Atena clasică s-a distins de aproape toate celelalte polisuri greceşti prin instituţiile publice care plăteau salarii cetăţenilor. Plata este reprezentată de o taxă fixă, specifică pentru fiecare dintre posturile guvernamentale.
       Cele mai cunoscute posturi plătite au fost în :  
       1. instanţele de judecată – cuprindeau salariile judecătorilor şi juraţilor. Ele datează din perioada de după reformele lui  Ephialtes, 462 / 1 î.Hr.; Kleon le-a stabilit la 3 oboli. După campania costisitoare în Eubeea în 349 / 8 î.Hr., statul atenian nu a mai fost în măsură să continue plata la sumele anterioare.
       2. Consiliu (Bule) – erau plătite numai persoanele care luau parte la şedinţele desfăşurate de Consiliu. Reprezenta un fel de compensaţie, deoarece, se presupunea că participarea la lucrările Consiliului a cetăţenilor îi determina pe aceştia să-şi neglijeze locurile lor de muncă. Plata acestora s-a ridicat la suma de 5 oboli, plus un obol suplimentar pentru persoanele care servesc în conducere.
       3. Adunarea Poporului - se referă la plata pentru a participarea la lucrările Adunării Poporului (Ecclesia). Această măsură a fost introdusă de către un Agyrios. Iniţial, suma a fost un obol, dar mai târziu a fost crescută  de Heracleides din Clazomenes, la doi oboli şi, în final, din nou de Agyrios, la trei oboli.
       În cazul neparticipării la lucrările Consiliului sau Adunării Poporului a fost aplicată o amendă de trei drahme pentru pentakosiomedimnoi, de două drahme pentru hippeis (cavalerii) şi de o drahmă pentru zeugitai.
       Cheltuielile statului atenian mai cuprindeau plata şi altor cetăţeni care se ocupau cu treburile publice : salariul funcţionarilor superiori, al arcaşilor din poliţie etc. În perioada conducerii lui Pericle se estimează că 12.000 de cetăţeni primeau indemnizaţii. 
       În afară de aceste posibilităţi de creştere a veniturilor cetăţenii atenieni au avut posibilitatea să participe la programul de reconstrucţie a oraşului. Chiar în timp ce în timpul războiului peloponesiac, Atena a fost în măsură să plătească, în 409/8-408/7 î.Hr., muncitorii ce lucrau la Erechtheion o drahmă pe zi.
       Bărbaţii atenieni puteau avea câştiguri regulate participând la războaie,  de unde aveau dreptul, în caz de victorie, la o cotă din  prada de război. Docurile din portul Pireu o serie de oportunităţi pentru lucrătorii calificaţi şi cei necalificaţi. De asemenea, se putea ocupa de către cetăţeni un loc de muncă între cei 500 de oameni ce formau gărzile oraşului.

       Fondul theoricon
       Fondul theoricon a fost creat în secolul V î.Hr., probabil, la propunerea lui Pericle. Fondul era destinat pentru asigurarea sumelor de bani cheltuite pe festivaluri, sacrificii şi spectacole publice de diferite tipuri.
       În jurul anului 350 î.Hr., după războiul social (cunoscut sub numele de Războiul  Aliaţilor), atenianul Eubulus,  administrator de trezoreriei fondului theorikon a introdus noi măsuri de utilizare a acestui fond. Războiul social a creat în Atena grave dificultăţi militare şi financiare în secolul al IV-lea î.Hr. Fondul a fost folosit pentru a oferi bani cetăţenilor atenieni mai săraci ca să poată să-şi cumpere bilete pentru festivalurile anuale de cult public şi de producţii teatrale, cum ar fi Dionisia, Panathenaea, Eleusinia şi Thargelia .
       O parte din cheltuieli au fost suportate de către persoane fizice bogate cărora le reveneau această sarcină (λειτουργία), restul fiind din trezoreria oraşului. Locaşurile religioase din Delos şi din alte locuri, în special cele în care se desfăşurau jocurile olimpice, nemeice, pitice şi istmice au atras multe fonduri publice şi contribuţii ale oamenilor bogaţi. 
       Responsabil pentru gestionarea banilor fondului era un consiliu format din 10 membrii aleşi prin ridicarea mâinilor şi care au avut şi dreptul la realegere.
       Cleruchiile - importanţa economică
       Cele mai importante beneficii economice ale hegemoniei ateniene a fost legată cu terenurile agricole. Tucidide (în Istorii 1.141) ne informează că Pericle i-a numit pe fermierii care-şi cultivă singuri pământul peloponesieni autourgoi. El a arătat că atenienii au deţinut o mulţime de terenuri, atât pe insule cât şi pe continent. În intervalul dintre sfârşitul războaielor medice şi începutul războiului peloponeziac Atena a înfiinţat mai multe comunităţi în afara  regiunii Atica, în principal în Eubeea – aşa-numitele „cleruchii”. Fiecare polis înfiinţat a acordat parcele de teren cetăţeniilor care erau lucrate de către ei sau erau închiriate unor localnici.
       Numărul exact al coloniştilor atenieni cleruchi şi perioada de hegemonie a oraşului nu ne este cunoscută. O estimare a variat între 5.000 şi 10.000 de oameni.  Dar de înfiinţarea acestor clerurhii au beneficiat mai mulţi atenieni. De exemplu, în afară de cei care au plecat din Atena să se stabilească în altă parte, rudele lor nu au mai fost obligate să împartă între ei terenurile familiei. Probabil, cei mai mulţi dintre colonişti au aparţinut clasei sociale a teţilor, cetăţeni care au avut mai mult de câştigat şi prea puţin de pierdut dacă alegeau această opţiune.

       Pierderea beneficiilor aliaţilor
       După sfârşitul războiului peloponeziac situaţia din Atena s-a schimbat semnificativ. Flota ateniană a încetat să fie atotputernică, în timp ce fenomenul pirateriei a luat amploare. Până atunci, oraşul a putut să beneficieze de resurse financiare ce au aparţinut unor persoane fizice străine, precum, şi de a patrimoniului local. Dar, după înfrângerea sa din 404 î.Hr., Atena a pierdut aproape toate posesiunile ei de peste mări.
       Pentru oamenii din Atena, alianţa ateniană nu a reprezentat doar un aranjament politic, ci mai degrabă unul foarte profitabil financiar. În 431 î.Hr., tributul anual (plus orice alte sume de bani donate de către aliaţi) a ajuns la 600 de talanţi. În 425 î.Hr., suma colectată a fost 1.300 de talanţi. În 413 î.Hr. suma a ajuns la aproximativ 900 de talanţi. Dacă se adaugă la acest taxe, contribuţiile plătite de meteci pentru activităţile lor comerciale, veniturile oraşului a fost suficiente pentru a scuti cetăţenii de obligaţia de a plăti impozite. De asemenea, unii dintre ei au avut posibilitatea să-şi mărească venituri prin încheierea unor contracte pentru reconstrucţia clădirilor şi reparaţii a flotei.
       Prin urmare, căderea hegemoniei ateniene  a dat economiei ateniene o lovitură puternică. Foştii aliaţii nu mai au  trebuit să plătească cu bani Atena pentru a beneficia de protecţia oferită de aceasta. Atena nu a mai fost în măsură să-i oblige să deruleze, prin portul Pireu, comerţul cu produse importante: lemn, fier, cupru, ceară, in, coloranţi, arme şi, în special, grâu. Ea nu a mai putut atrage comercianţii nici cu oferte profitabile, cum ar fi trimiterea de grâu din Egipt.
       În secolul al IV-lea î.Hr. alianţa ateniană nu mai era o sursă de bogăţie pentru atenieni, care au trebuit să-şi caute alte surse de venit pentru visteria  oraşului. Demostene afirmă că aliaţii plăteau aşa-numitele syntaxis – taxe numai în scopuri de război, însă nu există mai multe informaţii despre acest subiect. Tributul anual (phoros) a fost abandonat. Probabil, în caz de urgenţă fiecare aliat al Atenei erau împovăraţi cu o anumită sumă.
       Mai târziu, syntaxis s-a dezvoltat într-o obligaţie de contribuţie anuală. Unele valori dintre acestea sunt înregistrate de către Demostene, dar la diferite niveluri semnificativ mai mici decât contribuţiile aliate din secolul al V-lea î.Hr..

       Băncile ateniene
       Imaginea care rezultă din descrierile scriitorilor antici, în special ale lui Demostene, subliniază importanţa economică a băncilor, riscul care rezultă din activităţile lor şi căutările unor surse secrete de capital. În economia ateniană nimic nu era clar. Puţine lucruri au putut fi cuantificate cu precizie în timp ce şi mai puţine au putut fi aduse la cunoştinţa publicului larg.
       În dezvoltarea economiei greceşti băncile au jucat un rol important,  în primul rând prin punerea la dispoziţia clienţilor a unor credite în formă de împrumuturi maritime. Acest lucru a fost foarte important pentru finanţarea comerţului maritim – un sector esenţial pentru o societate bazată, aşa cum a fost Atena, pe importul de cereale.
       Prin intermediul băncilor, identitatea deponenţilor – în special cele ale căror venituri erau „invizibile” – a fost ţinută în secret. Doar dacă dovedeau că au o reputaţie de integritate, bancherii erau capabili să colecteze şi să gestioneze sume mari de bani.
       În cazul în care era nevoie a se efectua plăţi secrete pentru rezolvarea unor dispute politice sau să achite sume de bani înainte de a ajunge în instanţă, băncile erau adesea cele care furnizau, în mod  anonim, sumele necesare. De multe ori băncile au furnizat fonduri fără să le ataşeze unui nume.
       Operaţiunile bancare au fost asimilate, în mintea cetăţeanului simplu, cu dezordinea. Desigur, acest lucru a fost ajutat de faptul că băncile au fost singura formă de tranzacţionare în cazul în care nu a fost necesară prezenţa unui martor. De regulă, bancherii păstrau înregistrări scrise ale tranzacţiilor lor, dar au existat cazuri în care tranzacţiile au fost ţinute ascunse chiar de ei.
       Foarte rar aceste activităţi au ieşit la lumină. Într-unul dintre exemplele cele mai cunoscute din perioada cuprinsă între 386/7 şi 354 î.Hr. s-a petrecut atunci când camera tezaurului sacru (opisthodomos) de pe Acropole a fost arsă de administratorii trezoreriei zeiţei Atena. Aceştia au urmărit să evite ca secretele secretele de creditare ale băncilor cu bani publici să fie dezvăluite. Banii din acest tezaur ar fi trebuit să rămână neatinşi fiind în responsabilitatea funcţionarilor trezoreriei. Când băncile nu au mai fost în măsură să le ramburseze împrumuturile, aceştia au provocat un incendiu, într-o încercare zadarnică de a păstra secrete relaţiile lor cu băncile. Ancheta care a urmat a adus la lumină încălcarea legilor, care au fost pedepsite cu închisoarea. Întreaga afacere a confirmat percepţia larg răspândită că instrumentele bancare erau strâns legate de economia invizibilă.
       Forme de împrumut
       În secolul al V-lea î.Hr. apare pentru prima dată împrumutul cu dobândă. Până atunci nu se cunoşteau decât tezaurizarea şi împrumutul fără dobândă, numit eranos. Acum însă, lărgirea activităţii economice necesită „investiţii” şi, pentru a compensa riscul unor pierderi, în ciuda protestului unor filosofi, pare legitim să se acorde creditorului o plusvaloare.
       În mod normal cei care împrumutau aveau o anumită experienţă în comerţul maritim. Un comerciant sau un armator (naukleros), cu alte cuvinte, un proprietar de navă, putea împrumuta o sumă de bani pentru a cumpăra marfă. De obicei, această sumă avea o valoare între 1.000 şi 4.500 de drahme sau mai mult. Acest împrumut era dat doar pe perioada cât a durat călătoria.
       Pentru că realizarea unui transport comercial maritim prezenta riscuri ridicate, ratele dobânzilor au fost destul de ridicate. În secolul al IV-lea î.Hr., la Atena, acestea au variat între 12,5% şi 30%. Ca o garanţie împotriva fraudării mărfii şi a navei (mai precis a chilei navei), se încheia un contract scris în care se precizau termenii împrumutului. Dacă marfa se pierdea sau deteriora, responsabilitatea revenea creditorului care suporta pierderile.
       Informaţiile pe care le ştim despre modul în care se desfăşurau împrumuturile maritime sunt provenite din patru discursuri ale  lui Demostene de la mijlocul secolului al IV-lea î.Hr. El a spus că a fost uşor să iei împrumuturi fără dobândă sau un fel de sprijin social provenite de la familie sau prietenii. Situaţia a fost, probabil, mai complexă în cazul creditărilor din partea băncilor. Împrumutul, al căror obiect a fost de a face un profit bancherilor şi persoanelor private, a fost la dispoziţia locuitorilor şi, mai ales, a comercianţilor din Atica.
       Pentru a se asigura că se va rambursa creditul, activele valoroase ale celui care lua împrumutul au fost frecvent ipotecate. Dacă o persoană eluda plata risca să fie acţionat în justiţie. În unele cazuri împrumuturile puteau fi plătite în rate.
       Împrumuturile au scadenţe scurte, iar dobândă trebuie să fie plătită la fiecare „lună nouă”, adică la sfârşitul fiecărei luni lunare. Pe Strepsiade, care a făcut datorii din cauza pasiunii costisitoare a fiului său pentru sportul hipic, îl trezesc noaptea din somn necazurile băneşti : „Mă topesc, spune el, văzând cum luna aduce din nou ziua de douăzeci şi pe cele următoare, căci dobânzile ajung la scadenţă”.
       Dobânda obişnuită era de o drahmă la mină pe fiecare lună, adică de 12%. Dobândă de cinci oboli (10%) este o favoare şi vedem adesea că se plăteşte o dobândă de nouă şi de zece oboli, adică 20%. Cămătarii, fireşte, cer şi mai mult.
       În mod obişnuit se pare că statul nu se preocupă să limiteze mărimea dobânzii. Cunoaştem totuşi şi o excepţie: sub arhontatul lui Cadys, la începutul secolului al IV-lea î.Hr., cetatea Delfi a interzis să se împrumute bani cu o dobândă mai mare de 3 oboli la mină pe fiecare lună, mai mare adică de 8,57%, dacă este vorba ele mina din Delfi care are 70 drahme, sau mai mare de 6%, dacă se socotesc 100 de drahme la mină, aşa cum se face în mod obişnuit 25.
       Bancherii
       Spre sfârşitul secolului al V-lea î.Hr. apar bancherii, care sunt cel mai adesea meteci sau sclavi eliberaţi, iar în secolul al IV-lea î.Hr., discursurile judiciare privind litigiile de succesiune ne dovedesc că unele averi erau constituite aproape numai din creanţe.
       Procedeele cele mai obişnuite de a valorifica un capital sunt să dai bani cu împrumut, cu o dobândă ridicată, pentru a finanţa comerţul pe mare sau să cumperi sclavi pe care-i închiriezi apoi fie statului, fie unor particulari.
       Informatiile noastre cele mai detaliate despre rolul băncilor în Atena provine din secolul IV î.Hr. Există mai multe trimiteri la bănci în povestea foştilor sclavi Pasion şi Phormion care au condus banca cea mai faimoasă din acele timpuri. Povestea celor doi aduce lămuriri, în principal, asupra situaţiei economice a sclavilor şi rolului femeii în transferul de proprietate, în cazul serviciilor bancare.
       Iniţial,  banca a fost deţinută de doi atenieni, Antisthenis şi Archestratos, care au avut un sclav Pasion. Odată cu trecerea timpului arătând un talent deosebit în treburile băncii, Pasion a fost eliberat din sclavie şi i s-a acordat conducerea băncii. El a reuşit să obţină cetăţenia ateniană şi să devină proprietarul băncii. Din căsătoria cu Archippe a avut doi fii, Apollodoros şi Pasikles.
       Mai târziu, a cumpărat un sclav, Phormion, pe care după ce l-a eliberat l-a angajat să lucreze ca trezorier la bancă. Înainte de moartea sa, în 370/69 î.Hr., Pasion i-a închiriat banca la Phormion pe un contract de leasing de opt ani. După moartea lui Pasion, în conformitate cu dorinţa lui, Phormion s-a angajat să aibă grijă de fiul său mai mic şi s-a căsătorit cu Archippe, dobândind o zestre de trei talanţi şi 4.000 drahme. Această căsătorie a produs doi fii. În anul în care a murit Archippe (361/0 î.Hr.), Phormion a obţinut cetăţenia ateniană şi a continuat activităţile sale bancare.
        Marile temple
       În afară de persoanele fizice şi marile temple împrumutau adesea. Ele dispuneau de tezaure bogate acumulate din donaţii şi dedicaţii făcute de oraşe şi de către persoane fizice. Informaţii detaliate provenite din materiale epigrafice din Atena ne oferă detalii vitale despre cum au acţionat ca bănci marile temple pe teritoriul atenian. Se pare că cele mai multe împrumuturi erau date oraşelor şi demelor şi numai în cazuri izolate unor cetăţeni.
       Informaţii deosebite ce au centralizat datele din insula Delos în  perioada cuprinsă între 377/6 şi 374/3 î.Hr. arată că Templul lui Apollo a împrumutat bani la 13 oraşe din Ciclade. Sumele împrumutate au variat de la 400 la 6.000 de drahme. Scopul creditelor a fost achiziţionarea de cereale (o sumă totală de 9.950 drahme) şi protecţia împotriva piraţilor (5.000 drahme).
        De asemenea, este bine cunoscut faptul că la începutul războiului peloponesiac spartanii s-au gândit să împrumute bani de la Delfi şi Olimpia. Tucidide (în Istorii 1.121.3 1.143.1) arată că în cele din urmă nu au făcut acest împrumut.
       Pericle, la sfârşitul în 431 î.Hr., a descris toate oferte speciale venite de la templele ateniene şi a resurselor de bani. El a subliniat că acestea ar trebui să fie folosite numai în caz de urgenţă şi cu condiţia ca să fie înapoiate. Un astfel de caz a avut loc, în 407/6 î.Hr., când atenienii s-au confruntat cu un deficit de argint fiind nevoiţi să bată monede din aurul oferit de templele sacre de pe Acropole.

       Liturgiile au fost o importantă sursă de venituri pentru oraş care s-a realizat printr-o formă de impozitare indirectă impusă celor mai bogaţi cetăţeni. Statul transfera asupra acestora cheltuielile importante ale unor anumitor instituţii.
       Cetăţenii înstăriţi aveau sarcina să achite cheltuielile, foarte mari, pentru liturgiile cele mai importante. Liturgiile se întâlnesc în majoritatea cetăţilor greceşti, mai ales în cele în care se organizau jocuri, concursuri sau sărbători mari. Cele mai bine cunoscute sunt cele care au fost la Atena, unde au existat aproximativ 1.200 de liturgi care se prezintă şi obţin această sarcină. dacă sunt aleşi. Numirea lor reprezenta o mare mândrie personală fiindcă punerea averii lor în folosul oraşului le aducea un mare prestigiu.
       Orice cetăţean ales pentru liturgie putea să ceară să fie înlocuit de un altul dacă îl considera mai bogat decât el. Dacă acesta refuza, se prezentau în faţa tribunalului. Avea loc un proces unde erau evaluate bunurile reciproce şi se ţinea seama şi de numărul liturgiilor asumate deja. Dacă solicitantul pierdea procesul, trebuia să asigure liturgia; dacă îl câştiga, celălalt primea sarcina sau cerea schimbarea averii sale cu cea a solicitantului (antidosis), care nu putea refuza acest lucru.
       Alături de cetăţeni au fost supuşi la obligaţiile îndeplinirii unor liturgii şi metecii, cum ar fi, de pildă, choregia pentru sărbătoarea Leneenelor (trebuiau să întreţină un cor dramatic dacă erau desemnaţi de arhonte), dar erau scutiţi de trierarhie (comporta comanda unei corăbii de război).
       Aceste funcţii sunt împărţite în ordinare şi extraordinare, şi a fost legate fie de armată, fie de stat. Liturgiile ordinare a fost aveau loc regulat, în fiecare an, cele extraordinare erau stabilite numai în timp de război. Liturgiile extraordinare eisphora şi trierarhia erau legate direct de război.
       Trierarhia era rezervată pentru cetăţenii cei mai avuţi care erau capabili să suporte această îndatorire foarte costisitoare. Statul punea la dispoziţie coca vasului şi armătura lui, iar ulterior erau plătite echipajele, cu obligaţia ca trierahul, care lua în acel an comanda vasului să-l pună la apă şi să-l întreţină sau să-l repare. Acesta recruta echipajul, îl instruia şi îi recompensa pe cei mai buni vâslaşi.
       Eisphora este un impozit impus la Atena, la începutul secolului al VI-lea î.Hr., care a recurs la o taxă de urgenţă, când veniturile trezoreriei statului nu au mai fost în măsură să acopere costurile războiului peloponesiac.
       Liturgiile ordinare erau foarte numeroase şi aveau o importanţă diferită.
       Choregia constă în întreţinerea unui cor dramatic ce participă la un concurs şi care presupune selecţionarea şi plata choreuţilor, cheltuieli legate de repetiţii şi costume. La spectacolele de tragedie corul număra 15 persoane, la comedie au fost 24 de membrii, şi un număr de 50 într-un cor ditiramb şi o trupă de dansatoare pyrrich.
       Gimnasiarhia, care organiza jocurile, consta în alergări cu torţe, care aveau loc cu ocazia unor sărbători (ca cea a Panatheneelor); fiecare trib îşi înfăţişa propriul său gimnaziarh, care recruta şi antrena pe alergători şi îi echipa, ceea ce era foarte costisitor.
       Hestiasis consta în oferirea unei mese publice care avea loc în deme cu ocazia sărbătorilor religioase a Dionisiilor, Panteneelor şi Tesmoforiilor.
       Arrephoria reprezintă cheltuielile destinate pentru plata unei părţi din cheltuielile unei teorii trimise de către stat la solemnităţile din străinătate.  Avea cu siguranţă sarcina întreţinerii celor patru fete tinere alese din familiile cele mai ilustre ca să meargă în templul Atenei Polias spre a ţese un peplos (veşmânt pentru femei) pentru zeiţă, peplos care trebuia să-i fie oferit în timpul unei sărbători din luna Schiroforion.
       Architheoria angaja plata cheltuielilor destinate conducerii unei ambasade sacre trimise la un oracol sau la festivalurile panhelenice (la Olimpia, Delfi, Nemeea, Istmul Corint şi Delos)
       Hippotrophos a fost responsabil cu administrarea crescătoriilor de cai pentru armată sau pentru cursele de la marile festivaluri.
       În cursul unui an erau peste 60 de liturgii ordinare. Diferite bunuri erau scutite de liturgii: cele ale epiclerelor, ale orfanilor, ale infirmilor, ale cleruhilor absenţi din Atena etc. Ca urmare a onorurilor şi a prestigiului pe care le aduceau liturgiile, cei bogaţi acceptau cu plăcere, chiar cu ostentaţie, aceste sarcini.