În prima jumătate a secolului al V-lea î.Hr., întreaga lume grecească a trecut printr-o mare primejdie, care a pus în cumpănă însăşi existenţa ei. Este vorba de războaiele pe care le-au dus grecii împotriva perşilor pentru a-şi apăra libertatea şi independenţa. Aceste războaie sunt cunoscute sub numele de războaiele medice sau războaiele greco-persane şi ele s-au sfârşit cu victoria deplină a grecilor.
       În timp ce Sparta îşi consolidase supremaţia ei în Pelopones, iar la Atena se desfăşurau luptele înverşunate pentru statornicirea regimului democratic, perşii îşi întinseseră stăpânirea lor peste întreaga Asie Mică. După cucerirea Orientului Mijlociu de către Cirus, Imperiul persan a continuat să se dezvolte sub conducerea lui Cambise şi să se organizeze sub cea a lui Darius. Prima întâlnire dintre perşi şi greci are loc chiar în Asia, al cărei ţărm, ocupat de secole, de către greci, a fost anexat de Cirus după victoria sa asupra lui Cresus.
       Astfel, oraşele greceşti de pe ţărmul răsăritean al Mării Egee erau împiedicate în practicarea comerţului cu Grecia şi concurate de fenicieni. Cucerirea de către perşi a ţărmului răsăritean al Helespontului ar fi pus în primejdie comerţul cu coloniile greceşti şi în Marea Neagră, făcând astfel să crească îngrijorarea faţă de expansiunea persană, care ameninţa însăşi libertatea şi existenţa grecilor.
Toate acestea au făcut ca oraşele greceşti din Asia Mică, în frunte cu Miletul, înfloritoare centre meşteşugăreşti şi comerciale, să dorească redobândirea vechii lor prosperităţi economice, ruinată de stăpânirea persană. În acest scop, organizară o răscoală care va duce la izbucnirea primului război.
       Profitând de eşecul suferit de Darius în expediţia lui împotriva sciţilor, oraşele greceşti din Ionia, în frunte cu Miletul, s-au răsculat în anul 499 î.Hr., proclamându-se independente. Pentru reuşita acţiunii lor ele se adresează celorlalte oraşe din Grecia: numai Atena şi Eretria din insula Eubeea, trimit o foarte modestă expediţie, care se mulţumeşte să înainteze până la Sardes şi să dea foc oraşului şi marelui templu al Cibelei (498 î.Hr.), apoi să se reîmbarce în mare grabă. Lăsaţi singuri, incapabili de altfel să se înţeleagă între ei, ionienii sunt învinşi la Lade; Miletul este luat cu asalt şi distrus, împreună cu bogatul său Didimeion.
       În anii următori însă, perşii au reuşit să înăbuşe răscoala. Miletul, focarul revoltei a fost asediat, luat cu asalt, populaţia măcelărită sau înrobită, iar oraşul pustiit şi ras de pe faţa pământului.

       Darius nu uită ajutorul dat de oraşele greceşti răsculaţilor. O anecdotă relatează că pusese să i se repete în fiecare zi „să-şi amintească de atenieni”. I se pare, bineînţeles, periculos să lase o parte a lumii greceşti în libertate, pe când pe cealaltă reuşise s-o reducă la o cruntă servitute. Anexarea acesteia i se pare cu atât mai uşoară cu cât se informase mai temeinic asupra Greciei, ale cărei forţe erau neînsemnate în comparaţie cu ale sale.
       Momentul era prielnic pentru ca Darius să treacă imediat la aplicarea planului său de cucerire a Greciei continentale, ale cărei oraşe bogate îl atrăgeau în mod deosebit. Sub pretextul că grecii ajutaseră oraşele răsculate din Ionia, Darius trimite în anul 492 î.Hr. împotriva Greciei o mare armată pe uscat, prin Tracia, şi alta pe mare, sub conducerea ginerele său Mardonios. O furtună violentă însă îi nimici cea mai mare parte din flotă, iar armata de uscat, fiind mereu hărţuită de triburile tracice, l-a obligat pe Mardonius să-şi întrerupă marşul spre Atena.
       În 490 o flotă se îndreaptă spre Grecia: obţine, prin intimidare, alianţa mai multor oraşe, cruţă Delosul, dar distruge complet Naxosul  şi  Eretria,  apoi debarcă în Atica, în câmpia de la Maraton, cam la 40 km depărtare de Atena. Atena nu se poate aştepta la nici un pic de îndurare din partea perşilor, şi la nici un fel de ajutor din partea celorlalţi greci. Sparta se eschivează îndărătul unor pretexte religioase pentru a nu interveni în conflict, şi numai credincioasa Plateea, un oraş din Beoţia, are curajul să trimită atenienilor circa 1.000 de hopliţi. Atena a fost obligată să facă faţă situaţiei numai cu propriile ei forţe, cam 10.000 de ostaşi. Atenienii sunt aşezaţi în rânduri de bătaie de către strategul Miltiade cel Tânăr, fostul tiran al Chersonesului, alungat din statul său de înaintarea perşilor: abilul strateg atacă, profitând fără îndoială de plecarea unei părţi din armata persană, şi vitejia nesperată a oamenilor săi atacă cu toată puterea flancurile armatei persane, care, neputând rezista, se retrage pe corăbii.
       Pentru prima dată atenienii s-au salvat ei înşişi şi au salvat, în acelaşi timp, Grecia, şi cu inima plină de o legitimă mândrie şi-au putut onora morţii strânşi într-un înalt tumul şi oferi un tezaur zeului de la Delfi.
       Victoria de la Maraton a avut unele urmări de mare însemnătate. Astfel, ea a acordat oraşelor greceşti un timp de răgaz pentru a se pregăti în vederea viitoarelor şi inevitabilelor lupte cu perşii, care nu renunţaseră la planul lor de a cuceri Grecia. Pe de altă parte, în urma victoriei de la Maraton, Atena s-a ridicat la rangul de mare putere militară în lumea grecească, rivalizând cu Sparta.

       Imediat după înfrângerea de la Maraton, perşii au început mari pregătiri pentru un nou război. Între timp, Darius a murit, urmându-i la domnie Xerxes (486 î.Hr.), fiul său. În anul 480 î.Hr. a fost trimisă împotriva Greciei o nouă armată. Conform planului stabilit de Xerxes, armata de uscat a străbătut Tracia şi Macedonia, coborând în Grecia dinspre nord, în timp ce flota persană o însoţea de aproape, de-a lungul ţărmului.
       Știrea apropierii lui Xerxes, care preluase personal conducerea expediţiei, a produs o spaimă grozavă în rândurile oraşelor greceşti, numai 31 de oraşe îndrăznesc, într-un congres ce are loc în Corint, să se unească într-o ligă panelenică în scopul de a opune o fermă rezistenţă, în vreme ce tesalienii şi beoţienii trădează, iar oracolul din Delfi  ponegreşte. Sparta, căreia i-a fost încredinţată conducerea supremă a operaţiilor de război, trimite doar câteva contingente, păstrând cele mai bune trupe în vederea apărării Istmului.
       Lupta pe uscat s-a dat la Termopile, singurul loc de trecere al perşilor spre Grecia de mijloc, unde armata condusă de regele spartan Leonida a opus timp de două zile o rezistenţă înverşunată. Un trădător a indicat însă perşilor o potecă prin munţi şi aceştia au căzut în spatele grecilor. Leonida ordonă atunci aliaţilor să plece, rămânând pe loc numai cu un detaşament de 300 de spartani. Prinşi din două părţi, apărătorii Termopilelor au luptat cu îndârjire; însă au fost nimiciţi cu toţii de numărul mare al armatei persane. Mai târziu s-a ridicat aici un monument în cinstea eroilor spartani, pe care era scris: „Trecătorule, du-te şi spune Spartei că noi am căzut aici, împlinind cu cinste legile ei”.
       După victoria de la Termopile, perşii au intrat în Grecia centrală, pustiind Atica şi Atena, părăsită de locuitorii ei, care se refugiaseră în insula Salamina. Nimic nu mai poate sta în calea „irezistibilului iureş al lui Ares, urcat pe carul său de luptă sirian”, aşa cum, fără ocolişuri, le anunţă Pitia atenienilor veniţi, în marea lor groază, s-o consulte (Herodot, 7, 140).
       Există totuşi un om care nu-şi pierde speranţa nici în ceea ce priveşte Atena, nici în ceea ce priveşte Grecia: şi acela e Temistocle, a cărui cutezătoare acţiune, în răstimpul dintre cele două războaie, a înzestrat Atena cu o flotă considerabilă. Smulge Pitiei un oracol mai liniştitor, impulsionează energiile, îşi convinge nu fără greutate concetăţenii să-şi caute adăpost în spatele „meterezelor de lemn” ale corăbiilor lor, în timp ce oraşul este părăsit, iar femeile şi copiii evacuaţi. Xerxe îşi continuă marşul său inexorabil, cucereşte şi distruge Atena lipsit de locuitori, răzbunând astfel ruinele Sardesului. Grecii, dezbinaţi, şovăie şi tremură, dar, Temistocle, de o perfidie genială, reuşeşte să-i convingă să ia parte la lupta din rada de la Salamina.

       Lupta decisivă s-a dat pe mare la Salamina. În strâmtoarea foarte îngustă, flota greacă, condusă cu dibăcie de Temistocle, a atras pe cea persană. Corăbiile uşoare ale grecilor au izbit cu toată puterea pe cele ale duşmanului, care nu se puteau mişca în voie din cauza locului strâmt. Adversarii lor, fenicienii şi ionienii constrânşi la o fidelitate forţată, se luptă cu înverşunare, dar marinarii şi soldaţii greci, printre care se disting egineţii şi atenienii, merită laurii victoriei şi la scurt timp, potrivit speranţelor lui Temistocle, în flota perşilor se instaurează dezordinea, o flotă de altfel prea numeroasă pentru îngustimea micului golf. Seara „până departe în larg se întind asupra mării vaietul şi plânsul, până când ceasul nopţii întunecate potoleşte totul” (Eschil, Perşii, 426). După două zile de lupte, grecii au câştigat o biruinţă strălucită, silind corăbiile rămase din flota perşilor să se retragă.
       Deşi Xerxes fusese înfrânt la Salamina, rămăsese totuşi victorios pe uscat, unde armatele lui numeroase ocupaseră întreaga Grecie până la istmul Corint. De aceea, războiul continuă şi în anul următor. Pentru alungarea perşilor, grecii făcură un ultim efort. Astfel, forţele aliate greceşti, sub conducerea regelui spartan Pausanias şi a atenianului Aristide, care între timp fusese rechemat din exil, întâlniră pe perşi la Plateea, unde obţinură o victorie strălucită, perşii fiind obligaţi să se retragă pentru totdeauna din Grecia.
       Ultimele rămăşiţe ale flotei persane, care după înfrângerea de la Salamina căutau să se retragă spre patrie, au fost însă ajunse din urmă de corăbiile grecilor şi distruse la capul Mycale, în apropierea Miletului; astfel s-a încheiat cel de-al doilea război cu perşii (479 î.Hr.).

       Războaiele cu perşii au continuat mulţi ani după aceste victorii ale grecilor, însă mai mult pe mare. De aceea, Atena a preluat conducerea operaţiilor militare, grupând în jurul ei toate oraşele-state greceşti din insulele Marii Egee eliberate de sub stăpânirea perşilor. În felul acesta a luat fiinţă o alianţă militară, Liga maritimă de la Delos, numită astfel pentru că sediul ei se află în insula Delos. Din această ligă făceau parte, pe lângă Atena şi oraşele-state greceşti din insulele Mării Egee, Ionia, Helespont etc. Sparta nu făcea parte din această ligă, ea menţinându-se mai departe în fruntea Ligii peloponeziace.
       La început, toţi membrii Ligii de la Delos erau egali în drepturi, însă în fapt Atena avea hegemonia, deoarece ea dispunea de cea mai mare parte din forţele militare ale ligii, pentru care motiv Aristide a fost numit casier al tezaurului ei, iar Cimon, fiul lui Miltiade, conducător militar.

       După moartea lui Temistocle şi a lui Aristide, Cimon a continuat luptele cu perşii. Astfel, grecii reuşesc să-i izgonească din Tracia şi apoi îi atacă chiar în Asia Mică, unde este nimicită flota şi armata persană.
       În anul 449 î.Hr., perşii au fost siliţi să încheie pacea cu grecii. Potrivit acestei păci, perşii au renunţat la supremaţia lor în bazinul răsăritean al Mării Mediterane pentru totdeauna, iar oraşele ionice din Asia Mică şi-au redobândit independenţa.
       Pentru prima dată oraşele greceşti, care sunt departe de a constitui întreaga forţă a micii Grecii şi cu atât mai puţin a elenismului, au dat uitării veşnicele şi recentele lor neînţelegeri pentru a apăra ceea ce reprezintă pentru ele bunul suprem, libertatea. Războaiele greco-persane s-au terminat cu victoria definitivă a grecilor, deoarece ei au luptat pentru o cauză dreaptă, pentru a-şi păstra independenţa. De aceea, războaiele greco-persane au un caracter de apărare şi eliberare pentru greci şi de cotropire pentru perşi.
       Un rol important în victoria grecilor l-a jucat viaţa social-economică, mult mai dezvoltată decât în statul persan. Armatele recrutate din rândurile acestor popoare supuse nu aveau nici un interes să lupte pentru stăpânitorii lor. Ele erau slab organizate şi au putut fi înfrânte de armata grecească, mai omogenă şi mai disciplinată, care lupta cu dârzenie şi spirit de sacrificiu pentru patria sa.
      După războaiele greco-persane, viaţa economică şi culturală cunoaşte o mare dezvoltare şi înflorire în toate oraşele greceşti şi îndeosebi la Atena, care îşi consolidează regimul său democratic, impunându-şi treptat, hegemonia în lumea grecească.


 


Grecia în timpul războaielor medice