Despre lumea vechilor greci se poate spune că se afla în permanenţă într-o stare latentă de război şi că pacea se instaura doar foarte rar. Dar în pofida războaielor pe care le-au purtat diferitele cetăţi din Elada, vremurile de pace sau, dacă preferăm, de nebeligeranţă, erau numeroase, îndelungate, şi, în cele din urmă, se întindeau pe intervale de timp mult mai lungi decât aceste momente de criză care au fost războaiele. În epoca arhaică, se întâmpla să se recurgă la arbitraj pentru a linişti cetăţile, dar de cele mai multe ori litigiile duceau la războaie.

      La începutul fiecărei campanii militare şi în diferite etape ale războiului sunt marcate de multe rituri, de către armatele tuturor oraşelor greceşti. Pornirea la război era precedată de consultarea zeilor, adresându-se de pildă oracolului lui Apollon Pitianul sau chiar oracolelor ori prezicătorilor locali, mai degrabă pentru a cunoaşte rezultatul războiului, decât pentru a şti dacă se putea porni la război.
       În cazul în care se ia hotărârea de a începe războiul, ei nu încep ostilităţile decât după ce un crainic, personaj investit cu un caracter sacru, s-a dus să rostească declaraţia solemnă de ruptură. Tot crainicul este cel care va transmite, dacă va fi cazul, propunerile de armistiţiu sau de pace.
       Un război fără o declaraţie prealabilă era un lucru excepţional. În epoca arhaică se încerca să se reducă însemnătatea conflictului, neangajând decât un număr mic de războinici de o parte şi de alta. Tradiţia arcadiană menţionează lupte de trei oameni contra trei, iar Herodot relatează că în contestările dintre Sparta şi Argos pentru posesia localităţii Cinosoura au fost opuşi numai 300 de spartani la 300 de argieni, care au fost învinşi.

       Starea de război între două state se caracterizează, din punct de vedere juridic, prin întreruperea oricăror relaţii pe care le-ar putea avea ele prin mijlocirea crainicilor (akerycti).
       Plecarea armatei la război nu se face oricând. Spartiaţii nu plecau la luptă înainte de lună plină din motive religioase, fapt pentru care ei ajuns la Maraton după terminarea luptei. Plecarea la drum într-o zi nefastă este pedepsită de zei fără milă, ca în cazul catastrofei binecunoscută a expediţiei atenienilor din Sicilia. Armata lua cu ea chipurile zeilor tutelari şi un altar portativ unde ardea un foc aprins de la vatra cetăţii.
       Înainte de plecare conducătorul armatei aduce un sacrificiu şi rosteşte nişte rugăciuni. Iar dacă este cucernic, ca Nicias, el nu uită să ia cu el imaginile zeilor Atenei şi un altar portativ pe care arde fără întrerupere o flacără aprinsă de la vatra cetăţii, el ia cu sine şi câţiva prezicători, căci, de-a lungul întregii campanii nu se va lua nici o hotărâre importantă fără a se consulta în prealabil zeii.
       Înainte ca armatele rivale aflate faţă în faţă, în linie de bătaie, să pornească lupta, sunt înălţate rugăciuni zeilor, „consacrându-le” persoanele şi bunurile duşmanului de către comandanţii lor, ajutaţi de prezicătorii lor. Sunt sacrificate şi victime, iar prezicătorii caută să descopere semne prevestitoare în măruntaiele lor calde încă.
       Se poate întâmpla ca unul dintre adversari să treacă deja la fapte, iar celălalt să nu îndrăznească să se apere dacă zeii n-au dat încă nici un semn limpede. Herodot consemnează că la Plateea, armata spartiată a stat neclintită, cu arma la picior şi scutul pe pământ, sub o grindină de săgeţi, aşteptând ca zeii să vorbească.

Relief cu soldaţi greci
Detaliu friza Parthenon, Atena

       În luptă, zeii şi eroii nu-şi părăsesc credincioşii, ci luptă alături de ei. Plutarh (în Tezeu, 35) spune că „în lupta de la Maraton, în faţa mezilor, multor soldaţi atenieni li s-a părut că văd fantoma lui Tezeu, înarmată, avântându-se în fruntea lor împotriva barbarilor”.
       Obiceiurile arhaice, descrise şi în Iliada, îi determinau pe greci să nu ia prizonieri decât dacă vor să-i jertfească mai târziu, căci zeii au drept să pretindă acest sacrificiu uman care le-a fost promis, sau dacă speră să obţină pentru cel prins o răscumpărare care să merite osteneala.
       Perioada clasică cunoaşte şi ea adesea uciderea fără milă a duşmanii învinşi pe câmpul de luptă sau chiar, faptă care poate părea încă şi mai crudă, după luptă, după ce s-au predat. Răniţilor li se dă lovitura de graţie. 
       Când un oraş asediat se preda, se întâmpla ca bărbaţii să fie măcelăriţi, iar restul populaţiei să fie transformat în sclavi, dar aceasta era un lucru excepţional, care în general nu se producea decât când oraşul era cucerit prin violenţă. Au fost şi cazuri în care după cucerirea unui oraş, bătrânii, femeile şi copiii au fost trecuţi cu toţii prin sabie; cei care sunt cruţaţi sunt vânduţi ca sclavi. Acesta este dreptul războiului, pe care-l consacră sau, mai bine zis, pe care-l determină religia. În schimb, locurile consacrate, proprietăţi ale zeilor, erau totdeauna respectate şi doar barbarii îndrăzneau să dea foc templelor, aşa cum au făcut perşii la Atena.

       Unul dintre episoadele cele mai cumplite şi cele mai semnificative ale războiului peloponesiac este cel care s-a petrecut în Melos, în 416 î.Hr.. Această mică insulă doriană din Marea Egee avea, în ochii Atenei, vina de a vrea să rămână neutră în războiul peloponesiac. Tucidide descrie tragicul dialog dintre trimişii atenieni şi magistraţii din Melos, dialog a cărui „morală” se aseamănă cu morala unei fabule de Esop: „Dreptatea este întotdeauna de partea celor puternici”.
       Cum melienii n-au vrut să cedeze, armata ateniană le-a asediat cetatea, iar asediul a durat mai mult de un an, căci această mână de oameni, care-şi apărau independenţa, a opus o rezistenţă eroică; făcând o ieşire, ei au ucis mai mulţi asediatori. Atenienii au fost siliţi să trimită întăriri şi atunci s-a produs deznodământul pe care Tucidide îl aminteşte în câteva cuvinte: „Oraşul a fost asediat cu mai multă energie; s-a produs o trădare, iar locuitorii s-au predat atenienilor. Aceştia au ucis pe toţi bărbaţii în stare să poarte armele şi au vândut ca sclavi femeile şi copiii”. Iar melienii erau greci, nu barbari.
       În toiul luptei, personajele religioase, devinii, piroforii, care purtau în fruntea armatelor în marş focul aprins, erau cruţaţi. În cursul unor sărbători, mai ales la jocurile mari panelenice, era declarată o pauză sacră, iar teritoriul unde avea loc sărbătoarea şi pelerinii care se duceau acolo erau declaraţi sacri.
       După bătălie, învingătorul înălţa un trofeu şi acorda celui învins dreptul de a-şi înmormânta morţii, drept sacru care nu era refuzat niciodată, în afara cazului când învingătorul îndeplinea el însuşi această sarcină pioasă, aşa cum a făcut Filip după Cheroneea.
       Duşmanilor morţi şi prizonierilor li se iau armele, care sunt strânse într-o grămadă pe câmpul de luptă ori sunt prinse la un loc pe nişte trunchiuri de copaci formând astfel trofeul care e dedicat zeilor şi care e sacru şi obiect de cult; acest manechin acoperit cu arme este considerat ca o statuie divină. Înălţând trofeul îţi proclami în ochii tuturor victoria, de vreme ce, ca s-o poţi face, trebuie să fi rămas stăpân pe câmpul de luptă. Se întâmplă ca la terminarea unor lupte nedecise, fiecare din cei doi adversari să ridice un trofeu.
       În epoca clasică nu se mai consacră zeilor totalitatea prăzii luate de la duşman, ci numai a zecea parte din ea (decate), zeciuiala. De aici proveneau acele monumente adesea fastuoase, grupuri de statui sau „tezaure” care se înghesuiau de-a lungul căilor sacre din sanctuarele panelenice, la Delfi de pildă, şi care aveau să scandalizeze mai târziu patriotismul grecesc al lui Plutarh (în Despre oracolele Pintiei, 15), preotul lui Apollon Pitianul:
       Aceste monumente care-l înconjoară pe zeu din toate părţile, ofrande şi dijme care sunt rodul măcelurilor, al războaielor şi al jafurilor, şi acest templu plin de prada şi de obiectele de care au fost despuiaţi nişte greci, toate acestea le poate vedea cineva fără să se revolte? Cum să nu te plângi de eleni când citeşti pe ofrandele lor frumoase nişte inscripţii ruşinoase de felul acestora: «Brasidas şi acantienii, din prada luată de la atenieni» «atenienii, din prada luată de la corintieni», «focidienii, din prada luată de la tesalieni» ?”.
       Tot aşa cum pământurile duşmanului au fost pustiite în timpul campaniei (armatele se întreţin din ceea ce găsesc la faţa locului) şi cum pare firesc să tai recoltele şi pomii, chiar şi măslinii, cărora le va trebui atât de mult timp ca să rodească din nou după ce vor fi replantaţi, tot aşa, după victorie, teritoriul advers aparţine învingătorului, care face cu el ce vrea, putând distruge casele şi putând şterge orice urmă de viaţă de pe suprafaţa pământului.
       Încheierea unui tratat de pace se realizează la fel ca şi cum au procedat la pornirea lui. Zeii sunt invocaţi în formula de jurământ ca garanţi, iar acest jurământ este pecetluit printr-un sacrificiu special.          
       În timpul unei campanii militare armata se întreţine din ce găseşte la faţa locului, prin rechiziţii sau jaf, dar este oricum prudent din partea ei să-şi ia ceva provizii. De aceea, fiecare cetăţean atenian mobilizat trebuie să-şi ia în sac, sau măi bine zis în coş (plecos), hrană pentru trei zile, compusă din pâine, brânză, măsline, ceapă şi usturoi. Aşa se explică de ce este vorba atât de des la Aristofan (în Pacea 528-529) de acea „raniţă care miroase a râgâială cu usturoi” şi care simbolizează toate neplăcerile vieţii militare în timpul campaniei.