor negustoreşti din Ionia, care au folosit electronul (aliaj natural din aur şi argint), pe care li-l furniza Lydia, pentru a-l marca cu pecetea lor, care garanta greutatea şi calitatea metalului, economisind în acest fel cântăriri îndelungate.
       Grecia, până în secolul al V-lea î.Hr., a utilizat destul de rar moneda de aur şi de argint, din cauză că-i lipsesc metalele preţioase produse doar de minele de pe coasta Traciei şi din insulele Thasos şi Siphnos. În sudul Aticei chiar, la Laurion, se exploatau zăcăminte de plumb argentifer cu conţinut sărac. În 483 î.Hr. este descoperit un filon mult mai bogat, cel de la Maroneea, numit de Eschil (în Perşii, 238) „un izvor de argint, o comoară ascunsă-n pământ”. Această descoperire, care va contribui din plin la victoria de la Salamina, datorită legii navale a lui Temistocle, va îngădui să se bată, pe viitor, mari cantităţi de monedă.
       Drahma atică trăgea 4,36 grame de argint şi avea un titlu excelent (până la 933 la mie argint curat). S-au bătut la „monetăria” (argyrocopeion) din Atena şi piese de două drahme (didrachmon) şi de 10 drahme (decadrachmon), dar mai ales piese de 4 drahme (tetradrachmon).
       Unităţile mai mari decât decadrahma, care e de altfel rară, nu sunt decât unităţi de calcul:
         ●  mina (raia) care valorează 100 de drahme
         ●  talantul (talanton) care valorează 60 de mine, adică 6.000 de drahme.
       Fără altă desemnare, talantul era o sumă în argint. Talantul din aur era evaluat la 10 talanţi de argint.
       Subdiviziunile drahmei sunt reprezentate de monede, tot de argint şi ele, mai ales de obol, care e a 6 parte dintr-o drahmă (se observă că, în privinţa monedelor, sistemul duodecimal a rămas în concurenţă cu sistemul decimal), de piesele de 3 oboli (triobolon) şi de 2 oboli (diobolon) şi de fracţiunile obolului: 3 sferturi de obol (tritemorion), sfertul de obol (tetartemorion) şi optimea (hemitetartemorion).
       Toate aceste monede au pe avers capul Atenei cu o cunună de frunze de măslin în jurul căştii şi pe revers bufniţa, pasărea Atenei, cu semiluna şi cu mlădiţa de măslin, şi primele trei litere din numele cetăţii Atena. Aceste monede erau numite „bufniţele de la Laurion” şi un proverb spunea că n-are rost să duci „bufniţe la Atena”, adică castraveţi la grădinar. Gravura acestor monede a păstrat multă vreme un caracter arhaic, desigur fiindcă atenienii nu voiau să schimbe nimic la o monedă care intrase în uz şi care era foarte căutată pe piaţa internaţională.
       Fiecare cetate independentă avea dreptul de a bate monedă, dar numai câteva oraşe au reuşit să asigure tipurilor lor monetare o mare răspândire. Aşa s-a întâmplat cu moneda din Egina, creată de Fidon în secolul al VII-lea î.Hr. împreună cu un sistem de măsuri şi greutăţi. Moneda avea ca efigie o broască ţestoasă iar staterul cântărea aproximativ 12 grame.
       Moneda din Kyzicos, oraş ai cărui stateri (numiţi kyzikenoi) aveau ca efigie un ton şi erau de electrum, un amestec de aur şi de argint. Era greu să schimbi unele cu altele aceste monede care aparţineau unor sisteme diferite.
       Miletul, Efesul şi cetăţile din Ionia, care au luat la început ca etalon siclul fenician, au fost primele care au avut propriul „hotel al monedelor” (argyrokopeion), loc unde sunt bătute monedele. La Atena, el era situat în apropierea capelei eroului „stefanofor”, unde erau păstrate şi greutăţile şi măsurile-etalon, fiind plasat sub controlul metronomilor.
       La piaţă, diversitatea monedelor înlesnea înşelătoria. Poetul comic Diphilos aduce în scenă un negustor care cere pentru un peşte mare 10 oboli; cumpărătorul se pregăteşte să-i dea 10 oboli atici, dar celălalt se împotriveşte şi pretinde că a vrut să spună 10 oboli eginetici; or obolul atic nu valora decât 7 zecimi din cel eginetic.
       Ca să pună capăt unor astfel de dificultăţi, dar mai ales ca să asigure primatul „bufniţelor” sale, în timpul războiului peloponesiac, Atena a impus tuturor cetăţilor din Liga de la Delos propriul său sistem de greutăţi, măsuri şi monede.
       Aristofan (în Păsările, 1040 -1041) parodiază această hotărâre unde „vânzătorul de decrete” propune o lege după care „oamenii din Cetatea-Cucului-din-Nori vor avea aceleaşi greutăţi, măsuri şi legi ca şi Olofixienii”. Tot el (în Pacea, 169 - 172) face o aluzie glumeaţă la decretul care pedepsea cu o amendă de cinci talanţi cetatea aliată pe teritoriul căreia pierise de moarte violentă un atenian.
       Tributul (phoros) plătit Atenei de cetăţile din confederaţia creată de Aristide după victoria de la Salamina se ridica, la început, la 460 de talanţi pe an. În timpul războiului peloponesiac, când rezervele acumulate de Pericle în tezaurul din templul Atenei au fost înghiţite de costul operaţiilor militare, acest tribut a fost mărit în mai multe rânduri, ajungând până la triplarea sumei iniţiale şi, cu toate acestea, mai ales după dezastruoasa expediţie din Sicilia, Atena ducea lipsă de bani.
       Războiul deceleean a întrerupt şi exploatarea minelor de la Laurion căci sclavii au profitat de situaţie şi au fugit. A fost nevoie atunci să se dea la topit statui de aur masiv ca să se poată bate monedă şi s-a ajuns chiar să se folosească bronzul. Emisiunile de bronz au fost însă, în secolul al V-lea î.Hr., ele scurtă durată.
       Aristofan (în Adunarea femeilor, 815 - 822), descrie discuţia dintre doi atenieni : „Da, cu-atât mai mult cu cât moneda asta mi-a purtat ghinion. Tocmai vândusem struguri şi-am plecat acasă cu gura plină de piese de bronz, iar apoi m-am întors în Agora să cumpăr făină, dar în clipa când întinsesem sacul, crainicul a strigat: „Nimeni să nu mai primească nici o piesă de bronz: nu mai circulă decât argintul”.
       Monedele de aur erau în primul rând doricii (de la numele regelui Darius), bătuţi de perşi cu efigia arcaşului. În ultimii ani ai războiului peloponesiac, când marele rege i-a susţinut cu bani pe spartiaţi, aceste piese s-au răspândit atât de mult în Grecia încât raportul de valoare dintre aur şi argint a căzut, între anii 450 şi 336 î.Hr., de la 131/3 la 10.
       Aşa cum am mai spus-o, şi alte monede, nu numai cea ateniană, circulau într-un grup întreg de cetăţi, dar nu cunoaştem, în epoca clasică, decât o singură monedă grecească care n-a fost emisă de un oraş anume, ci de un organism internaţional: este vorba de moneda amfictionică, bătută către anul 338 î.Hr. cu efigia celor două divinităţi ale Amfictioniei delfice, Demeter şi Apollo. Aceasta a fost, poate, o încercare remarcabilă de a înfăptui unificarea monetară, dar se pare că ea n-a avut decât puţin succes.
       Urmările  întrebuinţări monedei au fost multiple. Ea a permis capitalizarea surplusului de producţie, convertită în bani, grăbind căderea oligarhiilor moşiereşti, permiţându-se burgheziilor negustoreşti să aibă un mijloc de schimb care înlocuia bunurile imobiliare. De asemenea, au apărut comerţul cu bani, bancherii, trapeziţii şi comerţul mare.
       Cel bogat învaţă să fructifice banii, şi pretinde ca aceşti bani să-i facă „pui” (tokoi). Dacă înainte se întânpla ca un nobil să dea un surplus, pe care nu-l putea consuma, acum el dă cu împrumut. Dobânda foarte ridicată pe care el o pretinde în creditările întreprinderilor maritime este justificată de riscul foarte mare. El împrumută şi speculează. Capitalul acumulat nu reprezintă decât o investire de fonduri pentru a-şi mări profitul. Acum se dezvoltă aptitudinea de a acumula bani şi a-i face să producă, numită de către Aristotelchrematistica” (arta banului).     
       Moneda reprezenta, pentru cetăţile care o băteau, un semn al independenţei lor, precum şi un mijloc de dominaţie. Astfel, Atena a căutat să impună propriile sale monede şi, în ultimă instanţă, succesul monedelor lui Filip şi Alexandru, răspândite până în Galia, a fost legat de puterea Imperiului macedonean. Toate monedele greceşti au fost înlocuite mai târziu cu moneda impusă de către romani.



Monezi de argint ateniene din secolul al V-lea î.Hr. - tetradrahma (sau staterul de argint)