În antichitate agricultura era considerată cea mai sigură bază a bogăţiei unui stat. În istoria Greciei antice agricultorii au reprezentat clasa cea mai importantă a cetăţilor. În epoca homerică, puterea unui individ se măsura după mărimea pământurilor aflate în posesia sa.
       Pentru greci idealul unei vieţi frumoase este viaţa pe care o are ţăranul proprietar al unei bucăţi de pământ pe care o exploatează el însuşi. Colonizarea făcută de-a lungul tuturor coastelor Mediteranei, în Italia, în Galia, în Spania, în Africa şi până în sudul Rusiei a urmărit, în primul rând, să găsească pământuri pentru surplusul lor de populaţie pe care solul Greciei, destul de arid şi de sărac, nu izbutea să-l hrănească.
       Xenofon aduce (în Economicul 5, 4-17) un imn închinat agriculturii. Pentru el cultivarea pământului nu numai că produce bunurile necesare existenţei, dar şi perfecţionează trupul şi sufletul celor care o practică formând cei mai buni cetăţeni şi cei mai buni soldaţi : „Supunându-i la un efort pe cei care lucrează pământul cu braţele, ea le dă o forţă bărbătească, făcându-i să se scoale de dimineaţă şi silindu-i să meargă mult pe jos ... Pământul îi îndeamnă pe cultivatori şi să-şi apere ţara cu armele, căci recoltele pe care le dă el stau la îndemâna tuturor şi sunt la cheremul celui mai puternic ... Pământul, fiind o divinitate, este şi profesor de dreptate ... Agricultura ne învaţă şi să poruncim altuia, căci pentru a fi un bun agricultor trebuie să ştii să le insufli lucrătorilor obişnuinţa de a asculta fără împotrivire ... Pe bună dreptate a spus cineva că agricultura este mama şi doica celorlalte arte. Când lucrurile merg bine în agricultură, toate celelalte domenii înfloresc”.
       Dreptul de a deţine în proprietate pământul îl aveau numai cetăţenii. Metecii şi sclavii nu puteau deţine proprietăţi funciare.       
       Regimul proprietăţii pământului din Grecia a variat mult în funcţie de regiuni şi de epoci. În epoca arhaică, pământul se afla în posesia marilor familii aristocratice (eupatrizii). Tensiunile sociale apărute în secolul al VII-lea î.Hr. sunt cauzate de intenţia celor bogaţi de a-şi mării proprietăţile în detrimentul proprietarilor mici şi mijlocii, dominaţi politic şi social.
       În Atica, aproape toate domeniile mari ale eupatrizilor au cunoscut o fărâmiţare în secolul al VI-lea î.Hr.. Marea majoritate a cetăţenilor trăiesc pe pământul lor şi din pământul lor. Schimbările produse în economie şi în legislaţie retrag familiei proprietatea imobiliară, apoi pământul, spre profitul individului. Proprietatea familiei, la moartea tatălui, este acum împărţită între copii.
       Reformele iniţiate de Solon, în 594, î.Hr., au căutat să stimuleze agricultura şi comerţul. Unii tirani au căutat să îi susţină pe micii proprietarii împroprietărindu-i cu loturi de pământ confiscate de la adversarii politici.
       Xenofon (în Economicul) arată că existau două tipuri de proprietari de pământuri : cel care-şi cultivă pământul el însuşi (autourgos), ajutat cel mai adesea de câţiva sclavi, şi cel care se mulţumeşte să supravegheze munca câmpului pe proprietatea sa, aşa cum face Ischomachos, interlocutorul lui Socrate.
       Odată cu dezvoltarea oraşelor îşi face apariţia un al treilea tip de proprietar funciar: cel care-şi duce viaţa numai la oraş şi care-şi încredinţează pământul unui administrator, cerându-i în schimb să-i aducă produsele în natură ori să-i dea echivalentul lor în bani. Este cazul şi al lui Pericle care, fiind ocupat cu conducerea Atenei nu putea să părăsească oraşul, îşi pune administratorul să vândă întreaga producţie a pământului său şi, cu banii pe care-i obţine astfel, suportă, de la o zi la alta, cheltuielile gospodăriei sale.
       În secolul al V-lea î.Hr. marile proprietăţi cunosc o micşorare, dar nu dispar în totalitate. În general, agricultura este făcută acum de către mici proprietari ajutaţi, uneori, de către sclavi.
       În Lacedemona, proprietatea funciară revenea cetăţenilor ce aveau drepturi depline. Fiecare spartiat avea în stăpânire un lot de pământ de întindere mijlocie  (cleros) care este în principiu inalienabil. Acest lot era lucrat de hiloţi, fiindcă spartiaţii nu au voie să practice nici o altă meserie decât cea a armelor. Fiecare spartiat primeşte produsele cleros-ului său în natură, în principiu 70 de medimne de grâu pe an pentru el însuşi şi 12 pentru nevasta lui, ceea ce face în jur de 4.000 de kilograme cu totul, plus fructe – în special măsline şi struguri – în cantităţi corespunzătoare.
       Sistemul cleros-ului n-a fost însă aplicat în chip coerent şi îmbogăţirea unor familii în detrimentul celor mai multe dintre celelalte n-a putut fi împiedicată, astfel încât proprietatea funciară în Laconia s-a concentrat repede în mâinile unui număr mic de cetăţeni care-şi măreau neîncetat moşiile.
       În multe alte regiuni din lumea grecească, în Tesalia şi Beoţia, de pildă, regimul marii proprietăţi pare să fi fost predominant dintotdeauna; micii proprietari de felul lui Hesiod sunt puţini la număr şi au a se plânge deseori de cei mari, pe care ţăranul din Ascra îi numeşte „regi”.
       Înainte de războiul peloponeziac, situaţia proprietarului rural în Atica pare să fi fost destul de bună, chiar când proprietatea sa era modestă. Cel puţin aşa ne fac să credem regretele care-l încearcă pe moş Strepsiade când se gândeşte la satul de unde a trebuit să plece din cauza conflictului.
       Agricultura atică suferă grav în perioada războiului peloponesiac, când datorită „planului lui Pericle” regiunea era lăsată pradă incursiunilor duşmane, pentru a face din Atena şi Pireu o fortăreaţă de unde trierele puteau pleca să atace fără încetare coastele Peloponesului.
       Au fost distruse toate culturile, cel mai mult a suferit viţa de vie şi măslinii, adică tocmai pentru principalele bogăţii ale ţării. Refacerea viile tăiate, a măslinilor distruşi a avut nevoie de timp îndelungat, căci trebuie să treacă peste 10 ani ca să înceapă să dea rod un măslin tânăr şi cu mult mai mult ca să ajungă el la randamentul maxim.
       Culturile obişnuite erau: grâul, orzul, grâul de calitate proastă, pentru hrana vitelor, viţa de vie, măslinul, părul, rodia, mazărea, bobul şi ceapa.
       În câmpiile din Mesogaia, din lunca Cefisului şi de la Eleusis sunt cultivate cu producţii bune cereale şi legume; Diacria este acoperită de vii frumoase; de-a lungul muntelui Parnes există multe păşuni şi multe desişuri. Pe înălţimi, stupii sunt plini de albine, iar livezile de măslini ce dau un ulei care se vinde pe aur se găsesc peste tot. În Creta se cultiva ceea ce i-a constituit bogăţia încă de la începuturile istoriei sale: smochinul, curmalul, gutuiul, inul, şofranul (folosit pentru vopsele), macul şi sesamul (pentru ulei), menta şi absintul.
       Tehnica folosită în agricultură rămâne destul de rudimentară în epoca clasică. Dintre cereale nu se cultivă decât grâul şi orzul, ambele în cantităţi insuficiente. Atica trebuie să importe din Sicilia, din Egipt, din Tracia şi de pe ţărmurile Pontului Euxin cea mai mare parte a proviziilor ei de cereale.
       Muncile câmpului se desfăşoară după semnele date de natură: aratul de toamnă începe la semnalul dat de strigătul cocorului, iar semănatul de primăvară de cel al cucului.     
       Arăturile se fac, în mod obişnuit, de trei ori: primăvara, vara şi toamna. Plugul, care nu s-a mai perfecţionat din timpul lui Hesiod, este tras de boi (care se întâlnesc destul de rar în Atica) sau de catâri; cu el nu se putea ara decât la mică adâncime şi munca trebuia să fie completată cu sapa şi cu hârleţul.
       Treieratul grâului se făcea aşa cum se mai face şi astăzi pe unele câmpii din Grecia: se întind snopii pe o arie pavată, într-un loc unde suflă vântul şi apoi un atelaj de cai sau de catâri legaţi cu o funie lungă de un ţăruş situat în centrul ariei se învârte şi îi calcă în picioare. Grâul era apoi măcinat – de obicei femeile făceau treaba asta – într-o piuă cu ajutorul unui pisălog de lemn sau de piatră. Cu începere din secolul al IV-lea î.Hr., „agronomii” studiază asolamentul şi ameliorarea pământurilor: există preocuparea de a îmbunătăţi randamentul prin îngrăşăminte. Dar cercetările se fac în special în domeniul arboriculturii.
       Măslinele sunt culese fie cu mâna, fie cu ajutorul unor trestii lungi şi flexibile din noiembrie până în februarie. După 15 zile de la cules sunt zdrobite într-o presă prevăzută cu un scoc sau cu un orificiu de scurgere pe fund, pentru a se putea evacua drojdia (amurge) care era apoi folosită ca îngrăşământ sau în prelucrarea lemnului şi a pieilor. Se mai folosea şi o adevărată râşniţă de ulei, formată din două pietre, una fixă şi cealaltă mobilă, care intrau una în alta. Pulpa era apoi pusă la teasc.
       Viile sunt culese în septembrie şi octombrie în sunetul oboaielor care stimulau hărnicia lucrătorilor, după cum ritmau şi exerciţiile din gimnaziu. Teascul pentru vin era un cazan portabil de lemn, cu fundul uşor înclinat ca să se poată scurge lichidul printr-un scoc care ieşea în afară, în vasul aşezat dedesubt. Strugurii erau călcaţi în picioare, tot în sunetul oboiului, de nişte lucrători care se ţineau cu mâna de o bară ca să nu-şi piardă echilibrul.
       Printre pomii fructiferi, cel mai obişnuit trebuie să fi fost smochinul. Aristofan (în Pacea, 571-579) arată că Trigeu evocă amintirea smochinelor proaspete şi a acelor „calupi de smochine uscate” care existau înainte de război.
       Mierea albinelor este singurul îndulcitor cunoscut de antici. Stupii de pe Himetos produceau mierea cea mai preţuită şi cea mai scumpă. Acelaşi Trigeu îi spune lui Polemois (în Pacea, 253-254), care-şi pune miere atică în piuă: „Pe tine te sfătuiesc să iei o altă miere. Asta costă patru oboli. Cruţă mierea atică”.
       Legumele pe care le consumă atenienii în secolul al V-lea î.Hr., şi care sunt socotite un lux, sunt aduse, cele mai multe, din ţinuturile vecine, din Beoţia şi din Megarida. Agricultorii din Atica reuşesc să cultive varză, linte, mazăre, ceapă şi usturoi; ei aclimatizează chiar şi cucurbitaceele din Egipt.
       Florile se bucură de o atenţie deosebită fiind cultivate pentru ghirlandele şi coroanele care nu pot lipsi de la nici o sărbătoare, publică sau privată.
       Clima foarte uscată a Greciei nu era favorabilă creşterii animalelor. În Atica, unde nu există păşuni grase, creşterea boilor şi a cailor nu merge bine, în schimb ea constituie una din marile resurse ale câmpiilor din Tesalia şi Beoţia. Măgarii şi catârii erau în schimb numeroşi, fiind folosiţi mai ales la transporturi. Asinul învârtea roţile morilor, catârul purta bagajele soldaţilor. Erau călăriţi sau înhămaţi la o căruţă sau o trăsurică. Laptele de măgăriţă era folosit ca băutură.
       Laptele de vacă nu era consumat, vaca fiind crescută mai ales pentru reproducere, iar boul pentru diverse munci; animalele serveau şi pentru sacrificii în cursul unor ceremonii.
       Creşterea păsărilor era puţin cunoscută. Grecii erau interesaţi de luptele de cocoşi; originar din Malaysia, cocoşul n-a ajuns decât târziu în Grecia, prin Persia.
       Creşterea porcilor era foarte răspândită. Platon (în Republica 2, 373 c) spune că porcarii sunt necesari statului iar cei care voiau să se iniţieze în misterele de la Eleusis îşi procurau, probabil, fără greutate, contra sumei de trei drahme, purcelul de lapte de care aveau nevoie pentru ceremonia de la Faleron.
       Animalele cele mai numeroase sunt oile şi caprele, crescute pentru laptele lor, care era utilizat în special pentru fabricarea brânzeturilor. În ţinuturile muntoase de la graniţă (eschatiai) erau adăpostite un mare număr de turme. Aristofan (în Norii , 71-72) arată cum Strepsiade îi spunea fiului său, de vârstă încă foarte fragedă : „Când te faci mare, o să-ţi aduci caprele de pe muntele Phelleus întocmai ca şi tatăl tău, îmbrăcat într-o piele de capră”.
       Creşterea oilor era cea mai profitabilă pentru că, spre deosebire de capre, ele nu produceau numai lapte şi carne, ci şi lână, materie primă indispensabilă pentru confecţionarea îmbrăcăminţii. Turmele erau însă duşmanii fireşti ai ogoarelor cultivate, pe care le devastau de îndată ce scăpau de sub supravegherea păstorilor lor, iar unele cetăţi, din această cauză, au interzis creşterea caprelor.

       În Grecia antică industria a cunoscut o mare importanţă în economie, mai ales în epoca elenistică. În epoca homerică nu putem vorbi de o adevărată industrie, ci mai degrabă de artizanat cu un pronunţat caracter casnic. Nu putem vorbi de o specializare a lucrătorilor cu toate că existau fierari, olari, armurieri, bijutieri. Aceştia lucrau la comandă şi se deplasau la domiciliul clientului unde lucra cu materiile prime ale acestuia.
       Activitatea industrială se manifesta mai ales în mediul casnic, acolo unde femeile torceau, ţeseau, brodau, făceau covoare, iar bărbaţii erau dulgheri sau tâmplari, dogari sau cizmari. Nu existau brutării pâinea fiind făcută acasă. În general, micul proprietar îşi făcea singur uneltele şi căruţa.
       Colonizarea grecească şi comerţul au impus industria ca o necesitate a economiei, produsele manufacturate devenind obiect de export. Îşi fac loc specializări în activităţi noi: dulgheri, lucrători în bronz, tăietori de piatră, şlefuitori de fildeş, notari, mineri etc. Apar ateliere de încălţăminte pentru bărbaţi sau pentru femei. Lâna cunoaşte un întreg proces industrial trecând prin atelierele de vopsitorie, de dărăcit, de tors, de ţesut etc. Croitorii s-au specializat unii în fabricarea hlamidelor, alţii în fabricarea de exomis. Pâinea se face în locuri care erau în acelaşi timp mori şi brutării.
       În secolul al V-lea î.Hr. importanţa industriei creşte fără încetare la Atena şi majoritatea populaţiei urbane se întreţine din practicarea unei meserii. Apariţia atelierelor specializate nu face să dispară munca executată în casă. Cu toate că cele mai multe ateniene ţes şi torc la ele acasă, chiar dacă multe îşi fac singure pâinea, creşte numărul celor care cumpără de la brutar pâinea şi prăjiturile sau care, odată ce-au lucrat haine pentru nevoile familiei, prelucrează lâna pentru clientelă şi merg la piaţă să vândă aţă, panglici, costume, căciuli, coroane.
       Muncile cele mai grele sunt făcute în primul rând de către sclavi, apoi de meteci.
       Cetăţenii constituie, aşa cum s-a spus, un fel de „aristocraţie a muncii” şi rareori se întâmplă ei să accepte, fie şi temporar, funcţia de muncitor necalificat. În plus, ei lipsesc adesea de la lucru ca să ia parte la şedinţele Adunării sau ale tribunalelor, unde primesc tichete de prezenţă.
       În ciuda faptului că există la Atena o concentrare industrială de netăgăduit, nu se poate vorbi încă de „fabrici”. În cel mai important dintre atelierele pe care le cunoaştem lucrau o 120 de sclavi: este vorba de fabrica de arme ale metecului Kephalos, tatăl lui Lysias.  Multe întreprinderi care treceau drept importante aveau mai puţin de 50 de lucrători.
       Sunt cunoscuţi mulţi cetăţeni atenieni care erau industriaşi bogaţi: tatăl lui Sofocle avea o potcovărie, cel al lui Demostene o armurărie; cel al lui Isocrate era lutier; Cleon poseda un atelier de tăbăcit. Aceştia erau consideraţi antreprenori (ergonoi), se deosebeau de muncitori, oameni liberi, care munceau pe propria lor socoteală (misthotoi).
       În general, atelierele cetăţenilor aveau la conducere sclavi care erau lucrători specializaţi, dar şi contramaiştri sau administratori.
       Pentru toate lucrările publice, pentru construcţiile navale de pildă, statul procura el însuşi de obicei materiile prime şi împărţea comenzile între un mare număr de mici antreprenori care nu aveau, fiecare, decât câte un şantier modest.
       Statul nu se preocupa să reglementeze munca decât ca să asigure ordinea sau ca să protejeze proprietatea publică. Cântăreţele la oboi şi la liră – hetaire, cele mai multe – nu trebuiau să ceară mai mult de două drahme pe zi şi, în cazul în care mai mulţi clienţi pretindeau aceeaşi femeie, astinomii o repartizau prin tragere la sorţi.
       Condiţiile de muncă nu fac obiectul nici unei legislaţii, singura excepţie cunoscută se referă la legea care interzicea  să dobori stâlpii de susţinere sau să afumi galeriile din minele de argint de la Laurion, care aparţineau statului. Legea cererii şi a ofertei e stăpână. şomerii îşi oferă serviciile pe Colonos, în Agoră, unde pot fi angajaţi pentru o zi sau pentru o durată mai lungă, după cum doreşte patronul. Contractele anuale de muncă se reînnoiesc de obicei în ziua de 16 a lunii Anthesterion, în februarie.
       Pentru a susţine masa proletarilor statul a iniţiat o serie de lucrări mari care să micşoreze şomajul. Plutarh (în Pericle, 12) arată că acesta a fost unul din motivele care au determinat înfrumuseţarea Acropolei în timpul administraţiei lui Pericle, iar acest text celebru ne dă şi o enumerare impresionantă a meseriilor care au profitat de această ocazie favorabilă : „Cât despre populaţia lucrătoare, Pericle n-a vrut nici să fie lipsită de salarii, nici să primească bani fără să facă nimic. Ca urmare, el a propus cu multă hotărâre poporului nişte proiecte mari de construcţii şi nişte planuri de lucrări care aveau să dea de lucru multor meseriaşi, timp de multă vreme ... Materiile prime – piatră, bronz, fildeş, abanos, chiparos – urmau să fie prelucrate şi folosite de tot felul de meşteri: dulgheri, modelatori, fierari, cioplitori de piatră, vopsitori, turnători de aur, strungari în fildeş, pictori, dăltuitori, vizitii şi cărăuşi, negustori, marinari şi piloţi, rotari, căruţaşi, birjari, fabricanţi de frânghii, ţesători, pielari, lucrători la terasamente ... În felul acesta, nevoile lucrărilor aveau să răspândească bunăstarea am putea spune asupra tuturor vârstelor şi tuturor aptitudinilor”.
       De regulă, meseriaşi îşi transmiteau din tată în fiu procedeele şi secretele meseriei. De multe ori copiii erau daţi la ucenicie la un mic patron, ceea ce dădea naştere la un contract, şi, pentru a trezi spiritul de emulaţie al ucenicilor, se întâmpla să se organizeze între ei concursuri, de pildă în atelierele de ceramică.
       Zilele nelucrătoare la Atena erau în jur de 60, repartizate foarte inegal între luni. Munca începea dimineaţa, foarte devreme, şi nu înceta decât la apusul soarelui.
       Aristofan (în Viespile , 100-102) îl descrie pe Filocleon, judecătorul maniac, care se scoală la cântatul cocoşilor. Tot el (în Păsările , 489-492) ne spune că şi alţii se trezesc de dimineaţă devreme pentru a merge la muncă: „De îndată ce cântă cocoşul, toţi sar din pat şi se apucă de lucru, fierari, olari, pielari, cizmari, băieşi, fabricanţi de făină, de lire, de scuturi. Alţii pornesc la drum de cum se încalţă, cu noaptea-n cap”.
       Plata normală, în secolul lui Pericle, al unui lucrător nespecializat era de o drahmă pe zi, dar ea a crescut în decursul secolului următor, odată cu costul vieţii. Inscripţiile păstrate de la construcţia unor edificii ne arată că unii tehnicieni erau plătiţi la bucată.
       Salariile trebuie că asigurau cât de cât existenţa lucrătorului necăsătorit, dar ele nu îngăduiau în nici un caz întreţinerea unei familii, nici chiar ţinând seama de sobrietatea excepţională a grecilor, care se mulţumeau, toată ziua, cu o bucată de pâine, două cepe şi trei măsline. Din epoca elenistică se cunosc mai multe conflicte între patroni şi muncitori, aceştia din urmă folosind deja greva ca mijloc de presiune.
       Majoritatea meseriilor cereau pricepere şi îndemânare şi nu constau doar din repetarea mecanică şi monotonă a anumitor gesturi. Deosebirea dintre meşteşugar şi artist era uneori foarte mică deoarece pentru multe munci era nevoie de gust şi de un anume simţ estetic. Mulţi lucrători obişnuiau să cânte în timp ce munceau şi în unele ateliere munca era ritmată de sunetul oboiului.
       Sclavii neglijenţi sau leneşi erau însă biciuiţi cu cruzime şi erau supravegheaţi ca să nu-şi poată însuşi rodul muncii lor. Unul dintre cei doi servitori care, la începutul Păcii lui Aristofan, frământă pentru scarabeul stăpânului său o plăcintă dezgustătoare de excremente exclamă: ,,Există un lucru de care nu cred că pot fi acuzat : nimeni nu poate pretinde că mănânc prăjitura pe care o fac !”.
       Se cunoaşte că pentru a-i împiedica pe sclavii cofetari să mănânce coca pe care o frământă sau prăjitura pe care o coc, li se punea în jurul gâtului un disc a cărui rază depăşea lungimea braţelor lor şi care dădea acelaşi rezultat ca şi o botniţă.
       Pe lângă industriile alimentare, ale textilelor şi parfumurilor, au apărut şi s-au dezvoltat şi noi industrii, precum cele ale sticlăriei, ale papirusului şi pergamentului. În statele monarhice au apărut industrii care în ateliere regale au impus monopoluri, precum cel al untdelemnului şi al stofelor, în Egipt.

       Grecii antici s-au dovedit a fi comercianţi comercianţi dibaci şi îndrăzneţi. Dacă până în secolul al IV-lea î.Hr. comerţul se făcea prin troc, odată cu inventarea monedei, cu colonizarea şi cu formarea de state bogate el cunoaşte o dezvoltare de mare amploare.
       Produsele agricultorilor şi meşteşugarilor erau vândute direct, fără nici un intermediar. Aharnianul îşi aducea singur la oraş sacii cu cărbune şi la fel făcea şi ţăranul cu fructele, legumele, brânza, uleiul şi vinul său. Proprietarii de atelierelor unde se produceau lămpi, încălţăminte, arme sau vase ofereau spre vânzare obiectele produse de sclavii lor în magazinele proprii. În felul acesta, cizmarul din mimul lui Herondas, Kerdon, va fi în acelaşi timp producător şi negustor.
       Vase pictate din secolele VI-IV î.Hr. ne ajută să refacem activitatea comercianţilor: un client în faţa tejghelei unui olar, nişte negustori de ulei strigând clienţii, făcându-i să aprecieze calitatea produsului şi umplând o lekythos, precum şi nişte pescari aducându-şi peştele la piaţă.
Existau însă şi mulţi comercianţi care cumpărau de la producător pentru a revinde apoi publicului. Comerţul cu amănuntul era făcut de către cei numiţi capeloi, cuvânt ce are o nuanţă foarte peiorativă pe care nu o comportă cuvântul care-i desemnează pe negocianţii emporoi, cei care se ocupă cu comerţul angro realizat, de regulă, în spaţiul maritim.
       Pe cei care au ceva de vândut îi întâlnim de-a lungul străzilor sau în apropierea pieţelor sau instalaţi în agora: sclavi care aduc stofele pe care tocmai le-au ţesut, meşteri din Cerameicos, din Melite şi din Scambonidai, ţărani plecaţi cu noaptea-n cap din satul lor, megarienii care-şi împing porcii înaintea lor, pescari de pe lacul Copais.
       Vânzarea mărfurilor se face în sectoarele specializate şi despărţite prin îngrădituri mobile. La orele fixate de regulament se deschid tarabele cu legume, cu fructe, cu brânză, cu peşte, cu carne şi mezeluri, cu vin, cu lemne, cu oale, cu haine vechi, cu fierărie. Există şi un colţ pentru cărţi.
       Locul fiecărui negustor este plătit cu o taxă. În cabane din trestie sau din pânză sau apărat de o umbrelă, el îşi expune marfa pe nişte mese de scânduri, în apropierea căruţei şi a vitelor sale care se odihnesc. Clienţii umblă printre tarabe atraşi de chemările vânzătorilor; comisionarii şi hamalii îşi oferă serviciile. Între cei din piaţă se aprind spiritele: ţipete, înjurături, certuri. Funcţionarii agoranomi nu ştiu pe cine să creadă. Aceştia verificau calitatea produselor, dintre care unele erau taxate, de pildă cerealele. Încercări de a se interzice târguielile nu s-au soldat cu nici u rezultat. Comercianţii aveau obligaţia să ţină contabilitatea afacerilor, iar dreptul comercial prevedea semnarea contractelor şi stoparea fraudelor, a neplăţii obligaţiilor şi a falimentelor. Când tarabele sub cerul liber sunt închise, clientela se duce în hala acoperită, un bazar de tip oriental, cu partea din spate ocupată de tejghele.
       Mici negustori au o reputaţie proastă, fiind învinuiţi că îşi înşeală clienţii cu monezile şi cu greutăţile în ciuda controlului metronomilor, sau cu calitatea mărfurilor. Chiar dacă că sunt cinstiţi, meseria lor este mereu defăimată.
       Aristofan (în Cavalerii, 217-218) scrie, cu răutate, că mama lui Euripide vindea legume la piaţă. Multe dintre femeile care-şi câştigau traiul în felul acesta, pe străzi sau în Agora, erau văzute cu ochi chiar mai răi decât bărbaţii şi erau bănuite numaidecât de imoralitate. Unul din servitorii lui Demos îi spune negustorului de cârnaţi din Cavalerii lui Aristofan: „Ai tot ce-ţi trebuie ca să ajungi demagog: o voce de desfrânat, o familie de nimic, apucături de derbedeu”.
       Negustori ambulanţi făceau călătorii lungi în ciuda drumurilor proaste, ducând marfa cu boccelele şi vitele lor de povară, măgari sau catâri, purtând samare sau înjugaţi la căruţe cu două ori cu patru roţi. Aristofan (în Aharnienii, 870-880) descrie un atenian „tocmindu-se” cu un teban care a adus de-acasă vânat, păsări şi peşti de tot felul, şi mai ales vestiţii ţipari din lacul Copais, care-i desfătau pe cunoscătorii într-ale mâncării.
       Cetăţenilor spartani le era interzis de a practica comerţul. La Atena puţini cetăţeni se ocupau cu această îndeletnicire, ei fiind proprietari de pământuri trăiau din veniturile acestora sau erau meşteşugari. Cei care erau săraci (teţii ) făceau comerţ pentru a se îmbogăţi şi a deveni proprietari, cu scopul de a-şi putea folosi timpul pentru treburile statului, la fel ca şi cetăţenii cu stare.
       Marele comerţ era desfăşurat de meteci, liberţi şi meşteşugari, care se uneau în corporaţii sau în confrerii (tiase), al căror caracter religios nu ascundea interesele corporative. Dezvoltarea comerţului a dus la prosperarea băncilor şi a împrumuturilor.
       Marele comerţ, cel pe care-l deţineau negustorii numiţi emporoi, se realiza esenţialmente pe mare. În Marea Mediterană, după ce a fost curăţată de piraţi datorită thalassocraţiei ateniene şi confederaţiei maritime de la Delos, s-a dezvoltat o vastă activitate comercială. Trierele (corăbii de război cu trei rânduri de vâsle) asigurau în acelaşi timp supremaţia navală a Atenei şi securitatea navigaţiei maritime.
       Aristotel arată că organizarea comerţului maritim se realiza pe trei ramificaţii: naucleriu, armamentul vaselor; phortegia, afretarea corăbiilor pentru expediţii îndepărtate; parastasis, expunerea şi vânzarea en gros a mărfurilor. Neguţători se constituiau în societăţi, în cetăţile maritime, îndeosebi la Atena, unde legea autoriza asocierea liberă, şi la Delos.
       Negustorii puteau circula în mod liber, fără a avea să se teamă de alte primejdii decât cele legate de valuri şi de vremea rea. Corăbiile acestora, numite „rotunde” sau „scobite” prin opoziţie cu corăbiile de război mai prelungi şi mai puţin adânci, erau special construite pentru a transporta marfă. Ele erau mai încete, se deplasau mai mult cu ajutorul pânzelor, vâslele neavând decât un rol auxiliar. Cele mai mari corăbii de transport deplasau mai puţin de 400 de tone, ceea ce reprezenta cam de trei ori tonajul unei triere.
       Datorită lipsei unor hărţi maritime bune, a busolelor şi a farurilor puternice navigaţia pe timpul nopţii era primejdioasă. De regulă, grecii navigau numai ziua şi în anotimpul frumos şi se fereau să piardă din ochi pământul. Ei urmau linia coastele şi treceau din insulă în insulă, în aşa fel încât să găsească întotdeauna un adăpost la asfinţitul soarelui.
       Pentru a merge de la Pireu în Sicilia, ei treceau în mod normal prin Corcira şi Tarent. Corăbiile erau trase pe ţărm cu ajutorul chilelor false. Ca să nu facă înconjurul Peloponesului, grecii treceau din golful Saronic în golful Corintului trăgându-şi corăbiile pe vălătuci de lemn de-a lungul drumului numit diolcos, al cărui traseu se învecinează cu cel al actualului canal, tăindu-l chiar pe alocuri.
       Pireul este centrul unei activităţi cu mult mai importante decât cea din Agora, dând toată măsura faptului că, la Atena, comerţul maritim este cu mult superior comerţului terestru, iar bogăţiile deţinute de emporoi – cetăţeni sau meteci -– sunt cu mult mai mari decât averea modestă a unor capeloi. Rada sa imensă şi bazinele sale bine adăpostite au eclipsat celelalte două mari porturi, al Corintului şi al Eginei, precum şi toate celelalte aşezări maritime ale Greciei.
       Marii importatori, care au de făcut investiţii enorme şi care riscă foarte mult, primesc uneori ajutorul bancherilor care le împrumută bani cu o dobândă ridicată. Statul atenian are şi el un beneficiu realizat prin intermediul unei societăţi care ia în arendă impozitele şi percepe un drept vamal reprezentând a suta parte, iar apoi a cincizecea parte din valoarea tuturor mărfurilor care trec prin Pireu.
       Hegemonia politică a Atenei îi îngăduie să-şi asigure în acelaşi timp şi hegemonia comercială. În primul rând, pentru ca şantierele din Pireu să poată construi fără întrerupere, noi corăbii, trebuie să se aducă lemn din Tracia şi câteva alte materii prime din alte ţinuturi, iar superioritatea sa îi asigură Atenei un monopol de drept – cum e cel pe care l-a câştigat asupra cinabrului din insula Keos – sau un monopol de fapt.
       Într-o lucrare atribuită lui Xenofon (Statutul atenienilor, cap. 2) este prezentată activitatea comercială a atenienilor: „Există oare, în întreaga Grecie sau printre barbari, vreun popor în stare să se îmbogăţească aşa cum o fac atenienii? Căci, de bună seamă, chiar dacă lemnul de construcţie se găseşte din belşug în cutare cetate, sau, în cutare alta există fier, aramă sau in, cum e posibil să desfaci aceste mărfuri fără a cointeresa cetatea stăpână a mărilor ? În felul acesta ne-am dobândit noi corăbiile: unul ne procură lemnul, altul fierul, acesta ne dă arama, celălalt pânza de in, un al treilea, în sfârşit, ceara... Fără să scot nimic din pământ, îmi procur totul pe mare.”
       Un alt pasaj din aceeaşi lucrare descrie belşugul şi varietatea mărfurilor care, venite de pretutindeni, se revărsau în Pireu: „Calamităţile cu care Zeus - loveşte agricultura sunt fatale pentru ţinuturile continentale, dar uşor de suportat pentru popoarele de marinari, căci niciodată nu sunt afectate toate regiunile în acelaşi timp: de-aici urmează că cei care stăpânesc mările îşi aduc alimentele din ţinuturile roditoare. De altfel, dacă ne e îngăduit să amintim şi lucrurile cele mai neînsemnate, ce multe sunt mijloacele pe care această supremaţie pe mare şi comerţul pe care-l favorizează ea le pun la dispoziţie pentru a face cât mai variate plăcerile mesei ! Tot ce este mai delicios în Sicilia sau în Italia, produsele din Cipru, din Egipt, din Libia, din Pont, din Peloponez şi din alte ţinuturi, totul se adună într-un singur loc, mulţumită supremaţiei pe mare”.
       Deosebit de importantă pentru atenieni era aprovizionarea lor cu cereale, căci Atica producea mult prea puţin orz şi grâu ca să-şi poată hrăni populaţia. Hala de grâu de la Pireu trebuie să aibă întotdeauna destule rezerve pentru a satisface nevoile cetăţii şi ale armatei. În prima şedinţă a fiecărei pritanii, adică de zece ori pe an, Adunarea asculta un raport cu privire la situaţia aprovizionării.
       Legi foarte aspre stabileau obligaţiile celor care făceau comerţ cu grâu şi ale negustorilor de mic gros, precum şi pe cele ale morarilor şi brutarilor, pentru a înlătura orice dosire şi orice acaparare a stocurilor, care ar fi avut ca urmare împuţinarea pâinii şi creşterea preţurilor. Punerea în aplicare a acestor legi era lăsată în seama colegiului de sitophylakes, care supraveghea comerţul cu grâu ca şi vânzarea făinii şi a pâinii.
       Cerealele erau aduse de departe din Egipt, Sicilia, Pontul Euxin. Problema aprovizionării cu grâu a dominat întotdeauna politica Atenei, căci expediţiile militare din Egipt şi din Sicilia, care s-au încheiat amândouă, în secolul al V-lea î.Hr., cu nişte catastrofe, fuseseră întreprinse, în parte cel puţin, din motive economice, iar dorinţa de a-şi asigura controlul asupra griului care venea din Pontul Euxin a fost aceea care a obligat Atena să socotească Chersonesul tracic şi celelalte posesiuni ale sale de pe ruta strâmtorilor drept esenţiale pentru dăinuirea sa. Din secolului al IV-lea î.Hr. provin nişte inscripţiile care se referă la principii din Bosforul cimerian (Crimeea actuală): Satyros şi, după el, fiul său Leucon şi nepoţii săi Spartocos şi Pairisades au acordat sau au întărit mari privilegii importatorilor atenieni.
       În 354 î.Hr., Demostene (în Împotriva lui Leptines 31-33) avea să spună în faţa unui tribunal atenian: „O ştiţi şi voi, îmi închipui: mai mult decât orice altă ţară din lume, noi suntem importatori de grâu. şi cantitatea de grâu pe care ne-o trimite Pontul e sensibil egală cu cea care ne vine de pe toate celelalte pieţe la un loc. E uşor de înţeles acest lucru. Pe lângă faptul că grâul se găseşte din belşug în acest ţinut, Leucon, care domneşte asupra lui, a acordat scutire de taxe negustorilor care importă grâu la Atena şi crainicii îngăduie corăbiilor care se îndreaptă spre ţara noastră să încarce cele dintâi ... Acest principe percepe de la exportatorii de grâu o taxă egală cu a 30 parte. Cantitatea de grâu care soseşte aici venind din ţinutul lui poate fi evaluată la 400.000 de medimne (mai mult de o 100.000 de hectolitri), cifră care poate fi verificată în registrele ţinute de sitophylakes. Prin urmare, din primele 300.000 de medimne, el ne face cadou 10.000, iar din restul de 100.000, ne dăruieşte 3.000 sau cam aşa ceva. şi atât de departe de el este gândul de a ne retrage această favoare încât, după ce a întemeiat o nouă aşezare comercială la Theodosia, care, din câte spun corăbierii, nu e cu nimic mai prejos decât Bosphoros (Panticapeea: astăzi Kerci), ne-a acordat şi acolo scutirea de taxe... Mai mult chiar, acum doi ani, când era peste tot foamete, el v-a trimis o cantitate de grâu care nu numai că acoperea nevoile voastre, dar era atât de mare încât v-a rămas şi un beneficiu de 15 talanţi, pe care i-a administrat Calistene”.
       Se vede că şi după pierderea hegemoniei sale politice, în 404 î.Hr., Atena şi-a păstrat în mare parte primatul comercial. În acest domeniu, ea nu va fi eclipsată decât mult după epoca la care ne referim aici, de către Alexandria şi Rodos.
       Produsele destinate exportului erau articolele de consum şi mai ales produsele manufacturate sau obiectele de artă: amfore cu ulei din Atica, din Pelopones şi din insule; vinuri de Chios, Tasos, Lesbos, Icaria, Cos, Sicion, Trezen şi celebrul vin de Menda din Calcidica; produse olărit din Atica, din Corint, din Samos şi din Rodos; mantale de lână din Pelopones, stofe din Ionia şi din Milet; bijuterii preţioase, obiecte din bronz, instrumente de toaletă, mobilă, opere de artă.
       Existau şi restricţii la unele exporturi: la Atena nu se puteau exporta grâul, lemnul pentru construcţii şi frânghiile.
       Produsele de import erau aduse de pretutindeni: fildeş din Cirene şi din Etiopia, animale şi papirus din Egipt, ambră de la Baltica, carali şi perle aduse de la Marea Roşie, metale, orez, blănuri etc. Din toate zonele Europei şi Asiei erau adus lemn pentru construcţii, vite şi sclavi.
       Cetăţile maritime, care constituiau adevărate talasocraţii, erau cărăuşii tuturor acestor bogăţii, care au contribuit la strălucirea civilizaţiei elenice.

Munca în mină - reproducere după o placă de teracotă din Corint

       Minele de argint Laurion, aflate în sudul regiunii Atica, au fost o sursă de bogăţie majoră pentru Atena, începând din timpul lui Temistocle (524–459 î.Hr.) până în zilele lui a Demetrios din Phaleron (c. 350 – c. 280 î.Hr.). Argintul provenit din minele de aici a fost folosit pentru baterea monedelor ateniene după anii 520 î.Hr.
       Statul atenian, proprietarul minelor Laurion, a concesionat exploatarea lor folosind două tipuri de contracte de închiriere :  unul aplicat la minele care erau deja în funcţiune (o închiriere pe o durată de trei ani cu posibilitate de reînnoire);  şi  unul care se aplica terenurilor virgine sau la noi contracte de (o mină era închiriată pentru 7–10 ani).
       Drepturile de închiriere au fost acordate de către Consiliul poletes (vânzători). Membrii ai acestui Consiliul, la sfârşitul perioadei lor de serviciu (un an), prezintă o evidenţă a contractelor de închiriere a minelor, dar şi a vânzărilor de bunuri confiscate. Fiecare contract de închiriere conţinea numele beneficiarului, preţul plătit şi numele persoanei care a înregistrat amplasarea şi categoria minei, detalii asupra creanţei.
       Cheltuielile celui care concesionează au fost doar cu închirierea sclavilor şi întreţinerea lor minimă. Prin utilizarea forţei de muncă a sclavilor costurile de producţie puteau fi menţinute scăzute, realizându-se în acelaşi timp un venit mai mare decât cel investit. În acest fel s-a realizat un profit mare, atât pentru chiriaşii privaţi, cât şi pentru stat care încasa venituri la visteria oraşului din redevenţe pentru exploatare şi din impozitele impuse.
       A 24 parte din veniturile rezultate din orice mină, indiferent de durata contractului de închiriere, a aparţinut oraşului Atena. Deşi terenul a fost în proprietatea unor persoane fizice, metalul obţinut din exploatarea minelor Laurion a fost proprietatea polisului.
       Atunci când un beneficiar se afla în imposibilitatea de a plăti chiria, nu era luată nici o măsură împotriva lui, sau în orice caz, nici o acţiune juridică. Pe de altă parte, dacă el a fost găsit vinovat de scoaterea grinzilor ce susţin plafoanele galeriilor era pasibil să fie condamnat la moarte şi bunurilor sale confiscate şi distribuite cetăţenilor. Această lege nu a fost introdusă pentru a proteja vieţile celor care lucrează în galerii, şi anume sclavii, ci pentru a asigura funcţionarea în continuare a minei.
       Chiar înainte de începerea războiului peloponesiac, în 431 î.Hr., se pare că Atena a pus un impozit asupra producţiei obţinută prin munca sclavilor. După război, şi încheierea tratatului de pace cu spartanii,  se impunea urgent ca producţia minelor de la Laurion să revină la nivelurile de dinainte de război pentru a ajuta la îmbunătăţirea stării economice a oraşului şi la reluarea producţiei de monede. Economia ateniană se afla în dificultate, oraşul având nevoie de bani pentru compensarea importurilor de cereale, vin, ulei de măsline şi ceramică. Cu puţin timp înainte ca războiul să se încheie, în 406 î.Hr., din cauza unei penurii de argint, atenienii au fost forţaţi să emită monede din cupru. Numai după primul deceniu al secolului al IV-lea î.Hr. s-au îmbunătăţi lucrurile.
        Războiul deceleean a dat o lovitură severă exploatării minelor din Laurion atunci când a oferit sclavilor posibilitatea să fugă. Numărul exact al celor care au fugit în tabăra spartanilor, din 413 î.Hr. până în 409 î.Hr., nu poate fi calculat cu exactitate. Se crede, totuşi, că din cei 20.000 de sclavi fugiţi la spartani cei mai mulţi au fost sclavi din mine.
       În orice caz, minele nu au oprit lucru în timpul războiului deceleean, deşi, evident, au funcţionat cu o forţă de muncă redusă. Când războiul s-a încheiat atenienilor nu le-a fost deloc uşor să-i înlocuiască evadaţi. Nu mai era suficient capital pentru a cumpăra sclavi, iar majoritatea oamenilor au preferat să investească în împrumuturi maritime, în special pentru că acestea le permitea să-şi ascundă veniturile pentru a nu plăti impozite.
       În mijlocul secolului al IV-lea î.Hr., exploatarea minelor a fost intensificată. Sursele istorice, în principale inscripţii ale contractelor,  dovedesc acest lucru. De exemplu, doar în anul 367/6 î.Hr. au existat 17 cazuri de beneficiari.
       Sclavii au început să fie folosiţi  în minele de la Laurion începând cu anii 520 î.Hr. Potrivit lui Tucidide (în Istorii 7.27) în cursul secolului al V-lea î.Hr., atunci când producţia a cunoscut momentul său de vârf, aproximativ 20.000 de sclavi au lucrat în minele de Laurion. Drepturile de exploatare aparţineau statului atenian, dar operaţiunile efective de exploatare au aparţinut persoanelor care au folosit sclavi pentru muncile din exploatare: săpături, transport, sortare, recoltare, curăţare şi topirea metalelor.
       Utilajul folosit în exploatare era de o simplitate primitivă şi o productivitate scăzută. Minerii aveau la dispoziţie o lampă cu ulei, din plumb sau din pământ ars, pe care o aşezau într-o scobitură din perete şi care rămânea aprinsă vreo zece ore. Echipele veneau una după alta fără încetare. Galeriile aveau rareori mai mult de un metru înălţime şi adesea mult mai puţin, ceea ce-i silea pe mineri să lucreze în genunchi sau chiar culcaţi.
       Ca să evite primejdia de surpare, minerii lăsau în picioare, la intervale variabile, stâlpi de minereu care ţineau locul bârnelor de sprijin, dar unii concesionari avizi puneau să se dărâme aceşti stâlpi compromiţând astfel securitatea muncii; statul a fost silit să-i ameninţe cu sancţiuni grave. Cum puţurile de aerisire erau foarte rare, aerul trebuie să fi fost greu de respirat.  
       În spatele minerului care lucra cu târnăcopul, cu ciocanul sau cu dalta, ajutoarele sale, printre care puteau exista şi femei, stingeau minereul în coşuri şi-l cărau, îndoiţi de spate, până la puţurile prin care, pe nişte scări de lemn, puteau ajunge din nou la suprafaţă. Aici, minereul era întâi sfărâmat în piuă şi măcinat, apoi spălat şi în sfârşit topit în cuptor. Plumbul obţinut astfel era vândut în comerţ sub formă de lingouri de circa 15 kg., care aveau marca specială a fiecărui fabricant. Cât despre argint, el era afânat şi apoi dus la argyrocopeion, unde slujea la fabricarea monedelor.
       Sclavii care au încercat să fugă şi erau prinşi şi cei care se revoltau erau supuşi la stigmatizarea cu fierul fierbinte pe frunte sau obligaţi să muncească în lanţuri. Sclavii fideli erau recompensaţi prin acordarea unor poziţii de răspundere, în principal ca supraveghetori ai altor sclavi.